La automatul cu ghinion

Florin nu joacă niciodată pentru bani. Iar atunci cînd cîștigă, se am­biționează să-i piardă la loc cît mai re­pede, de parcă nici n-ar fi fost, „cum e și normal”. Bineînțeles, nu se bucură nici cînd trebuie să scoată și ultima hîrtie de cinci lei din por­to­fel, „dar așa-i treaba-ntre băieți, dacă ai zis că pariezi pînă la ultimul leu, așa rămîne, nu schimbi după chef”. Nu are un grup de prieteni cu care să frecventeze de obicei sălile de jo­curi, pentru că nici localurile nu-s de obicei aceleași. Și-a început „cariera”, cum o numește, în urmă cu aproape șapte ani, cînd era abia in­trat la liceu, și, fiind dintr-un sat din apropiere de Piatra Neamț, „mai pierdeam timpul la aparate pî­nă mă lua vreo ocazie”.

De asta cre­de că a ajuns să parieze și cîte 1000 de lei pe săptămînă, dar de puține ori mașinăriile i-au dat și ceva îna­poi.

Lui Florin cel mai mult îi plac aparatele care „au lumini și-s în cu­lori țipătoare, ți-e mai mare dragul cînd îți înșfacă o hîrtie de cincizeci”. Și cuprins de-o criză de rîs își în­dreaptă spatele cînd începe să lo­vească-n masă „pac! Și s-au dus!”, imaginîndu-și că-n locul în care a nimerit cu podul palmei s-ar afla bu­toane. Însă-și pierde avîntul re­pe­de, își amintește că ultima oară cînd a cîștigat avea mai mulți prie­teni decît și-ar fi închipuit „într-un băruleț în care nu erau mai mult de zece oameni”. Au început să se adune în jurul lui, „știi cum stă trea­ba, mai întîi vor să le faci cinste c-o bere, după se schimbă foaia. Vor cinci, zece lei să joace la același aparat la care ai bu­tonat și tu, poate au noroc”.

Prima dată cînd s-a aflat într-o ast­fel de situație, tînărul nu i-a re­fu­zat pe cei din stînga sau dreapta sa, ba chiar le-a explicat cum să așeze așii sau cireșele, „cît să le iasă ce­va”. Însă de alte cîteva ori, socotind că nu-și permite să mai împartă no­ro­cul și cu alții, s-a făcut că nu-i cu­noaș­te. „Atît mi-a trebuit, eram cu ochii pe ușă, poate intră cineva să mă sca­pe. S-a băgat fata de la bar și le-a zis că sună la pază”. Florin mai bate o da­tă-n masă, dar de data asta cu pum­nul. „Dacă eram eu cu ai mei, nu mai puneau ăia mîna. Dădeau cu nasul de butoane”. Dar privirea i se schim­bă repede, nu le poartă pică. De asta-i și plac sălile cu jocuri de noroc, „că dai de toți nebunii. Nu toți-s prie­teni, cum nu toți-s dușmani. Îs oa­meni care caută să facă un ban”.

Tînărul își pleacă privirea ca să ca­ute o poză-n telefon, în timp ce-mi zice „mă mai joc și eu cît pot”. De pe ecranul mobilului îmi zîmbește o fa­tă blondă, „la anul mă însor”, îmi explică Florin. „De-acum cînd o să mai vreau cireșe și mere, mă duc în curtea din spate.”

Mădălina MORARU