Nu mai avem decît versuri

De la „Moscova nu crede în lacrimi”, fil­­mul lui Vladimir Menșov, realizat în 1980, Cristina Hermeziu a găsit, în căutarea sa prin lume, încă un loc neîncrezător în du­re­re pe care l-a făcut cunoscut tuturor. Sta­bi­lită la Paris, jurnalista născută în Ro­mâ­ni­a a reușit prin „Parisul nu crede în lacrimi” să arate că scrisul poate să evadeze din lumea gazetăriei și să se așeze uneori în versuri scurte, între două coperți.

Odată ce ajungi să citești poemele jurna­listei, crezi, în primă fază, că ai în mîini o carte ușoară, cu versuri care te lasă să res­piri și care par să-ți ușureze starea de-a fi, în­cercînd să respire ele și pentru tine. Seria tit­lu­rilor numerotate care poartă după ele „cea mai frumoasă zi” te-atrage , îți izbește ochii de pagină și-ți spune că știi ce se-n­tîm­plă cînd „te întorci/ în singurul punct/ care mai există// pe cîmpul orb/ al lumii// și spui// ok. și acum?”.

Poemele nu sînt așezate în volum ur­mînd o structură, temele lor alternînd ha­o­tic. Poemele te poartă prin tot felul de stări și te fac să crezi că nu ești singurul nebun ca­re vrea să adreseze lumii întrebări la care știe deja că n-o să primească niciodată răspuns. Cristina Hermeziu scrie despre iubire, des­pre intensitatea emoțiilor, care îți curen­tea­ză firea la vederea primelor cuvinte și scrie chiar și despre scrisul în sine – despre dure­rea cuvîntului scos la iveală dintr-un haos al minții. „To do list”-ul jurnalistei îți „de­zo­sea­ză/ pînă la/ măduvă” tot ce-ai vrut vre­o­dată să faci și, asemeni tuturor celor care s-au confruntat cu greutatea dorinței de-a scrie, găsește un îndemn pe care-l dă mai de­parte și celorlalți – „scormonește/ cu unghiile/ pînă la/ rădăcina sîngelui// și/ scrie”.

Parisul Cristinei Hermeziu se trans­for­mă într-o realitate care te tulbură și care mușcă apăsat din fiecare idee romantică pe care-ai fi avut-o. Cu Parisul în aer, pe pleoape, pe mîini și în inimă, trăitul pare să fie îngreunat și dramele lumii actuale par să se re­sim­tă cu o putere greu de imaginat de la distanță. Înveți prin poezie despre tine, des­pre scriitoare și despre iluzia romantis­mu­lui care n-o să mai poată fi, după lec­tu­ră, ce-a fost înainte – „Parisul/ nu mai are/ curcubeie/ de pus pe facebook// cineva a înmuiat/ ștampila/ în bălțile de sînge/ și a scris/ pe cerul/ alb/ je suis charlie.”