Scrisorile fără ceas

O scuturare de prejudecăți des­pre dragoste și de idei preconcepute des­pre timp ar trebui să înlocuiască toa­te obiceiurile de dinaintea a­pă­să­rii butonului play atunci cînd vine vor­ba de „Barton Hollow”, albumul de de­but al celor doi romantici de la The Civil Wars. Pentru că, înainte de toate, Joy Willliams și John Paul White cîntă într-o deplină liniște, acompaniați dis­­­cret de cîte o chitară, de clapele tîn­guitoare ale unui pian ori de acordu­ri înmuiate în viață ale viorii sau ma­n­do­linei.

Vib­ra­ții­le rit­murilor folk rock și alternative cou­ntry își anunță dominația încă de la prima piesă.

Acustic și cu un ton cînd îndure­ra­t, cînd optimist, albumul trece prin mai toate stările posibile ale unui în­dră­gostit. De la mîngîieri fragile, de pi­an și pînă la doruri bătrîne, de chi­ta­ră, cei doi reușesc să traducă, atît în ver­suri, cît și prin modulația vocilor, tex­te scrise direct pe suflet. Vib­ra­ții­le rit­murilor folk rock și alternative cou­ntry își anunță dominația încă de la prima piesă, „20”, care spune o po­ves­te veche de tot atîția ani despre iu­biri uitate printre rîndurile unei scrisori. „C’est la Mort” inversează, pu­țin melodramatic, paradigma fran­țu­zescului „c’est la vie” în ritmul gin­gaș al unui cîntec de leagăn. Iar în „To whom it may concern” vocile lui Whi­te și Williams se despart și se re­găsesc din nou printre corzile chitării a­custice pentru a scrie un bilet nosta­l­gic către o iubire încă negăsită, în­che­iată visător cu „Dear whoever you might be/ I’m still waiting patiently” (n.r.: „Dragă oricine ai fi/ Eu încă te aștept cu răbdare”).

După ce piesa care intitulează al­bu­mul reafirmă categoric stilul country cu o percuție dură și versuri ce trans­pun ascultătorul în atmosfera re­semnată, dar vivace a unei inimi de fu­gar („Devil gonna follow me e’er I go” – „Diavolul mă va urmări oriun­de aș merge”), vocile se sting în „The Vio­let Hour”, un instrumental ușor val­sat de chitară și pian. Rădăcinile su­fle­teș­ti ale artiștilor se ghicesc în ca­den­ța tărăgănată a piesei „Forget Me Not”, ale cărei corzi ciupite tanduriu fac fun­dalul prăfuit al unui bar din A­la­ba­ma. Probabil că singura „de­za­măgire” a albumulu e că, după ultima piesă, te face să mai vrei încă pe-a­tît. Sînt me­lo­dii de ascultat atunci cîn­d cauți prin fotografii vechi, care re­ușesc să în­les­neas­că și o lacrimă, dar pot să o și șteargă cu un surîs.

Anca TOMA