Student part-time

Scundă, cu ochii mari, albaștri și cu părul prins lejer în coadă, Cris­ti­na nu povestește despre cum a ajuns să fie educatoare, ci îți spune 12 po­veș­ti frumoase, cîte una pentru fiecare co­pil pe care îl are în grijă. De aproape un an, tînăra își împarte timpul între Co­pou, unde urmează cursurile Fa­cul­tății de Psihologie și Științe ale E­du­cației, și Dancu, unde trece de cea­laltă parte a catedrei. „Cel mai greu mi-a fost să-i cunosc, să văd cum ac­țio­nează fiecare și ce îi place să fa­că”, povestește Cristina cu un zîmbet larg, care te face să înțelegi că nu există un job part-time mai potrivit pentru ea. Era încă în anul II cînd una dintre co­legele sale, care învăța deja cîțiva puști germană, i-a spus că există un post de educatoare, iar în capul Cristinei s-au adunat pe loc cîteva zeci de idei de ac­tivități, povești și cîntece. A început a­poi să le organizeze, să le adapteze pen­tru grupa pregătitoare de care a de­venit responsabilă, pentru a-i a­ju­ta pe cei 12 puști să devină oameni mari. Cînd materialele din sala de grupă au început să devină plictisitoare, Cris­ti­na s-a pus pe decupat și colorat de u­na singură, în camera de cămin în ca­re locuiește, și a inventat noi jocuri. „A­cum știu toți că la unu avem o bu­linuță, la doi avem două floricele”, spu­ne tînăra în timp ce desenează cu degetul pe marginea fotoliului pe ca­re stă cum ordonau cei mici imagi­ni­le.

Cristina a început joaca de-a „pro­fesoara” cînd era prin clasa a doua. „De obicei cînd sînt mici, fetele vor să se facă ori doctorițe, ori învățătoare. La mine a fost a doua variantă”, po­ves­teș­te chicotind Cristina. Eleve îi erau so­ra mai mică și vecina ei, pe care le pu­nea la scris de fiecare dată cînd se întîlneau să se joace. Aștepta mereu ne­răbdătoare ca cele două să iz­bu­teas­că măcar cîteva rînduri, apoi lua mîn­dră pixul cu roșu și corecta orice de­pă­șire a spațiului. A învățat că me­reu e loc și de mai bine de la în­vă­ță­toa­rea ei, despre care nu vorbește la trecut, ci ca și cum ar fi avut și astăzi ore cu ea și i-ar fi subliniat pe caiet fiecare li­te­ră tremurată. „A știut să scoată ceea ce era mai bun din fiecare și asta vreau să fac și eu cu ai mei copii”, spune tî­năra în timp ce-și trece o mînă prin pă­rul care-i trece de jumătatea spa­te­lui.

Cînd ceasul arată ora 12.30 și pă­rin­ții au venit să-i ia acasă pe copii, Cris­tina își împachetează repede lu­cru­rile și se urcă în autobuzul care o la­să în Copou. Deși jobul său și pre­gă­tirea materialelor îi ocupă mult timp, tînăra încearcă să lipsească la cît mai pu­ține cursuri, pentru că știe că pe lîn­gă partea practică are nevoie și de te­oria pe care o învață de la profesorii ei de la facultate. Rareori, cînd nu poa­te amîna unele seminarii, își ia liber de la muncă cîte o zi, dar recunoaște că gîn­dul îi stă tot la cei mici, la ce fac fără ea și cum își petrec timpul. Deși a înce­put ca o activitate din care să capete ex­periență, munca Cristinei s-a tran­s­format într-o poveste frumoasă, pe ca­re tînăra vrea să o continue și atunci cînd pe drumul din Dancu către ca­să nu va mai fi nevoită să treacă și prin Co­pou.