Marele subaltern ramine pe banca de rezerva

Cu experienta cistigi un loc linga rector

Universitatea de Stiinte Agricole si Medicina Veterinara din Iasi se pregateste de sarbatori. Muncitorii impodobesc brazii cu instalatii, studentii merg la cursuri printre mopuri si aspiratoare. Forfota holurilor devine obisnuinta pentru cei care au drum catre Rectorat, acolo unde „seful” le face pe toate. Armata de oameni care ii sta in spate se ascunde dupa citeva copiatoare, dosare, faxuri.

De patruzeci de ani secretara

Cazacu Viorica lucreaza la Universitatea de Stiinte Agricole si Medicina Veterinara inca din 1966. Cei peste patruzeci de ani petrecuti in institutie au invatat-o ca trebuie sa fii facut pentru a lucra cu tinerii, trebuie sa-i intelegi. Majoratul a prins-o cu carte de munca in Universitate, ca tehnician. A lucrat ca secretara mai intii la Facultatea de Zootehnie, apoi la Agricultura, din ‘76 pina in ‘97. Secretara de rector a devenit atunci, insa a ramas atasata de oamenii cu care lucrase inainte. „La Rectorat am ajuns dupa pensionarea secretarului care era. Fostul rector m-a rugat sa vin si am venit. In schimb, la Agricultura ma simteam in elementul meu”, povesteste Viorica in Sala Senat, locul marilor decizii din Universitate. Cu actualul rector, Gerard Jitareanu, lucreaza din 2004. Colaborarea intre cei doi da roade pentru ca, dupa cum spune secretara, „este un sef  autoritar, dar nu mi-ar placea un alt fel de sef.” Rectorul nu are tabieturi, nu la serviciu. De dimineata de cind ajunge la birou, se ocupa imediat de hirtii, semneaza corespondenta, are sedinte. „Il cunosc pe domnul rector de cind era student. Asta era acum vreo douazeci si sapte de ani. Avem probleme la care lucram impreuna. Tot ce inseamna sedinte, particip la toate. Caut oamenii, ii mobilizez, colaboram foarte bine si cu studentii”, adauga persoana „din spatele rectorului”.

Atentii, doar la sarbatori

Cu toate astea, „seful” nu este o persoana toleranta. „Toate grijile le las la poarta, acasa. Aici vin sa muncesc, nu amestec problemele personale”, spune secretara. Domnul rector n-o enerveaza niciodata, pentru ca este „un om deosebit, corect, generos.” Atentia speciala a acestuia pentru angajati se traduce prin mici surprize de sarbatori, flori si martisoare de 8 Martie. Pentru Viorica Cazacu, cei patruzeci de ani in slujba Universitatii inseamna „totul”. „Pentru ca aici este viata mea. Sint legata de oamenii de aici. Intotdeauna mi-a placut ceea ce fac.” De generatia tinara si activa, secretara rectorului Jitareanu nu se sperie, pentru ca „experienta intr-o munca dintr-asta conteaza cel mai mult.”

Cu tinerii din birou lucreaza usor, pentru ca poate fi oricind autoritara ca „seful”. „Nu pot semna o hirtie care nu este scrisa corect. O intorc, se redacteaza bine. Asa se invata”, povesteste Viorica. Pina iese la pensie, aceasta nu renunta la secretariat, chiar daca va veni un nou rector. „Eu sper ca urmatorul rector sa fie tot domnul Jitareanu. Este la primul mandat, are cele mai multe sanse si pentru al doilea. N-am sa renunt, chiar daca pot oricind sa o fac”, spune secretara.

Desi munca o imobilizeaza in birou de dimineata pina seara tirziu, contractul cu meseria nu are program. Mai ales cind „seful” este un om generos.

Ionela SAVESCU

Conflictele se ocolesc din priviri

Relatia dintre o secretara si seful ei e una de obisnuinta. Ea stie ce cuvinte sa nu spuna cind el e nervos, el stie ca ea va intelege ce trebuie sa faca, dincolo de cuvinte. Ea ii „simte problemele” din priviri, din gesturi, din modul in care paseste, din felul cum isi asaza paltonul in cuier. Paula Scripcariu este de peste sase ani secretara patronului de firme de constructii Gheorghe Plesu, presedinte al Asociatiei Oamenilor de Afaceri din Iasi si nu s-ar gindi sa-si schimbe seful cu unul cu mai putine toane. „M-am obisnuit cu el, mai bine unul cu multe metehne pe care sa i le cunosc decit cu doar citeva pe care sa nu i le stiu”, ride Paula jucaus, in timp ce raspunde la doua telefoane, trimite un fax, stampileaza niste hirtii si mai vorbeste si cu un angajat care intreaba de director. Miinile i se misca fara insotirea privirii, vorbeste incontinuu si pare ca nu face pauze intre cuvinte. „Am atentie distributiva, tu spune ca eu te aud” si aflu cu mirare ca asa este. Doar din cind in cind se mai incurca, si atunci nu e prea grav. „Am spus Habitat in loc de TGH, daca sint atitea”, zimbeste Paula complice, iar fata pare ca nu i se intuneca niciodata de ingrijorare sau de ginduri. „De regula, sint optimista si nu ma demoralizez prea usor. Sint un pic mai organizata si nu intru in panica, nici nu ma grabesc”.

Timpul liber nu intra in fisa postului

Vioiciunea se degaja din persoana ei intr-un mod potolit, eficient si foarte stapin pe sine. Stie ca problemele ei nu i le rezolva nimeni, dar poate conta pe sef cind are nevoie de un sfat. De multe ori ajung sa stea la o mica birfa, sa isi spuna lucruri personale, „e inevitabil”. Programul de serviciu al Paulei coincide cu cel de „probleme”, de la cele patru firme ale sefului. Despre el vorbeste cu respect, dar fara detasare, defectele nu i le priveste critic, ci cu intelegre. „El e saritor in sufletul lui, dar e prea repezit, e impulsiv”, isi aminteste Paula de un moment cind a avut probleme cu tatal ei si el a ajutat-o. Obiceiuri specifice nu are. Nu bea cafea, nu bea ceai; ca orice om, are toane. Ea ii face agenda, stiind cu ce oameni vrea sa vorbeasca, pe cine nu vrea sa-i primeasca. Pe cei din familie, ii stie imediat, dupa voce. „Eu il pot influenta sa primeasca pe cineva, sa-i vorbeasca”, e sigura pe ea Paula si se intrezareste in coltul gurii un zimbet complice si stapin pe sine.

Este secretara si in concediu, desi de cele mai multe ori pentru ea aceasta notiune nu exista. Isi tine in permanenta telefonul aproape si se ocupa oriunde ar fi de orice problema care apare. Sa-i tina cineva locul, nici nu incape vorba. „Nu ca n-ar putea cineva, dar nu-l cunoaste si atunci lui nu i-ar conveni”, subliniaza cu mindrie potolita Paula. Cit priveste conflictele, ea considera ca „de tine depinde”, pentru ca, in calitate de secretara il stii pe sef mai bine decit oricine. Dincolo de respect si toane sta mereu contractul nescris si nerostit de confidentialitate.

Laura PAULET

Jurnalistul nu devine un „yesman” la Prefectura

A fost purtator de cuvint al Prefecturii Iasi sub patru prefecti: Cornel Rusu Banu, Neculai Apostol, Ioan Avarvarei si Spiridon Cretu. Acum este consilier de imagine al senatorului Neculai Apostol. Pe Cornel Simighean l-am gasit la biroul senatorial din Copou. Are saptesprezece ani de presa in spate, imediat dupa Revolutie fiind redactorul-sef al mai multor publicatii iesene. In 2004 a primit oferta de a fi ofiter de presa al prefectului judetului. „La Prefectura au fost niste ani grei, eu, venind din presa, am dat de multe ori de pamint cu functionarii din prefectura. In perioada in care am lucrat la prefectura, institutia avea vizibilitate 90%. Daca la Vaslui prefectul se ruga de jurnalisti sa mai vina sa-l mai intrebe ceva, la Iasi erau mereu 30-40 de jurnalisti acreditati”, povesteste Cornel Simighean.

A avut o relatie deosebita cu Neculai Apostol, pe vremea cind era prefect, iar cind acesta a fost ales in Parlamentul Romaniei, i-a propus functia de consilier de imagine si totodata ofiter de presa al biroului sau de la Iasi. „Ii asigur domnului senator o informare cit se poate de prompta despre ce anume apare in presa locala si centrala despre chestiunile care il intereseaza”, spune consilierul despre o parte din activitatea sa pentru senatorul Apostol.

„Vai, sefu’, era sa aveti o scama”

Fiecare dintre prefectii pentru care a lucrat avea stilul propriu, insa Cornel Simighean a reusit sa se plieze pe rigorile fiecaruia dintre ei, dupa cum marturiseste el insusi. „Un consilier trebuie sa fie un om extrem de sincer, nu trebuie sa fie un «yesman», un «vai, sefu’, era sa aveti o scama». El trebuie sa aiba demnitate. Intre consilier si sef trebuie sa fie un parteneriat. Nu poti gestiona si capitaliza imagine impotriva lui. Un consilier de imagine nu are nici concediu, nici zile libere”, deconspira el citeva din secretele meseriei.

Programul este mai lejer acum, insa atunci cind era la Casa Patrata, statea la serviciu atita timp cit era nevoie de el: „Cele mai tensionate momente erau vizitele de grad zero, dar au fost si situatii dificile de alta natura: inzapeziri, oameni ramasi pe strazi. Trebuia sa mobilizam jandarmii. In asemenea situatii ,se lucreaza in regim de comandament. Trebuie sa fii la datorie pina se rezolva situatia”.

Oana Elena BALAN