Dalta de sub catedră

1001 de chipuri Niciun comentariu la Dalta de sub catedră 9

Cînd l-am cunoscut pentru pri­ma dată pe Gavril Siriteanu, avea în atelier un buștean. Un trunchi de co­­pac, mare cît un stat și jumătate de om, proptit pe un dulap răs­tur­nat și pe colțul unei mese de lucru. Își legăna barba domol, lovind ab­sent cu vîrful cizmelor negre în du­lapul de sub trunchi și vorbea des­pre cel mai apăsător se­cret al său: faptul că este stră-stră nepotul lui Brîncuși.

Pe Sir, cum îl alintă studenții și pri­etenii, l-am văzut săptămîna trecu­tă după aproape un an, în fața U­ni­versității de Arte „George E­nescu”. Îmbrăcat cu aceeași panta­loni de piele, cu faldurile fluturînd în urma pașilor săi repezi, venea spre universitate părînd cu zece ani mai bătrîn. În brațe o avea pe fata sa de cinci ani, Leo, iar în fața îm­pin­gea o trotinetă pentru care „mi-am dat brevetul săptămîna asta la cît am avut grijă de ea”.

Străbunicul s-a îmbolnăvit de deces

„Cînd a venit Brîncuși în Ro­mâ­nia treaba încă era ok, el trăgea de nepot să vină cu el înapoi în Franța, la Paris. Voia să își ia toată fa­milia și să se mute acolo cu el. Dar din comoditate și din lene nu a mai plecat”, povestește Sir despre e­venimentul pe care îl consideră „un mare eșec” pentru familia sa. La scurt timp după ce a decis să ră­mî­nă în țară, nepotul lui Brîncuși și străbunicul lui Gavril Siriteanu a fost „bătut prin beciurile poliției, i-au spart timpanul și nu a mai pu­tut profesa ca medic.” Privirea i se ri­dică dinspre fata pe care o ținea în brațe și care se juca cu părul său a­șezat într-o coadă și se oprește pe Universitatea care a rămas în ur­ma noastră

„Încet, încet, s-a îmbolnăvit de deces”. Străbunicul a fost ultima per­­­­soană care a purtat numele de Brîncuși pe partea sa de familie, iar acesta aproape că s-a stins în țară. El însă crede că asta l-a ajutat: „este un verișor care îi purta nu­me­le și a avut o expoziție la Bu­cu­rești. Toată presa vuia de urmașul ma­estrului, ca pînă la urmă să se stin­gă încet”.

Nu vorbește despre talent, ci des­pre pasiune: „a sărit peste cîteva ge­­­nerații, dar pe mine m-a stîrnit, deși de el nu mă leagă de două ge­ne­rații nimic”, spune rîzînd în timp ce Leo i se zbate încet, prinsă de gî­tul său și aproape adormită. Tot pa­siunea l-a și adus către profeso­rat. A făcut Școala de Arte, la Cluj și apoi cursuri de sculptură, ar­te murale, modelaj, teatru, desen arhitectonic în facultate. „Un pic din toate, dar m-a ajutat enorm de mult. Pentru că, pînă să fac cursu­rile de grafică spre exemplu, rî­deam de Brîncuși și de schițele a­ces­tuia. Abia apoi am văzut însă..”, și zîmbetul i se transformă într-o gri­masă. „Iar paralela era greu de tî­rît: la vîrsta asta el făcea de toate, eu încă nu am apucat.”

Familia sa însă a fost alături de el și l-a susținut, deși „subiectul e pri­vit cu scepticism de mulți. In­clu­siv bunica mă bătea la cap să învăț mereu «dacă vrei să ajungi și tu la Paris»”. Ai lui însă au fost mai deschiși, chiar „tatăl meu mi-a spus odată, dacă îmi aduc aminte bine, că mai degrabă fac ceva de­o­se­bit decît să rămîn mediocru. «Poate iese ceva și cu tine.»”

Pe vremea anului patru de fa­cul­tate, își ajuta o prietenă cu niște pă­puși pentru o serie de piese de tea­tru „la început mai în glumă, a­poi mai în serios, am ajuns să și joc în piese de teatru, deși mi-a plăcut foarte mult să fac păpuși”. Acele pă­puși le mai face și acum, ele fi­ind „muza” dar și lansarea lui în lu­me artei. „M-a văzut un specia­list, a venit la mine, s-a uitat la pă­puși și i-au plăcut foarte mult. Am a­flat mai tîrziu că era de fapt directo­rul Centrului Cultural German și prin el am făcut rost de contracte și reprezentații în Germania”. Tot di­rec­torul a fost cel care l-a îndemnat spre funcția de profesor, propu­nîn­du-l la Universitatea de Arte un­de a predat și el pe perioada cît a stat în România.

Viața printre pisici și păpuși

Munca efectivă din spatele ca­tedrei a început în 98, „cînd eram un mic preparator”, la doi ani de cînd a terminat facultatea. Pro­ble­me financiare nu a avut, pînă cînd nu a mai făcut spectacole în afara ță­rii „o piesă în Germania era co­tată la cîteva mii de mărci, asta în­sea­mnă multe salarii de profesor. Cînd am vrut doar să predau m-am ui­tat în contul unde îmi vărsa universitatea banii și am văzut că nu pu­team decît să plătesc chiria pe o lună la Teatrul de Vară cu ei. Ai vă­zut cum a ajuns…”. La scurt timp du­pă ce nu și-a mai permis să în­chi­rieze teatrul unde lucra cu studen­ții săi, acesta s-a închis. Acum tră­iește din salariul de profesor și din cele cîteva lucrări pe care a­jun­ge să le mai vîndă.

După un an, în atelierul său și-au făcut casă două pisici. „Leo, sigur nu vrei să le duci la bunica?” strigă acesta după fetița care deja a în­șfă­cat la braț un pisic și celălalt îi a­tîr­na de umărul drept. „Bine că le pun tăvița cu rumeguș dar ele tot sub rafturi îmi împrospătează a­e­rul” încearcă Sir să țipe, uitîndu-se cald către fata sa. Atelierul nu s-a schimbat. Aceeași dezordine ordona­tă, dar din care artistul găsește me­reu să îmi arate măștile și pă­pu­și­le făcute de el.

Din trunchiul de copac de a­cum un an se ridică semeț o co­loa­nă care se încolăcește către cer iar pe peretele din spatele ei stă fo­to­grafie cu un parc din Tîrgul Jiu.

Cătălin HOPULELE

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top