Apăsarea nopții

„Și apoi a sosit ziua în care Addie Moore i-a făcut o vizită lui Louis Waters. Era o seară de mai, chiar înainte de lăsarea întunericului.” Așa începe micul roman a lui Kent Haruf, publicat la Pandora M în 2017, în traducerea lui Paul Slayer Grigoriu. Deși ai avea tendința s-o eviți, chiar după ce-ai citit titlul ușor clișeic și respingător, cartea o să ți se pară, după ce-o citești, una dintre micile surprize plăcute ale literaturii. Dovada clară a faptului că scriitura simplă nu poate fi înlocuită cu nimic, iar subiectele din viața de zi cu zi nu pot fi date la schimb pe vreun fir narativ complex și greu de deslușit, „Suflete în noapte” te poartă, pe nesimțite, către finalul romanului fără ca măcar să știi că tu nu ești parte din poveste.

Addie și Louis nu sînt personaje cu nimic diferite de oamenii de rînd pe care-i întîlnești. Fără să le îngreuneze existențele cu nimic neobișnuit, Kent Haurf le dă ceva prea puțin însemnat ca să-ți atragă atenția de la început – singurătatea. Cînd ziua e însă pe sfîrșite, iar bătrîneii nu mai rămîn cu nimic altceva de făcut, supraviețuirea în solitudine fiind singura opțiune, cartea pare că abia prinde contur. Bazată pe o idee simplă – cea a petrecerii timpului împreună pentru a rămîne feriți de singurătate și de „demonul nopții”, acțiunea se dezvoltă de la sine. Niciun factor exterior nu intervine și complică firul narativ, obstacolele pe care cei doi le întîmpină fiind lucruri firești, cărora orice ființă umană le-ar putea fi pradă.

Kent Haruf nu face decît să scrie despre o definiție a fericirii la îndemîna oricui; o fericire clădită cu foarte puțin efort, din lucruri imateriale, pe care Addie și Louis ajung să o cunoască folosindu-se de o doză extrem de mică de curaj. Un soi de lecție scriitoricească prin simplitate și spirituală prin firesc, „Suflete în noapte” e romanul pe carel poți citi în cam două ore, fără îndelungi procese de conștiință și pe care-l poți trăi zile întregi, după ce l-ai descoperit.