Șopîrla nu va muri

Cinematografia contemporană tre­­­­ce printr-o perioadă mai dificilă, să re­­­cunoaștem. Dovadă sînt ultimele cî­te­va ediții de Oscar: filme cam moleșite sau prea trase de păr și nici o lucrare care să ia mai mult de jumătate din premii, ca în vremurile bune. Și în cazul în care criticii se uită cu tristețe la fundul golit al sacului și nu mai au de unde scoate un iepure fermecat de urechi, ce să mai zică sărmanul consumator de popcorn? Nimic nu-l mai enervează și nici nu-l mai face să verse lacrimi sărate în paharul de Cola. Pînă și desenele animate, care au devenit, peste noapte, pentru adulți, nu mai au sarea și piperul pe care le simțea la primul Shrek sau la începuturile lui Tim Burton.

Am descoperit, totuși, un film care merită să iasă din rîndul celor cu soarta pecetluită, un desen animat. Rango este aproape bizar, atît prin povestea pe care o spune sau prin trimiterile la filme celebre (Fear and Loathing in Las Vegas sau Arizona Dream), cît și prin amprenta vizuală a desenelor. Estetica nu este doar tridimensională, ci aduce aminte de vechile desene a­ni­mate, în care păpușile erau mișcate și fotografiate. Savuros este și personajul principal, Rango, dublat de Jo­hnny Depp, motiv pentru care șopîrla întru­chipează cîte un pic din toate persona­jele actorului, de la mafiotul focos din Desperado, pînă la piratul senil, dar simpatic, din Caraibe.

Probabil chiar Rango este perso­na­jul în care se regăsește cel mai bine Depp însuși, o șopîrlă verde cu cămașă înflorată, destul de neserioasă, cu tulburări grave de personalitate, mă­ci­na­tă de o singură întrebare: cine sînt eu? Răspunsul îl găsea cu ușurință, de fiecare dată altul, în acvariul care-i ținea loc scenă, casă și univers, pînă cînd soarta decide că e momentul schimbării și Rango ajunge în orașul Dirt, din deșert. E mult spus oraș. E un sătuc obișnuit, așa cum apare în toate westernurile, cu personaje fabuloase, animăluțe de toate speciile ținînd loc cowboy-lor obișnuiți și cocotelor din baruri. De aici, conflictul devine dublu: Rango, în încercarea de a-și da seama cine este, își crează o identitate falsă care mai mult încurcă ițele și locuitorii din Dirt, care au nevoie de un erou.

Rango ar putea fi catalogat drept postmodernist, dar preferăm să-i spu­nem „amuzant” sau „tare”. Iar co­loa­na so­noră, semnată de Hans Zimmer, cu un passo doble mulat pe chitară electrică, susține imaginea de antologie a filmului. Prin urmare, nimic nu e pierdut.

Anastasia CONDRUC