Silabele nu s-au mai întors din ger

Pe Stradela Grădinari, undeva în fața Bisericii „Sfîntul Ștefan”, vezi că pe ușa de la intrarea într-un bloc scrie ma­re, parcă să te lovească ironia-n mijlocul capului – „kiler”. Sub măz­gă­litură, prin zăpadă, se rostogolesc cî­teva clementine uscate, borcane goa­le și bocanci des­perecheați, iar sus, în capul treptelor, două cuverturi groa­se și cîteva pături stau clădite și aran­jate, fix ca într-un pat. Așa arată casa lui nenea Gheor­ghiu. Cînd merge să-și mai miște oa­sele, să nu-nghețe, bătrînul abia prin­de să se-ntoarcă de unde-a plecat. Nu-și poate mișca deloc un picior de cînd s-a îmbolnăvit și, oriunde-ar pleca, își cară cu el, într-o sacoșă albastră de rafie, toate lucrurile pe care n-ar a­vea încredere să le lase-n scara blo­cului.

Trăiește pe străzi de zece ani și mă face să-nțeleg lucruri desenînd cu o mînă prin aer. Are un defect de vorbire, ș-atunci cînd se-apucă de po­vestit, îi trebuie răbdare și mușcă din cuvinte cu poftă, uitîndu-se la tine cu speranța c-ai s-apuci să-nțelegi și si­labele care lipsesc. N-are familie, nu mai are pe nimeni care să-l găz­du­ias­că sau care să-i dea bani. Nenea Gheorghiu se numără prin toți oame­nii singuri, care, în mod normal, s-ar adăposti la centrele pentru bătrîni. El nu vrea să se ducă. Își scoate cele două rînduri de căciuli care-i aco­pe­ră capul și-ți arată lovitura cu care s-a ales, cu ceva vreme în urmă. E bolnav și, deși a fost acolo înainte, acum nu vrea să-și mai trăiască viața la cen­tru. Spune „Of, Doamne!” cel mai clar dintre toate cuvintele pe care în­cearcă să le rostească și după fiecare în-cumetare de-a mai zice ceva, se uită-n sus și ridică o mînă către cer sau o întinde către biserica de vizavi.

Poartă o pereche de blugi căpă­tați și e-ncotroșmat bine pentru iar­nă. Îmi arată păturile, cuverturile și per­nele și cînd îl întreb dacă toate as­tea-i țin de cald, îmi spune un „ohoho” a­proape rîzînd și repetă obsesiv, de parc-ar vrea să ți se lipească de min­te, că „de zece ani” tot rezistă cu ele. Dacă a­puci să-l întrebi pe bătrîn de familie, îți face semn să te lași păgu­baș. Are copiii în străinătate și, ori­cum ar fi, nu-i mai poartă niciunul as­tăzi de grijă. „Asta-i – e greu” – reu­șește nenea Gheorghiu să-ngaime. Pare, acolo, în scara blo­cu­lui, ca într-o cutie. Stă așezat pe-o treaptă, își freacă mîinile de genunchi și-mi spu­ne „O vorbă.. o vorbă din po­por.. mi-o spunea mie tata”. Mă uit la el și mă-ntreb, nedumerită, ce le­gă­tu­ră o fi avînd cu strada și ropotul ăsta de grade cu minus – „Dacă ai s-ajungi prost – prost ai să rămîi”.