Podoabe strînse cu cleștele

Andrei m-a învățat să fac gravuri, în­tr-o după-amiază încălzită cu aburi de ca­fea și cu poveștile lui pictate. Întîi a de­senat cu mîinile prin aer un întreg a­te­lier plin de prese și cerneluri. Apoi mi-a ilustrat „Vrăjitorul din Oz”, cu-n zîm­bet viu pe buze, în cuvinte simple, în­muiate în vopsele și-ntr-o nevino­vă­ți­e copilăroasă a gîndurilor. Și pînă s-a dus prima jumătate din ceașca amăruie au trecut patru ani, vreme în care-a mi­gă­lit zeci de bijuterii făcute din bucăți de vise scufundate în pastă ceramică și fi­mo.

Și-a așezat mai întîi bagajul pe-un sca­un și setul de coli cu miros de ti­po­gra­fie pe masa alăturată. Nici prea tacti­cos, nici grăbit, fără să uite c-a lucrat la peisajele acelea o jumătate de zi. Nu ple­ca nicăieri, venea din atelier c-o gean­tă burdușită cu materiale, cu părul prin­s, a­nimat de cîteva ceasuri de muncă. E stu­dent la „Arte”, a-nceput anul al II-lea de Grafică publicitară și-atunci cînd nu se umple de culori greu de spălat, constru­ind o expoziție care să-i poarte nu­me­le, face bijuterii. „Nici nu știu cum să le spun, nu pot numi bijuterie ceva fă­cut din spumă polimerică și perle”, mi-a explicat modest, fără vreo pretenție de „ar­tist neînțeles”.

Meșterul de povești

Era prin clasa a X-a cînd i-a venit în gînd să facă un cadou mai „altfel” și i-a ieșit din mîini un colier. Apoi a luat o cu­tie întreagă la școală „să-i arăt co­le­gei de bancă și i-au plăcut foarte mult, așa că i-am dăruit și ei ceva. Și-a mai ve­nit o colegă, și-ncă una”, pînă cînd An­drei s-a gîndit că n-ar fi rău să pună preț pe mi­ci­le minuni colorate pe care le-m­pletea, le înnoda și le ră­su­cea a­ca­să. Acum lucrează mai rar, dar e, spune el, cel mai relaxant lucru frumos pe ca­re-l face. „Visez să urmez cur­surile de bi­ju­terie contemporană, în București, să fac totul ca la carte, cu metale pre­țio­a­se. Ei lucrează cu aparatură se­rioasă, eu am folosit clești, am im­provizat în ge­ne­ral.” Materialele și le comanda pe In­ternet, pînă cînd, într-o vară, ajuns în va­canță în Italia a găsit „un magazin cu tot felul de pietre semi-prețioase, perle și cam doi ani de zile de acolo m-am apro­vizionat”.

Acum aproape doi ani era student și la Nutriție și Dietetică, „și-mi propu­neam să le fac în paralel. Mamă, ce co­pil!”. Amuzat de propriul avînt, An­drei și-a amintit și de tîrgurile de o­bie­c­te unicat la care începuse să meargă cînd ele erau puține la număr și „handma­de” încă însemna cu adevărat „lu­crat de mî­nă”. „Era simpatic să împarți cîteva vor­be cu ceilalți pasionați. Ultima dată cîn­d am fost, însă, astă-vară, a fost groa­z­nic. Lumea preferă trandafirașul roz, ori eu nu mă pot exprima așa”, mi-a spus, în­să fără mîhnire.

Cerceii, brățările, colierele și semne­le lui de carte își au, însă, locul lor, or­ga­ni­zate pe capitole, în al­bu­me Fa­ce­book care nu-i aduc cine știe ce pro­fit. Dar la sfîrșit de săptămînă, cînd se a­șază la masa de lucru, el încă mai ve­de o podoabă și-o poveste în cîteva pietricele și-un fir de cupru.

Anca TOMA