O tinerețe ridicolă

O să vă regăsiți în pielea lui Da­niel la fel de mult cum se regăsește și Cezar Paul-Bădescu. Nu se iden­tifică leit, nu e imaginea sa ruptă din oglindă, e o reflexie deformată, cînd mai grasă, cînd mai înaltă, cînd re­ală, cînd imaginară. Poate doar în­tîm­plarea a făcut ca Daniel să se plim­be pe făgașul vieții lui Cezar, fu­mînd în aceleași băi, aceleași țigări, avînd aceleași preocupări literare și aceleași frustrări adolescentine.

Însă în cartea „Tinerețile lui Da­niel Abagiu”, Cezar Paul-Bădescu nu încearcă să scrie frumos. Mes­te­că ideile în frazele lungi și le scuipă alambicat, revine la ele după cîteva pa­ragrafe ca să le abandoneze din nou. Scriitura sa pare a respinge ori­ce for­mă a literaturii și a comerci­alului și este înțesată de comentarii ale au­torului după fiecare povestioară, a­mintire, filă de jurnal intim sau de călătorie. Fără a cosmetiza, Cezar Pa­ul-Bădescu descrie brut scenele din amintirile sale, acestea fiind, precum numele personajului său, Daniel A­bagiu, de un ridicol și de un penibil care te face să strîngi din dinți.

Cînd la persoana a treia, cînd la persoana întîi, apropierea de perso­naj se face pe nesimțite iar anti-scriitura autorului mai degrabă stîrnește la lectură. Trăiești certurile lui Da­niel cu părinții săi de parcă ai fi tu în fața blocului dăruind un inel de aur vecinei de care-ți plăcea cînd erai mic. Te bați odată cu Daniel, te în­drăgostești și uiți la fel de repede și simți aceeași îngîmfare pe care o sim­țeau patru băieți care se îmbătau vor­bind despre literatură și simțind că își transformă camera de cămin în cenaclu. Ca apoi să plece să-i lase lui Nichita Stănescu o sticlă de vin pe mormîntul din cimitirul Bellu, de un­de, fugăriți de cîini, să urineze în fîn­tînile arteziene „de pe Victoria So­cialismului” ca gest de „maximă di­zidență”.

Iar scenele de vulgaritate din scri­itură nu dau nici culoare personajului și nici viață dialogurilor. Se a­dună și ele în coșarca de amintiri pe care Cezar Paul-Bădescu nici mă­car nu a vrut să ni le spună. „Cine es­te interesat de felul cum mi-am format eu personalitatea? Pentru că, în fond, cine sînt eu?”