Cum s-a macerat drumul cărnii

Ionuț zîmbește și măsoară curbele vo­lanului cu podul palmei. „Drumul cel mai lung e spre casă”, îmi spune, ui­tîn­du-se la soarele care se lăsa după culmi­le care despart Iașul de Vaslui. Strîm­bă din nas. Săptămîna asta și-a uitat o­che­larii de soare la un abator din Bîr­lad și-i recuperează abia mîine, cînd o să du­că mașina cu carne înapoi, să îi umple la­da frigorifică din spate.

Face traseul ăsta de vreo doi ani și, la cei 25 de ani pe care îi are, vorbește cu o înțelepciune aproape încrezută. „Am încercat să fiu agent de vînzări o perioadă, dar ai de mers îngrozitor de mult și e la riscul tău. Iei o marfă, ga­ran­tezi pentru ea și încerci să o vinzi. Nu vinzi, nu te plătește nimeni”. Drumul co­tește brusc și Ionuț strînge ferm vo­la­nul cu o mînă și, fără să ia piciorul de pe accelerație, se aruncă în curbă. Ma­și­na îl ascultă supusă, doar cafeaua din paharul de sub parbriz protestează, plim­­bîndu-se nervoasă prin recipient, aproape să dea pe afară.

O porție de frică

Nu i-a mers ca agent de vînzări, dar nu se plînge. Chiar dacă avea mașina lui și era mai bine plătit, să lucreze ca șo­fer pentru o firmă de produse de carne i se pare una dintre cele mai lejere sluj­be din lume. Pleacă dimineața din Iași și are de făcut toată zona de est a Mol­dovei: Iași, Vaslui, Bîrlad și, uneori, Neamț. „Dar eu o duc bine, am colegi care pleacă din Moldova pînă în celă­lalt capăt al țării. De aceea nu mă plîng. Am 13 milioane în mînă, bonuri de ma­să, plec dimineața și vin la șase și nu am de făcut altceva decît să strîng sem­nă­turi pe tăblița asta”, și arată spre un clip­board albastru prins între scaune.

„E ca și cum ai conduce o mașină de înghețată”, spune cu același zîmbet încrețindu-i buzele. A mîncat toate so­iurile de salam pe care le-a mutat de-a lungul Siretului, iar vara niciodată nu duce lipsă de o sticlă de apă rece, plim­bîndu-se practic cu un frigider după el. „E lejer să mergi așa, cu 90 la oră, drum întins. Dar, uneori, cînd mă în­ghi­te Ia­șul simt că fac mai mult la se­ma­foare decît între județe. Ca să nu mai spun că trebu­ie să umblu cu bîta după mine”, și mîna stîngă îi alunecă sub sca­un, unde, într-adevăr, ține bucata de lemn încrustată cu un fulger roș-albastru.

„Tot pățitu-i priceput”, zice se­ri­os, și o crede. Chiar dacă nu i s-a în­tîm­plat lui, are un coleg căruia, în Iași, cît căra niș­te lăzi cu marfă într-un magazin de car­tier din CUG, „o gașcă de țigani a ve­nit și i-a golit mașina. De tot. Și a­cu­ma trebuie să plătească vreo 300 de mi­lioane vechi la patron, pentru că lui nu-i pasă. De unde să știe că n-ai luat tu mar­fa și acuma te dai bătut?”. Și chipul i se în­tunecă atunci cînd se gîndește la co­le­gul său, nevoit să lucreze ani de zi­le fă­ră plată doar ca să astupe gaura pe ca­re i-au făcut-o hoții. „Și după ce termi­nă de plătit probabil găsește motiv să-l dea afară”.

Astăzi, Iașul l-a înghițit prin Bu­cium. Lui Ionuț însă nu-i pasă. Se las­ă pur­tat prin venele și arterele orașului pînă în Frumoasa, unde îl așteaptă o cior­bă caldă și zece ore de somn pînă se se ia din nou la întrecere cu culmile Moldovei.

Cătălin HOPULELE