Pe urmele lui Iov

Un tată foarte autoritar, drastic și lip­­sit de milă în fața celor mai mici se­m­­ne de dezobediență din partea copii­lor lui. Așa apare Brad Pitt în „The Tree of Life”.

Pelicula este o pledoarie pentru a­­­de­rarea la moralitatea creștină, la bu­­­­nă­tatea edenică. Cei doi soți ai fa­m­­i­­­li­ei Penn sînt prezentați sinusoidal pî­nă s­pre finalul filmului: el, Brad Pi­tt, în ro­lul texanului care își im­pu­ne­ autorita­tea în fața familiei, iar ea, Je­s­sica Chastain, femeia blîndă, religi­oa­să, do­­minată de o conduită irepro­șa­­bilă și finețe maternă. Filmul începe cu moar­tea unuia dintre cei trei fii ai lor în tim­pul stagiului de armată. A­ces­te mo­­men­te sînt dublate de predicile pre­o­tului despre Iov, în timpul slujbe­lor de du­mi­nică.

Pelicula prezintă copilăria celor trei frați, dominată de tatăl im­pu­nă­tor, un om a cărui pasiune fusese dintot­de­a­u­na muzica, dar la care a fost ne­voit să re­nunțe în detrimentul unei ca­riere de om de afaceri, de altfel de­loc prosperă. Cu fiecare prilej, el îi pu­nea pe cei mici să învețe partituri de pi­an și era fericit de fiecare dată cînd îl au­zea pe unul din puști cîntînd la chi­tară.

Scena din curtea casei, în care Pitt îi pune pe copii să-l lovească pentru a-i învăța să facă față închipuitelor si­­tu­a­ții de conflict, la fel ca și cea în ca­re un prieten de-al copiilor se î­nea­că în ba­zin, sînt sugerate cu foarte mult dra­ma­tism. Acțiunea filmului este în­tre­ruptă, în două puncte, de imagini fă­ră legătură, cum ar fi s­pi­rale cosmi­ce și jun­­glele preistorice care trimit la funcția echilibrului în lume. Aparent lip­sit de e­sen­­ță, foarte puțin dinamic și în unele mo­mente plictisitor, filmul îl obligă pe privitor să înțeleagă niște sensuri pro­funde ale vieții.

Tot în această copilărie amintită de unul din frați, acum ajuns și el om de afaceri, cinefilul asistă la momentul în care mama plantează cu grijă un copac, act însoțit de gesturi parcă sim­­bolice, rugîndu-i pe copii să-l în­gri­jeas­că, să-i urmărească evoluția du­pă ce vor ajunge mari. Filmul nu este deloc spectaculos la nivelul ac­ți­u­nii în sine, scenele ca­re-i prezintă pe co­pii jucîndu-se sau ca­­re înfățisează fa­milia luînd masa ar pu­tea face parte din oricare altă pe­li­cu­lă subordonată temei. În profunzime în­să, el este un discurs pentru dra­gos­tea dezinteresată, sinceră și nu­me­roa­se­le feluri în care ea poate fi pierdută.

Livia RUSU