Nesiguranța de peste Prut

Ochii Carmeliei sînt veseli și au culoarea murelor, dar atunci cînd vor­bește despre casă, o umbră se aș­terne peste ei, iar privirea i se în­tu­necă și se întristează. A plecat din Cer­năuți cu gînduri mărețe să fa­că medicina la Iași, dar nimeni nu o poa­te face să uite că acasă încă este război. „Faptul că eu sînt acum aici are o mare legătură cu ceea ce se în­tîmplă în Ucraina. Dacă nu izbucnea acest război probabil că fă­ceam facultatea acolo nu aici”, po­ves­teș­te frămîntîndu-și degetele, dar fe­ri­cită că nu a trebuit să rămînă a­co­lo. A vrut să calce pe urmele mamei sale care este microbiolog la Cer­nă­uți și a dorit cu ardoare să facă me­dicina deși a terminat un profil u­ma­nist.

Studentă deja în anul doi la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa” (UMF), Carmelia îmi po­vestește că primul an de faculta­te a fost un chin. Nu se putea adapta, iar dorul de casă și îngrijorarea pen­tru familia ei se apăsau pe suflet ca un sac plin de bolovani. Ura zilele cînd trebuia să își lase părinții și so­ra și să vină în Iași. „M-am gîndit de multe ori să renunț, dar mama me­reu a pus problema ce voi face dacă aici se închid toate școliile și fa­cul­tă­țile. Se gîndea mereu că nu voi a­vea un viitor dacă mă întorc de tot a­ca­să și mereu mă încuraja și îmi spunea să mai rămîn o lună și încă una și a­cum sînt în anul doi”.

Carmelia îmi povestește de zi­le­le cînd încă nu a apucase calea stu­den­ției și împreună cu familia ei ur­măreau filmările live din Donețk. „A­veam prieteni acolo și rude și în fie­care zi mă rugam să fie bine și să nu pățească ceva. Vedeam tineri ca mi­ne la proteste și îmi stătea inima în loc cînd mai auzeam că a mai mu­rit unul”, îmi spune aceasta înghițind în sec.

Nu înțelege nici acum cauzele și motivele acestui război, dar pentru ea un lucru este cert: că totul se în­tîm­plă parcă prea repede.

Ar vrea să dea timpul înapoi, să fie din nou în sînul familiei, iar țara ei să fie întregită, dar nu se poate, iar acest lucru o întristează. Își pune po­dul palmei peste fruntea plină de griji apoi o trece cu un gest prin părul castaniu și continuă să îmi po­ves­teas­că. Și-ar dori să apuce calea psihiatriei să trateze boliile minții și ale sufletului deoarece pe acestea le consideră cele mai grave. „Acesta este doar un gînd, dar mi-ar plăcea să fiu voluntar acolo pe front, să îngrijesc și să hrănesc răniții. Acasă se organizează diferite evenimente de strîngeri de fonduri pentru cei care au nevoie de diferite lucruri și se află chiar în interiorul focarului de răz­boi”, îmi relatează aceasta.
Viitorul Carmeliei se con­tu­rea­ză deja în Iași, iar la nevoie, dacă lucrurile se înrăutățesc, toată familia se va muta aici susținînd-o să-și conti­nue studiile în medicină. „Doresc cu ardoare să îi fac mîndri și să le a­răt că munca și grija lor nu au fost ni­cio­dată în zadar. Chiar dacă acasă e răz­boi, ei sînt liniștiți pentru că mă știu în siguranță”.