Jupînii și teroarea

Trădarea apare în viața A­di­nei ca o boală. Îi este frică de regim, de flori și de orice privire care o urmărește de la fereastră. Simte că toți s-au deghizat în vînă­­tori de oameni inocenți. de fapt, nu mai știe nici ea cine dintre apropiați e costumat în vulpe și cine și-a păstrat sufletul de ie­pure.

Iar ca să înțeleagă asta, trebuie, numaidecît, să facă un pas în afara societății și să mijeacă ochii cînd iese pe stradă. Dar atît de încîlcită este lumea în care o aruncă Herta Muller pe temă­toa­rea profesoară, încît nu poate ghici nici măcar care-i mai este prieten.

Chipurile pe care le zugră­veș­te autoarea, create nu­mai din me­tafore și epitete sînt greu de des­cîlcit. Nici gînd de Revo­luție sau răscoală, ci doar o frică întipă­­­­­rită în oameni, care dă se­m­ne de pu­tre­­facție.

Ei, românii, încep să simtă comunismul ca pe o apăsare care va trece. Cu toate astea, încă se mai tem de ce ar putea veni peste ei și ce trădare li se mai pune la cale. Mai ales că, acum, se tot aud vorbe despre Siberia și URSS, iar domnișoara Adina începe să se gîndească la un exil care i-ar face mult rău. În lumea lor nu se petrece nici una din temerile cu care se trezesc dimineața.

Pînă și natura pare să comploteze cu securișii: se degra­dea­ză din ce în ce mai mult, îmbă­trî­nește și se usucă. În lipsă de altă alinare, oamenii rămîn să facă silogisme simple și să-și explice de ce au ajuns așa: „bărbații au femeile lor, femeile au copiii lor iar copiii au foamea”.

Adriana ZĂVOI