Meserie scoasă din flăcări

Dacă auzi sirena turuitoare a u­nei autospeciale de pompieri, atunci poate îl găsești și pe domnul Sorin Niculiță, încercînd cu echipa sa să stin­gă acoperișul în flăcări a vreu­nui bar. De 19 ani este șef de gardă de in­tervenții, iar pentru el locul de mun­că este oriunde este trimisă trupa sa din Detașamentul I de Pompieri din Iași.

„Sînt ceea ce sînt azi mai mult datorită părinților. Ei erau polițiști și m-au călit să nu-mi fie frică, iar în­tr-un fel mi-au impus plăcerea pen­tru ceea ce fac astăzi”. Aceeași în­cre­de­re și-o face simțită ori de cîte ori plea­că cu autospeciala alături de al­ții îm­brăcați în aceeași jachetă cu ban­dă ver­de.

Cînd încearcă să-și amintească de vreo misiune, una îndeosebi îi adu­ce un surîs pe față ori de cîte ori i se perindă prin fața ochilor. „Doi, hai să le zicem porumbei, de vreo 40 de ani au pus un pui la cuptor și au ui­tat de el, iar cînd vecinii au mirosit fum, au chemat pompierii”, po­ves­teș­te plutonierul Niculiță, rîzînd cu poftă.

Fumul de altădată

Un bîzîit ciudat i se aude din bu­zunarul jachetei. Unul dintre subor­donații săi încearcă să-i ceară ajuto­rul cu ultima lor misiune. Deși pî­nă acum era senin, de îndată ce cineva îi cere ajutorul, pe chip i se citește în­grijorarea, gîndindu-se la cum ar pu­tea să-l ajute. Dar cînd se întoarce îna­poi spre mine, pe buze îi văd ace­lași zîmbet de dinainte.

Domnul Niculiță îmi spune că, pe lîngă pericolul flăcărilor, în mun­ca sa a întîmpinat situații mai difici­le. A avut probleme cu fumul, cu ca­re s-a intoxicat pe la începutul ca­ri­erei, prin ’95-’96 cînd, deși avea gri­jă ca restul din tură să poarte măști, o uita pe a lui. Alteori s-a întîmplat în timpul unei intervenții cînd alături de un coleg a trebuit să renunțe la măști pentru salvarea a două vieți. „Am a­vut un incendiu la un bloc iar fu­mul acoperise toată casa scării. Erau două fetițe mici care erau pe punctul de a se intoxica cu fum iar eu cu un co­leg am mers la etajul doi și trei și le-am luat de acolo. Le-am pus măș­tile noastre pe față iar noi a trebuit să respirăm doar prin filtrele acestora”.

Bătăile cele mai bărbătoase pe u­măr le primește de la „băiatul meu, ca­re are 11 ani și mi-a zis că vrea să îmi fie șef cînd va fi mare. Asta ca să poată avea grijă de mine, iar eu îl sus­țin căci oricît de periculoasă ar pă­rea munca asta, este o mare satisfac­ție cînd salvezi pe cineva.”

Paul ANDRICI