Trei trepte către ocară

Se spune că drumul către bogăție es­te anevoios și are nevoie de multe pa­­vele peticite ca să devină lin. Pentru Georges Duroy (Robert Pattison), pri­mii pași dinspre lumea celor care sa­­livează în fața vitrinelor cu pîine caldă în­spre a celor care o mănîncă aproape că nici nu ating pămîntul.

Personajul prin­cipal, un om medio-cru și limitat în gîndire, se lipește cu înfrigurare de fe­me­ile cele mai pu-ternice din Parisul sfîr­șitului secolului al XIX-lea, ca un pa­ra­zit pe care, pa­radoxal, gazda îl ac­cep­tă de bu­nă­vo­ie. Tot firul poveștii se țe­se în jurul do­rinței nebune, dar perfe­ct con­ști­en­te, a lui Georges, de a scă­pa de coș­ma­­rul mizerabil în care se gă­sește din propria-i vină.

Era perioada în care „La Vie Fran­ça­ise” era un ziar în stare să răs­toar­ne gu­verne și toată lumea se învîrtea în ju­­rul presei. Lucru de care Ma­de­le­i­ne Forestier (Uma Thurman) știe cum să se folosească și care, dintr-o sim­pa­­tie bru­sc aprinsă pentru noul venit în so­ci­etatea mare, scrie un articol în nu­­me­­le lui său. Cum de secțiunea po­­­­li­ti­că se ocupă chiar soțul ei, Char­les Fo­res­tier (Philip Glenister) și ni­ci talentul ei nu este de lepădat, pri­mul articol are ma­re succes și totul în­ce­pe să promită bel­șug pentru impostorul Georges.

Filmul însă urmărește natura u­ma­nă sub toate aspectele ei așa că, prin per­sonajul jucat de Pattison, pe­­licula vrea să arate toate treptele depravării u­nui om. Și se pare că re­u­șește. Fostul sol­dat își pavează ur­cu­șul cu șiretlicuri mur­dare și legături a­moroase ascunse și, încă sub masca de „Bel Ami” pe ca­re o cîștigă din su­fletul nevinovat al u­nui copil, continuă să urce trepte. Se va găsi la un mo­ment dat în compania a trei femei cu care se joacă de parcă ar interpreta rolul unui păpușar.

Pelicula capătă valențe dramati­ce în­deosebi prin imaginile preponderent în­tunecate, coloana sonoră, detaliile pe care se concentrează cadrele (un u­măr gol, un pahar de vin, o mînă scriind) și lait­motivul firului epic: imaginea la ca­re se întoarce mereu personajul prin­cipal. Imagine care îi dă impulsul să meargă mai departe, aceea în care el stă frînt în camera sărăcăcioasă și omoară gîndacii cu unul dintre papuci.

„Bel Ami” nu este la sfîrșit decît un nume pe care îl rostește ironic înalta societate omului mic la suflet care o privește cu vădit dezgust, dar în sînul căreia vrea să se afle cu orice preț.

Cristina BABII