Cu respect, pînă la ultimul plic

Cînd era mic, Costel Văcărașu aș­tep­ta pitit după gard venirea poș­ta­șu­lui, îi dadea „Bună ziua” de cum îi ve­dea chipiul ieșind pe poartă de la vecini și fugea în casă. Asculta cu atenție să vadă ce vorbește cu ai lui și aștepta cu nerăbdare să vadă dacă n-a primit și el vreun plic. „Vă dați seama, erau alte vre­muri, eram și noi tineri, ne trimi­team scrisori”, îmi spune cu un zîmbet cald bărbatul de 43 de ani din fața mea. „A respecta omul înseamnă să te res­pecți pe tine. Și așa cum îmi a­min­tesc cu plăcere de poștașul care venea cînd eram mic, așa vreau să-i mul­țu­mesc și eu acum pe oamenii pe care-i de­servesc. Și pentru asta trebuie să dai „Bu­nă ziua”, „Săru’mîna” primul, in­di­ferent dacă e copil sau adult. Pe mi­ne așa m-au învățat părinții mei”, con­ti­­nu­ă bărbatul și se lasă pe spătarul sca­u­nu­lui din cofetăria mică.

O meserie frumoasă, fără aroganță

S-a angajat la Oficiul Poștal nr. 1 din Pașcani în urmă cu aproape 20 de ani, pentru că „e o meserie curată, frumoasă și mi-a plăcut dintoteauna să lu­crez cu oamenii. Iar cu ajutorul lui Dum­nezeu am să ies la pensie tot de aici”.

Se fîstîcește ca un copil în prima zi de școală și se foiește mereu pe scaun. Îmi spune simplu că meseria de poștaș în orașe mai mici nu e pentru oricine, că trebuie să știi să lucrezi cu oamenii, să îi faci să te respecte nu pentru că le aduci pensia, ci pentru felul în care te comporți cu ei. Nu o face cu mîndrie sau cu aroganță. La fel cum nici un factor nu trebuie „să facă meseria din obligație. Lucrezi pînă cînd se termină ultimul plic din geantă, fie că sînt șapte sau zece ore. Dacă îți place meseria poți să lucrezi și 12 pentru că nu e chiar din cale afară de greu. E frumoasă”.

Blestemul memoriei

Își aduce aminte și acum primii ani de muncă, în care obișnuia să lase co­res­pondența în cutia poștală pînă cînd un bătrîn, aducîndu-i pensia, l-a tras de mî­necă și l-a rugat să îi aducă și ziarul la ușă în fiecare zi. „Mă rugau să vin ca să mai stăm de vorbă. Voiau să le bată cineva la ușă ca să vadă dacă mai trăiesc, mai ales bătrînii care nu se pu­teau deplasa și nu puteau ieși din ca­să.” În cei 20 de ani de cînd lu­crea­ză, Cos­tel Văcărașu a avut același sector și a trecut pe lîngă casele acelorași oa­meni. Acum, și-i aduce aminte pe toți cei care au trăit acolo și ale căror plicuri i-au rămas în desagă, nelivrate. „A pier­de un pensionar din partea că­ru­ia ai avut respect și cu care te-ai simțit bine vorbind e un lucru foarte trist. Odată ce am lucrat cu ei mi-a pă­rut rău dar cît am să traiesc am să îmi aduc aminte de ei”, îmi spune senin băr­batul.

Dar cea mai mare bucurie de cînd lucrează la Poșta Română a venit în urmă cu trei ani de zile. Atunci s-a ca­li­­ficat pentru prima oară la Bal­ca­nia­dă, o competiție inter­na­țio­na­lă de marș al poștașilor, unde a luat me­dalia de bronz terminînd primul cursa de zece kilometri. De atunci își poar­tă uniforma cu și mai multă mîn­drie. Iar asta îl ajută, pentru că „oa­me­nii, dacă știi să ți-i formezi, ajung să te iubească”. Pen­tru acei oameni, Costel Văcărașu es­te cea mai importantă persoană din lu­me. Pentru ei, poștașul va mai lucra 20 de ani cu aceeași bucurie.

Cătălin HOPULELE