Cele 12 scorpii

Alphonse Daudet ne lasă să în­țe­legem c-artiștii n-au cum să fie fe­riciți în dragoste. Ei iubesc păti­maș, intens, și, aidoma unei flăcări, pa­siunea arde tot pînă mistuie și pă­mîntul. Trăiesc mereu în prezent și, prin urmare, le displace viitorul. Ca o ciumă bubonică, acesta le consu­mă ființa și îi lasă goi pe interior, în­tr-o imposibilitate de a crea, aș­teptîndu-și moartea ca pe-un colac de salvare. Și-această ciumă e-ntru­pată, cu puternice accente de miso­ginism, în soțiile acestor artiști.

Femei simple, frumoase în ti­nerețe care, însă, după ce li s-a ofi­lit trupul, mintea nu a mai fost su­fi­cientă pentru a gîdila orgoliul crea­tor al pictorilor, poeților, scul­pto­rilor cu care s-au căsătorit. Și puse în fața maniei creatoare a băr­baților, so­țiile sînt portretizate ca fiind ade­vărate scorpii, trupurile fiind doar ur­nele unui suflet pu­tred. Ele nu în­țeleg, nu încearcă să înțeleagă, sînt la un alt nivel și, prin urmare, re­curg la ură și le taie a­cestora elanul creator. „În fața de­zacordului intim și persistent, a ne­ghiobiei acestui cre­ieraș de puișor, umflat și vid ca o gogoașă, el tăcea resemnat”.

Într-un fel, artiștii artiștii devin victime ale propriei lor vanități. Ce­le 12 povestioare ale lui Alphonse Daudet sînt scrise într-un stil lu­dic, moralizator, concluzia fiind, mai mereu, că o căsnicie între un artist de succes și o femeie frumoasă este o piatră de moară pentru amîndoi. Pri­mul nu găsește în brațele femeii lim­pezimea pe care i-o aduce cre­ația sa, în timp ce ea se pierde în idei­le celui care a fermecat-o prin felul său misterios de a fi. „În răceala și limpezimea teribilă a ce­ru­lui parizi­an, nefericitul își dădu sea­ma că so­ția sa era proastă, fatalmen­te proas­tă. Acei frumoși ochi neg­ri, pierduți în reverii infinite, nu rulau ni­ci o idee în undele lor catifelate.”

Și în poveștile în care nu se con­sumă unul pe altul, soții trăiesc amîn­doi o stare de ignoranță. El o primește pe ea în viața sa prin prisma copilului pe care l-au zămislit îm­preună, sau ea îl acceptă pe el și îl face suficient de fericit încît să aibă libertatea de a se bucura de po­ziția socială pe care a căpătat-o.

În viziunea lui Daudet, convie­țuirea ideală între un artist și so­ția sa este autoflagelarea.