Bicicletă din piese de lego

„Viața mea pot să zic că a început la șapte ani, cînd l-am găsit pe bunelul meu cu o semicursieră în fața casei și mi-a spus să o păstrez bine, că alta ci­ne știe cînd o să mai văd”. Vorbele bu­ni­cu­lui însă nu s-au adeverit, Codrin fiind fermecatdin prima de spițele ca­re se învîrteau în sens invers de fiecare da­tă cînd mișca roata. Au trecut 18 ani de cînd a primit acel cadou, iar pînă astăzi se poate mîndri că a avut în palmares mai mult de 21 de biciclete „începînd cu se­micursiera, un jumper, o cursieră, tricker, de toate au trecut prin mîna mea. Pasiunea pentru ele este, însă, mai mult o distracție pentru mine, nu parti­cip la concursuri dar mă pot mîndri cu deplasările zilnice pe care le fac pînă la Lețcani sau Sculeni”, îmi poves­teș­te tînărul așezîndu-și mănușile pe pal­mă.

Relația lui Codrin cu bicicletele sa­le a devenit mai mult o simbioză în­tre aceștia. Tînărul s-a trezit de mult ori, în momentele în care avea și cîte trei „bițe”, că visa cu o noapte înainte pe care dintre ele avea s-o folosească a do­ua zi. „Acum un an, cînd lucram în ter­moizolații, mergeam lejer la mun­că și ajungeam mai devreme decît cei­lalți. După atîția ani pe bicicletă, gam­bele nu doar că ți se formează, dar se și obișnuiesc cu orice viteză și chiar da­că aș urca dealul de la Antibiotice, l-aș parcurge cu a cincea”, îmi spune în timp ce-și scoate din buzunar un pa­chet de țigări puțin ponosit și trage cu zgîrcenie din țigară. Vrea să-l țină cît mai mult, nu știe cînd își va mai putea cum­păra un altul. Cu cît povestește mai multe despre locul de muncă, cu atît mai tare îi fuge privirea în toate di­recțiile pînă cînd, într-un final, se o­preș­te pe bicicleta roșie precum un fier incandescent. Pe alții i-ar frige, însă pentru Codrin este suficient de caldă pen­tru a trece mai departe în a doua zi.

Meșter din clasa întîi

„Știi că prima bicicletă am primit-o la șapte ani, dar tot atunci am și dezasam­blat una pentru prima dată. De ce? Pen­tru că îmi făcea probleme la schim­bător, frînele nu țineau, cauciucul din spa­te era chelbos, vai de capul meu! Semicursieră trecută prin drifturi, nu al­ta.” Pe lîngă barba subțire, îi răsare un zîmbet ștrengar, adus de o amintire din copilărie. „După cele patru ore petrecu­te cît am reparat-o, puteam să zic că am făcut o treabă bună. Așa că m-am gîn­dit s-o duc la o probă, în pădurea de la Cetățuia, la cea mai abruptă vale gă­si­tă. La început era în regulă, mergeam lin, dar m-am trezit cîteva secunde mai tîrziu îmbrățișînd un copac, doar bicicle­ta o scăpat cu cîteva spițe rupte.”

Astăzi își duce traiul prin meș­te­șugurile dobîndite în copilărie, pe ca­re le-a cizelat de-a lungul anilor. „Mi-am făcut un mic atelier în cameră la mi­ne, dar nu este nimic special, un colț aco­lo cu un dulap cu scule. Acum repar și modific biciclete contra cost, dar nu cred că o să fac asta tot timpul.”

Vremea de-afară se anunță a ploa­ie, iar din două mișcări se aruncă pe că­luțul roșiatic al lui și, cu mișcări a­gile, dis­pare printre oamenii care se gră­­besc să-și caute un adăpost.