Stări ale întîmplării în alb

Ziua în care Andrei Alecsa s-a hotărît să dea undă verde versurilor sale-ntre două co­perți te face să vrei să te transformi în hîrtie și să-i înțelegi construcția fiecărui rînd. Te tre­zești din primul poem în „Las Vegas” și-ți primești încă de la început promisiunea că „ziua asta nu se uită/ cum nu se uită cana de lapte /pe care mama ți-o așeza dinainte/ îna­inte să mergi la școală/ cum nu se uită miro­sul de flori de tei/ din serile alea mult prea înalte / la tavanul cărora nu ajungeai / deși aveai un metru optzeci și șase”.

În mijlocul alergăturii lirice, găsindu-te des­lușind sensuri, autorul aproape reușește să te convingă că-n scrierea lui cuvintele se spa­lă cu nepăsare și că toată neînțelegerea lucrurilor se strînge-n titlurile rupte din ba­nal.
Cînd te-oprești să te odihnești în jumă­ta­tea goală a paginii din finalul unui poem, rea­lizezi însă că odată cu fiecare gînd înțeles, indiferența poetului începe să scrîșnească și trăirile sale capătă, pe lîngă transparență, for­ma unui șablon potrivit trăirilor tale. „Cînd durerea uită să mai doară” sau cînd „Dorul de șine al unui tren deraiat” îți de­vin momente familiare, știi deja că „shot-urile” și-au depășit rolul de-a încerca și că deja te-au determinat să nu mai lași volumul din mîini.

Versurile lui Andrei Alecsa îți provoacă șocuri care-ți conduc imaginația către ca­dre furate din realitatea întîmplătoare; cea vă­zu­tă de pe locul din dreapta al unei mașini sau de pe peronul unei gări într-o continuă aștep­tare a unui tren. Salturile dintr-un poem în altul pot fi catalogate după trăirea lor ca fiind extreme, aruncarea firii din copilărie-n pre­zent, negăsindu-și de fiecare dată calea co­rec­tă de întoarcere. Rătăcirea dintr-un moment al zilei într-unul al vieții devine pasiunea pre­ferată a scriitorului, căruia nu-i scapă niciun defect al naturii umane.

Scoase la lumină, printr-un tăiș al unei sin­cerități nu îndelung construită în scris, caracteristicile poetului devin ale tale și po­emele se transferă, făcîndu-te să repeți la u­nison și să crezi că „poemele mele trăiesc, nu mult, dar trăiesc/ și stau de vorbă cu mine”, fără a cunoaște vreun sens al cuvîntului „încetare”.