Fotografia unui Nobel

S-a întîmplat într-o noapte, cînd părinții lui Federico au mers la un botez și l-au lăsat pe copil să îngrijească de sora lui mai mică. Băiatul și-a scos pătuțul afară și a adormit sub lumina lunii în timp ce sora lui a rămas singură în casă. Între timp o armată de șobolani a  in­vadat cabana, a distrus totul în ca­le, cu precădere destinul lui Fe­de­ri­co. Cînd i-a simțit acesta era prea tîrziu. Deja, în pătuțul su­ri­oa­rei lui zăcea o grămăjoară de os­cioare.

După patruzeci de ani Federico a înființat S.A. Antirozător, firma cu ajutorul căreai a stîrpit toate ro­ză­­toarele din locuințele soli­ci­tan­ți­lor, dar i-a scapăt unul. Șoarecele din propria casă, „cenușiu, mic, ne­poftit, cu caninii albi” care acum, cînd soția și copiii îi cară pumni în fa­ță, îl privește măreț pe bărbatul plin de semne sîngerii și ghemuit în­tr-un colț.

Scriitorul peruan Mario Var­gas Llosa realizează în romanul „Mătușa Julia și condeierul” o scurtă autobiografie a tinereții sale și introduce pe lîngă aceasta secvențe de teatru radiofonic. Astfel, în capitolele dedicate autobiografiei, scriitorul rememorează perioada întîl­nirilor adolescentine cu mătușa Ju­lia, cea cu care avea să se căsă­torească, conflictul familial apărut în urma acestei relații și atmosfera de la Radio Panamericana, unde de­ținea funcția de director al re­dac­ției de știri.

Subiectele celorlalte capitole sînt, practic, întîlmplări fantastice pe care Pedro Camacho, scriitor de artă dramatică și coleg la radio cu Ma­rio Vargas le realizează în jurul u­nor personaje aflate „în floarea vîrstei” (adică au circa cincizeci de ani). Acestea se identifică prin sem­ne particulare „fruntea lată, na­sul ac­vilian, privirea pătrun­ză­toare și buni la suflet”. O viață normală, pla­tă, dar care printr-un artificiu gă­sit de bă­trînul „artist” Pedro se precipită iar eroii sînt puși față în față cu sfîr­șitul lor, fără să dezvăluie ulti­mele reacții ale acestora.

*Mario Vargas Llosa  a fost distins cu premiul Nobel pentru Literatură în anul 2010