Cînd un kamikaze aduce pacea

Pă­șesc peste coada de mătură a­șe­zată în ușă și intru în Kaze. Discuri de vinil prinse pe pereți, draperii cu steagul jamaican, desene cu Bob Marley, un copac cu rădăcini în po­dea, crengi întinse pe tavan și o în­că­pere care aduce a grotă, așa a trans­for­mat Alin casa ridicată de tatăl său în 1991 în singurul pub reggae din Iași.

Din difuzoare pînă-n sînge

La 23 de ani, Alin lucrează la Mozaicart opt ore pe zi și se ocupă de patru ani de afacerea familiei sa­le, pub-ul Kaze. El alege muzica pen­tru care studenții vin în fiecare seară și „organizez petreceri, mă ocup de i­gienizare, de amenajare, de tot”.

Da­că pe vremea cînd era un „puști teribilist” asculta hip-hop și făcea parte dintr-o astfel de trupă, atunci cînd au deschis barul a ales să-l facă în stil re­ggae, iar acum „și tata a început să as­culte așa ceva”. Zîmbește de fi­e­ca­re dată cînd vor­beș­te despre mesajul de dincolo de ritmurile reggae. „Ne e teamă să ne întoarcem la origini, la via­ța așa cum era în junglă, într-un fel, și e ceva în care cred și eu. Ei cîn­tă despre na­tură, plante și pace”.

Își amintește de vremurile cînd mer­gea prin țară și „scretch-uia” cu tru­pa lui de hip-hop, dar în prezent că­lătorește prin lume cu cei de la fir­ma la care lucrează și expun în standuri obiecte realizate din mozaic. Îi pla­ce să muncească la birou pentru că „e timpul să lucrez cu căpșorul, prea mult am lucrat cu mîinile” și îmi a­ra­tă sculpturile făcute în lemn din bar, toate trecute prin mîinile lui. A ame­na­jat terasa de la Bolta Rece, terasa Venom și are în plan să-și extindă a­fa­cerile și pe terenul familiei din zo­na Păun.

De la role aggressive, sportul ur­ban pe care îl practica înainte, a că­pă­tat porecla de „(kami)kaze”, care a devenit și numele pub-ului ieșean. Pri­etena lui a ales sloganul barului „Keep Alive Zion’s Empire”, de­oa­rece „pe lîngă faptul că inițialele dau numele clubului are și o semnificație pu­ternică, Zion fiind un munte sfînt din cultura Rastafariană”. Îmi spune cît e de greu pentru un tînăr să aibă o afacere pe umeri. Mai ales că barul pe care îl administrează este pentru stu­denți și chiar dacă prețurile cresc, ta­xe­le și impozitele sunt tot mai mari, el trebuie să le mențină mici pentru buzunarele strîmte ale tinerilor.

Nu ob­ține profit mare, dar are clienți fi­deli care vin mereu aici pentru at­mos­feră și muzica bună. „De cînd cu criza, studenții nu mai au bani și nu avem cine știe ce profit, dar mergem încet, încet, în stil reggae”. În vara as­ta, Alin va pleca la festivalul „Re­ggae On The Hill” și la „One Love Festival” de la Vadu, să-și reprezinte barul.

Alin aleargă de la bar la platane și, cu ochii închiși, răsucește bu­toa­ne­le, iar căștile îi atîrnă strîmb prin­tre dreadurile blonde. Aici, pe teritoriul lui Bob Marley, nu o să auzi niciodată Inna.

Ramona BALABAN