Genistul sufletelor rătăcite

„Ei, știi ce înseamnă succesul?” mă întreabă cu un zîmbet care poate în­căl­zi pînă și cea mai rece inimă de om, în timp ce dintr-un sertar plin cu acte și do­­sa­re scoate un mărțișor sub forma unui pergament. L-a primit de la unul dintre cei mai tineri voluntari, iar printre rîn­duri citesc că îi mulțumește pentru în­credere, generozitate și grija pe care di­rectorul Crucii Roșii din Iași o are pen­tru toți copiii ei de la filială. Iar aceș­tia din urmă nu sînt puțini, deoarece, du­pă cum îmi spune femeia, cei mai ti­neri de­cît ea îi sînt fii. „Să-ți mul­țu­meas­că cineva pentru că l-ai ajutat. Pen­tru mi­ne, acesta este adevăratul succes, dar și cea mai mare satisfacție”.

Doamna Virginica Beldean s-ar fi putut face foarte bine o șlefuitoare de nes­temate. Îi place să vadă ce e mai fru­mos în oameni, descosîndu-le atent no­durile lăsate de durere și suferință, cu aceeași grijă pe care un arheolog o are atunci cînd descoperă o comoară pier­dută. În schimb, a vrut să demonstreze că este o femeie puternică, iar în 1973 a intrat ca ofițer la catedra mi­litară. Și, deși aici a rămas 17 ani, aceasta îmi măr­turisește că în tot acest timp s-a simțit ca o studentă. „Mă îm­bră­cam și îmi făceam părul asemenea cursante­lor mele”.

Însă experiențele cele mai in­ten­se le-a avut cînd a fost pusă față în față cu dispozitivele artizanale. Fosta mili­ta­­­ră a lucrat și ca genist, avînd rolul de a de­zamorsa bombele rămase pe teritoriul nostru din Al Doilea Război Mon­di­al. „Pericolul m-a învățat să prețuiesc via­ța și să mă bucur de tot ce e frumos. În special de copii”, recunoaște directoa­rea. Amintindu-și de o știre în care un pompier a resuscitat o pisică, se vede du­pă ochii săi că îi este dor de uniforma de ofițer. „Militarul nu are doar un suf­let bun, dar este și un tovarăș bun de via­ță.”

O generație cu speranță

După ce s-a pensionat, Virginica Bel­dean s-a alăturat Crucii Roșii, des­­criind că cel mai mare rol al său este de a „alina suferința oamenilor”. Nu de pu­ține ori a fost cazul să meargă în ini­­ma năpastelor și să-și lase umărul unor ne­cunoscuți pentru a plînge. A avut răb­­dare pentru fiecare suflet chinuit: le-a ascultat ofurile, le știe poveștile tu­tu­ror bătrînilor ai căror copii muncesc în stră­inătate, iar la final le-a dat sfa­turi pă­rin­tești. Aici și-a format cea de-a doua fa­milie, în care cea mai mare mîn­drie a sa sînt tinerii. Îi place să stea în preaj­ma lor, să fure din elanul și ener­gia lor, iar la schimb să le predea lecțiile pe care le-a în­vă­țat. „Eu am foarte mare în­cre­­dere în generația voastră. E o mare gre­­șeală să generalizăm, sînteți atîția co­pii deș­tepți și frumoși peste tot. Noi aici în­­cer­căm să le formăm acestora și o la­tu­­ră a suf­letului, iar prin simplul fapt că ei se văd eficienți făcînd o treabă, pen­­tru ei în­seam­nă mult”.

De cînd este la Crucea Roșie, ușa fostei ofițere a stat mereu deschisă. Fie că peste pragul ei au trecut oameni ră­­mași pe străzi, femei cu unsprezece co­pii acasă sau bărbați cu coada între pi­­cioare pentru că au rămas fără serviciu, aceasta le-a oferit tuturor ce a pu­tut. Și chiar dacă nu a avut o supă cal­dă pen­tru toată lumea, Virginica Bel­dean le-a dezvăluit un secret: oricît de amar este gustul pîinii la un leu, ei nu sînt niciodată singuri.