Profesie sub bătăi de inimă

Înainte să trec pragul Secției de Chi­­rurgie Pulmonară, doctorul Gri­­go­rescu, șeful clinicii, mă ia de mî­nă, ca pe un copil mic, și mă conduce într-o rezervă. Iar eu îi urmez pașii ademe­ni­tă de par­fumul moale care lasă o tre­nă de tă­rie dulceagă pe culoarul Clinicii de Chi­rurgie Toracică. Doctorul care mi-a cuprins mîna cu palma-i caldă e, de fapt, o femeie trecută de patruzeci de ani, cu o privire de un negru măsliniu și cu părul brunet, care abia-i ajunge pî­nă la umeri. Sprîncenele-i arcuite și bu­zele un pic plinuțe, desenate pe tenul aproa­pe perfect, par că luminează.

Cristina Grigorescu este chi­rurg toraco-pulmonar de 18 ani care desfa­ce în me­die cîte 45 de piepturi pe lu­nă „adi­că cîte două pe zi, asta e mult pen­tru chi­rugia de plămîni, cînd în anii ’80 se făceau cîte două sute pe an, acum se fac cîte 1400”, și în fiecare „sută” spu­­­să se simte o mîndrie și o mul­țu­mi­re. În al doi­lea an după Revoluție, cînd a aplicat la rezidențiat, a prins unul di­n­tre cele cinci locuri pe toată țara, iar as­tăzi a a­juns să fie unul din cei doi chi­rurgi din întreaga Românie care fac ti­mecto­mie video toracoscopică (n.r.: in­tervenție pe timus), ceea ce înseamnă că pacientul nu rămîne cu cicatrici pe piept, doar cu cîteva semne în zona axi­­lei.

În țară sînt doar 25 de femei care ajută bolnavii să res­­pire cu pieptul plin doar din tăietura unui bisturiu.

În fiecare dintre toate cele șapte nop­ți de gardă pe care le are lunar, ci­­tește materiale profesionale sau știri din domeniul de care se ocupă cu drag, cu acele „bătăi de inimă”. În țară sînt doar 25 de femei care ajută bolnavii să res­­pire cu pieptul plin doar din tăietura unui bisturiu. „N-a fost ideea că sînt fe­meie în chirurgie, pro­ble­ma a fost care-i cel mai bun”, îmi spu­ne docto­rul cu mîinile împăcate pe ge­nunchi. Ca să se impună în profesia sa nu a lăsat ni­cio­dată să se observe că es­te obosită, deși era frîntă. Nu a avut par­te nici de con­cediul de maternitate cum se cade, s-a întors în sala de operație du­pă zece zi­le de la naștere. Iar mai tîr­ziu, pentru că soțul era la București, ve­nea cu fata la spital și o lăsa în grija asisten­telor în timp ce reanima o nouă pe­re­che de plă­mîni. „Sîntem prietene, are no­uă ani și jumate, încă e ușor”, rîde Cris­ti­na. Fiica sa își alege hainele pe care le poar­tă și mîncarea, chiar și la restaurant fa­ce singură comanda. Însă, împreună cu mama sa gătește, învață cuvinte noi atît în română cît și în engleză jucînd Scrabble.

Rezistența fizică pe care o are „e na­tivă”, iar pe cea psihologică a deprins-o în timp și e convinsă că nu soarta a fă­cut-o șef, însă superioritatea în gîn­di­re. „Ca să fii primul trebuie să știi cel mai mult și să demonstrezi asta”. Cris­ti­na se relaxează cel mai mult în artă. A­ca­să are toată editura Meridiana și a ci­tit în întregime cele trei sute de volu­me „n-am stat să mă uit la ele și să le șterg de praf”. Iar din profesia sa a în­vățat să pre­țuiască viața altfel „limita din­tre via­ță și moarte uite atîta-i”, îmi spu­ne ri­di­cînd mîna cu degetul mare lipit de cel arătător printre care abia se strecoară o fîșie de lumină.

Pe masa de operație deja o aș­teap­tă un pacient intubat, iar colegii tot mai des deschid ușa rezervei în care stăm. Pen­tru că nu e timp de pierdut, docto­rul Grigorescu mă conduce din clini­că cu același chef de discuție. „Nu se ope­rează cu sexul, ci cu mîinile și cu cre­ierul”.

Daniela VORTOLOMEI