Omul care s-a jucat cu focul

Pompierul român și, mai cu sea­mă, cel ialomițean, nu este elogiat ca cel american. Nu are mașină de intervenție ultra dotată, n-are cos­tum de protecție roșu, scos ca din cutie și nici măcar nu coboară pe o bară cînd sună alarma. Mai mult, își săr­bă­torește ziua pe o dată cu ghinion, 13 septembrie.

Teodoru este pompier de doar doi ani și își poartă uniforma cu mîn­­drie. Pentru el, ordinele de la su­periori sînt ca un viciu. Îmi spune că nu refuză niciodată o intervenție și că a devenit aproape imun la i­ma­ginile „de groază” pe care le ve­de. Asta pentru că nu stinge doar in­cendii. Este în caleași timp și sca­fandru și poartă mereu în minte chi­purile copiilor înecați pe care îi scoate din Ialomița. Dar despre toa­te acestea, Teodoru vorbește in­sen­sibil: „principala apă care în­ghite oa­meni e Ialomița, chiar dacă nu pa­re ea cine știe ce. Numai co­pii am a­vut anul trecut. Noaptea te duci de­­geaba să scoți cadavre, iar oa­me­nii nu înțeleg asta…mai greu a fost la început, acum deja m-am rodat.”

Teoria umanizării

În afară de orele de studiu des­pre teoria intervențiilor, servantul novice recunoaște: „cînd mașina e mai bătrîna ca mine, adică din ‘77, misiunea noastră e aproape compromisă.” Ascunși de lumina soa­re­lui, printre APCAT-uri (Au­to­spe­ciale cu Apă și cu Tun), în adă­pos­tul cu echipamentele agățate de uși, servanții sau cum se numesc între ei: Dea­lerul, Cartofarul, Fifi, Fo­ca, Măcelarul și Domnul Limbă devin pentru o clipă oameni. Pen­tru ei, orașul e garnizoana pe care nu au voie să o părăsească decît cu a­pro­barea inspectorului-șef. În spa­țiul de dormit nu le este permis să joace cărți sau alte jocuri, ci doar a­tunci când sînt organizate acțiuni. Singurul lucru care le rămîne, după cum spune cu un zîmbet în colțul gurii Domnul Limbă, este „să joa­ce table în gînd.”

Drăghici, șeful Gărzii, a îm­pru­mutat tot felul de „termeni de specialitate” în cei 12 ani de experi­en­ță. Îmi înșiră tot felul de povești des­pre incendii, leșuri, mizerii și tră­să­turile focului. „Cînd văd un foc, am o boala așa pe el și pînă nu intru să-l sting, să-l tai, nu mă potolesc. Nu am pierdut niciodată în fa­ța lui.” A salvat vieți omenești, dar ni­meni nu i-a mulțumit, ba mai mult: „La un incendiu de apartament, cînd am luat victima în brațe din camera în care se asfixia, m-a sugrumat timp de patru minute pînă am ieșit afară.” I se pare că mirosul, gustul l-au pă­ră­sit, iar în schimb i-a crescut calitatea auzului și a văzului. S-a re­sem­­nat: „Am scos pe brațe, un om mort, ars pe tot corpul, din care se scur­geau tot felul de lichide și fără să îmi dau seama, mi-am scos o mănușă cu dinții. Asta e”, spu­ne lo­­co­te­nen­tul, care pentru o clipă conș­tientizează că s-a dezumani­zat.

Diana IABRAȘU