Poșta, locul cu care toți oamenii și-au pierdut răbdarea

Silvia a început să lucreze la poștă din pură întîmplare, nu știa că acolo va fi locul ei de muncă. Cînd s-a dus să ia alocația copilului de la oficiul poștal, a aflat sînt locuri disponibile. „E o poveste în spate, m-am dus la un domn de la ghișeu și mi-a spus că este un concurs pentru ocuparea locurilor de la poștă și așa am ajuns aici”, explică ea, timp în care lasă puțin foile și rîde.

SilviaPostolache s-a născut în comuna Coarnele Caprei din Iași și de zece ani lucrează la Poșta Română. Are doi copii, un băiat care a studiat la Facultatea de Geografie și Geologie de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și o fată la liceu, care învață coregrafie. E înaltă, are părul blond și ochi albaștri care îi strălucesc în bătaia luminii. Poartă o maletă neagră, cu o cămașă albastră și zîmbește în timp ce lucrează la masa lungă din fața ei, plină cu plicuri de toate dimensiunile. A studiat la Liceul Economic din Iași, comerț și contabilitate, și de aici, spune ea, are și îndemînareade a lucra rapid cu banii. „Dacă nu aș fi fost aici, la poștă, mi-ar fi plăcut să am o firmă, să fie ceva doar al meu”, povestește Silvia cu ochii în registrul mare în care completa de zor. Și-ar fi dorit să lucreze în domeniul contabilității, dar „pentru a te angaja acolo se cer studii superioare”, explică femeia.

Nu are mult timp liber și cînd ajunge acasă nu reușește să mai facă multe lucruri. „Acum, cei de acasă au început să înțeleagă că e mai greu”,poveteștefemeia oftînd. Lucrează în două ture, iar singura zi în care se poate odihni mai bine este duminica, dar și atunci stă mai mult singură pentru că copii ei sînt mari și „au deja alte planuri”.

Își amintește cu nostalgie cum erau primii ani la poștă. „Cînd am venit, eram o armată de oameni, însă acum am rămas puțini. Eram 15 oficiante și fiecare avea responsabilitatea ei, acum sîntem doar trei și automat că am preluat din ceea ce făceau restul”, spune ea cu privirea pierdută. Între timp, un „bună ziua” lung se aude de la intrare, este un băiat care a venit să își ridice coletul. Silvia sare de pe scaun și îi dă pachetul din rafturile din spatele ei și revine liniștită pe scaun. „Simt că la început eram respectate , dar acum oamenii care vin nu mai au răbdare”.

De Diana NECHITA