Afaceri cu intepaturi

In fiecare primavara vine in Piata Nicolina sa vinda urzici, ca altceva n-are. De la Raducaneni pina la Iasi, Maria Rugina face o ora cu autobuzul in fiecare zi. Daca vinde vreo zece gramezi de urzici, isi recupereaza banii de drum. Are o batista spalacita si multe haine vechi ca sa poata sta afara si la temperaturi scazute.

Si-a improvizat o mica pravalie la marginea pietii, asa cum fac copii mici care se joaca de-a magazinul. Pe doua cutii de carton intoarse cu fundul in sus, asterne cite o punga rupta si scoate urzicile cu mina din geanta, de parca ar fi flori. Nu mai simte intepaturile, i s-au obisnuit miinile la cules. Explica potentialilor clienti cum trebuiesc preparate: “Nu-i mare socoteala. Le speli binisor, le torni peste oleaca de prajeala, le fierbi acolo, la urma pui niste usturoi si e gata mincarea. Usor de gatit si bune pentru sanatate”, face reclama produsului.

Europa nu are urzici

Nu vinde urzicile cu legatura sau cu numarul de fire si zimbeste ironic cind ii pomenesc de cintar. Un leu costa atit cit cuprinde ea cu mina. Si daca gramajoara ti-o pune in punga nepoata ei de 12 ani, care sta sfioasa in spate cu gentile,  tot atit costa.

“Pleaca de-acolo! Vine unu’ de la primarie, fa, ce nu intelegi?” ii striga vinzatoarei de urzici un barbat imbracat intr-o salopeta albastra, murdara si roasa, cu fesul turtit pe-o parte, dar care reprezinta, conform inscriptiei de pe buzunarul de la piept, Primaria Municipiului Iasi.

“Si eu unde sa ma duc sa vind?” ii striga Maria indignata. “Pe linia de tramvai poti sa te duci!”, ride tipul.  Femeia il priveste nedumerita si continua sa isi aranjeze grijuliu gramajoara de urzici.

Reprezentantul autoritatilor  trece pe linga o domnita care tocmai isi cinta partitura: “tigari, tigari, tigari, tigaaari!”, ii sopteste ceva la ureche si fata isi intrerupe cintecul undeva la jumatate, speriata.

Maria pare totusi hotarita sa nu plece. Arunca priviri invidioase celor care si-au expus legumele pe mesele din centrul pietei. Ea sta in picioare toata ziua. Daca oboseste, se asaza pe o bucata de carton mai vechi aruncata pe asfalt. Anul trecut aveau mese si cei care veneau doar cu o legatura de stevie sau trei fire de marar. Anul acesta sint nevoiti sa vinda pe furis.

Nu vrea sa dea urzicile celor cu mese, ca ii dau cu zece bani mai putin pe ele. Daca tot nu are de lucru in sat si pamintul inca nu trebuie lucrat, prefera sa vinda urzici la Iasi. Cu standardele europene nu are probleme: “Eu stiu asa: daca e natural, e bun si nu ma intereseaza ce mai nascocesc aia pe acolo, ca sa nu dea voie oamenilor sa faca un ban”.

Anastasia CONDRUC