Strajă la ho­tarul viselor

Elefantul merge mereu cu ochii în pămînt. De teama șoareci­lor, am spune, dar elefantul So­lo­mon călătorește așa pentru că nu mai are ce vedea în ochii oamenilor. Cît a mers prin lume, a gă­sit numai netrebnici. Vin la el, se hol­bează și trec mai departe.

Uneori, s-ar scutura și ar fugi cît colo, dar îl trag înapoi pi­cioare­le groase și grele pe care abia le tîrîie. Alteori, simte că zboară. Par­­că merge pe nori mari, care-l gî­dilă pe burtă, ca mai apoi să se prăbușească la pămînt. Solomon visează. Mult și încîlcit.

De fapt, Maximilian, noul său stăpîn de viță nobilă, e cel care vi­sează că elefantul său visează la toate cele lumești. Dar de fapt, în lumea lor largă și urîtă, nu mai visează nimeni. S-au dezbrăcat cu toții de metafore, de imagini frumoase, au pus pe ei ironie și a­cum călătoresc cu capul în pămînt, din­tr-un oraș în altul, pînă în Viena.

Cu mare alai după el, Maxi­mi­lian descalecă doar acolo unde crede de cuviință. Să mai guste din istorie și să se îndră­gostească de încă o femeie. Nu-l hulește ni­meni, ci îl aplaudă fără să știe pentru ce. Iar atunci, arhiducele Aus­triei își strînge umerii și pășește agale printre oameni. E acel mo­ment al zilei de care n-ar vrea să scape niciodată.

Ceva mai încolo, însă, stă Solo­mon, cu ochii mijiți, ridicați spre soare, visînd la țarcul lui. Ar fi vrut să nu plece de acolo, chiar dacă acum toți îl sărută și îl dan­sează.

El preferă liniștea. A­ce­ea pe care autorul i-o oferă în chip de oază, o singură dată în toată călă­toria. Ar vrea să rămînă acolo, dar stăpînul său s-a învățat să îi ordone. Acum, nu-l mai lasă nici să viseze.

Adriana ZĂVOI