Doamna lăcătuș vinde biscuiți

E înaltă, roșcată, cu ochii albaștri și stă la cea mai din colț tarabă a pieței. Vinde prăjituri, biscuiți, pește, brînză, făină și nuci. Aranjează prețurile lipite pe produse, își freacă mîinile una de cealaltă, amintindu-și de cum a început să vîndă. „Am ieșit la pensie și am zis să îmi găsesc un alt loc de muncă. Sînt aici de un an”, îmi spune în timp ce se mai uită pe furiș către clienții care intră în piață. Vine la tarabă aproape în fiecare zi, exceptînd sîmbăta și duminica, fiindcă „atunci e soțul liber și mai mergem la țară, la părinți”, zice parcă abia stăpînindu-și rîsul.

Dacă nu ai vedea-o pe doamna Angela în fața tarabei, printre multe produse, numărînd banii și dînd restul clienților, ai putea crede că a venit în piață doar pentru a supraveghea dacă totul e în regulă. E îmbrăcată cu o haină neagră, puțin largă, iar prin deschizătura pe care o lasă fermoarul neîncheiat pînă la capăt se zărește o eșarfă în nuanțe pastelate. Uitîndu-se pentru cîteva secunde în gol, părînd că retrăiește scene de demult; spune că a avut trei locuri de muncă. „Am lucrat în Nicolina, iar 16 ani am lucrat în confecții, dar am întrerupt serviciul, fiindcă trei ani și jumătate am stat cu două nepoate de-ale mele”, spune doamna Angela jucîndu-se cu o bucată de hîrtie pe care o plimbă dintr-o mînă-ntr-alta.

Cum se cîștigau banii înainte

Dacă vii cu tramvaiul în Dancu, traversezi strada și mergi tot înainte, pe partea din stînga vei găsi o clădire micuță pe al cărei perete scrie: „Piața Dancu”. Intri pe ușa din fața ta, te uiți spre dreapta și o vezi pe doamna Angela, cu taraba încărcată. Pentru a putea vinde produsele pe care le aduce plătește cîte zece lei în fiecare zi, stă cît vrea și pleacă acasă atunci cînd i se termină marfa. „Stau la doi pași, uite acolo, la blocul ăla”, spune și îmi arată cu mîna clădirea în care locuiește. Pentru ea, piața este o deconectare, fiindcă, după cum însăși zice, dacă ar sta acasă ar face aceeași treabă. „Aici mai vorbesc cu cineva, mai văd un om cum trece, mai vorbesc una alta – e ca și cum m-aș uita la știri”, spune aceasta.
În trecut, a lucrat la Impex Romcartel, unde făcea sisteme de alarmă. „Dacă m-aș duce înapoi la muncă, aș ști și acum să fac sisteme de alarmă, cu toate că sînt cinci ani de cînd am ieșit la pensie”, adaugă femeia. Prelungire nu a putut face, pentru că firma nu mai avea comenzi și nici contracte. „În Nicolina am fost lăcătuș mecanic, la întreținere. Cînd se stricau mașinile, mergeam cu trusa de scule și cu alți colegi să reparăm utilajele”, povestește în timp ce îi face semn cu mîna unui domn din dreapta ei. Atunci cînd Ceaușescu era la conducerea țării, doamna Angela a lucrat ca croitoreasă. Acum nu mai primește comezi, dar înainte cîștiga aproape un întreg salariu pe lună, deși nu era angajată. „Așa am întreținut și copiii, și casa. Coseam orice. Puteam să și împletesc sau să croșetez. Nu am dus lipsă de aproape nimic. Și soțul lucra, eu munceam și acasă la mașina de cusut”, spune aranjîndu-și ochelarii de vedere pe nas. Are doi băieți, ambii plecați în Spania de 17 ani, despre care zice că nu crede că vor veni acasă, „că e mai bine acolo, au familiile lor”.

Își aranjează eșarfa de la gît, privește stropii de ploaie care se lovesc ușor de geam și se gîndește rîzînd că poate să meargă și în excursii, că e pensionară. „Soțul încă muncește, amîndurora ne-a plăcut dintotdeauna să lucrăm. Mai strîngem cîte un ban, că ne gîndim la bătrînețe”. Doamna Angela stă în piață de la 8 la 13.30, atunci cînd marfa de pe tarabă se împuținează, iar ceea ce îi mai rămîne, este depozitat în dulapul de sub masă, pentru a doua zi. „Dacă vreodată nu o să mai meargă cu vînzarea în piață, o să găsesc altceva de făcut. Comerciantă am fost de-o viață!”.

de Andreea CIBOTARIU