Sînt atîtea lucruri de făcut în România, încît ideea de a pleca mi s-a părut absurdă

În biroul său de la Catedra de Germanistică, în care-și pregătește cursurile pentru studenți, profesorul Andrei Corbea Hoișie stă înconjurat de cărți și de postere cu figuri importante ale literaturii și culturii germane. Senin, calm și organizat, profesorul care-a pus bazele primei edituri universitare la Iași, modelul de mai apoi al tuturor celorlalte din toată țara, zîmbește atunci cînd spune că, la început, și lui ideea i se părea utopică. „Dar ce? Utopiile, măcar parțial, se pot transforma în realitate”, spune și începi să te gîndești că, în mare parte, ăsta i-a fost, parcă, un motto scris undeva, la începutul vieții. Îl asculți și, în timp ce afli despre cum și-a transformat toate ideile în concretizări date spre folosul Iașului, începi să te gîndești că România n-a fost, poate, tocmai recunoscătoare unor oameni ca el, care-au făcut-o și încă o fac să crească – dintr-o lume străină, aflați la conducerea unei ambasade, din fața unei catedre universitare, în fața unor studenți, sau de la cîrma unei edituri academice ajunse la o maturitate pe care nu multe din țară au reușit, în timp, s-o dobîndească.

„Totul se rezumă la o bună împărțire a timpului”, spuneați. „Trebuie să știi cît aloci cursurilor universitare, cît aloci conducerii editurii și cît lucrului în birou.” Care dintre îndeletniciri simțiți că vă este, totuși, prioritară?

Eu am vorbit despre raportul i­deal; desigur că sînt momente în ca­re fiecare treime ocupă mai mult din activitatea mea și ar ocupa din activitatea fiecăruia. De exemplu, cînd eram mai june, desigur că a­lo­cam pregătirii cursurilor mai mult timp. Nu pot să spun că în mo­mentul de față doar rutina con­tea­ză în ceea ce privește activitatea mea de profesor, pentru că pregătesc și acum cursurile permanent și în­cerc, oricum, să le aduc la nivelul actualității, dar se întîmplă ca în mo­mentul de față să fiu mai preocupat de ceea ce se întîmplă la e­ditură, decît de alte lucruri – pentru că editura a crescut enorm și de aceea face față și unor provocări noi, încît prezența mea acolo, și nu numai în birou, ci simbolică, este, în momentul de față pentru destinul ei, destul de importantă. Aș putea spune că editura îmi ocupă acum mai mult timp, decît altele.

Editura are 27 de ani, deci este o viață de om

Pe pagina Editurii Universității „Alexandru Ioan Cuza” ați scris că editura „este un copil al revoluției din decembrie 1989”. Ce v-a determinat să inițiați acest concept al înființării unei edituri academice?

A existat, fără îndoială, o lungă frustrare – nu numai personală, ci și în mediul academic, vizavi de po­sibilitățile noastre de publicare în circuitul nostru editorial. Frus­tra­rea era una, în primul rînd, legată de cenzură, de căile destul de în­tor­tocheate ale unui manuscris – de la autor și pînă la lumina ti­pa­rului. Frustrarea venea din mai mul­te părți, dar era și una legată direct de posibilitățile de afirmare a unei producții intelectuale importante. În același timp, mai trebuie luat în considerare și faptul că universitatea, în 1989, era o instituție evident marginalizată de putere și numărul studenților scăzuse enorm.

Ați simțit că aveți o responsabilitate față de universitate?

Am simțit că așa cum unii s-au dedicat reconstituirii administrati­ve a universității, trebuie să mă de­dic și eu – mie mi s-a părut că acest teren trebuie revalorificat. N-a e­xis­tat niciodată o editură uni­ver­si­tară la Iași, iar modelul a fost Edi­tura Academiei Române, care avea un anumit statut și care, fără în­do­ială că putea fi atunci un model. Astăzi, deși aș putea să par lipsit de modestie afirmînd lucrul acesta, poate că Editura Academiei ar putea să-și ia drept model editura universității.

De la primele două mașini de scris achiziționate pentru „modestul atelier” în care se afla sediul la început, cum s-a dezvoltat editura, pînă astăzi; a ajuns la acel nivel de maturitate pe care l-ați dorit?

Editura are 27 de ani, deci este o viață de om. În 27 de ani și un om se maturizează; deci se poate spu­ne că ar putea să treacă drept ma­tu­ră. Editura putea să moară foar­te repede dacă nu exista o în­țe­le­gere foarte clară la factorii de de­ci­zie din universitate vizavi de con­di­ția materială a unui asemenea con­cept, pentru că fără o investiție în oameni și o investiție în mașini, lucrurile nu puteau să ducă spre ceva foarte concret.

Spuneați, pe atunci, că proiectul editurii vi se părea a fi unul utopic.

Era un proiect utopic, da, dar e bine să ai viziuni utopice, pentru că în anumite momente poate că utopia nu se realizează în întregul ei, dar anumite elemente pot avea succes. Un exemplu de utopie ar fi că în anul 2008, cînd a fost ales rector profesorul Ișan, el vorbea în programul său managerial despre modelul pe care ar trebui să îl constituie pentru noi Oxford Uni­ver­sity Press – desigur că acest lucru este o utopie, dar în 2008 s-a inițiat de către noi și de către conducerea universității un foarte ambițios pro­gram de traduceri. Într-un asemenea program trebuie investit și universitatea a investit. Iată că cele 20, pînă la 25% din titlurile editurii, care sînt acum traduse, re­prezintă pentru ponderea pe care noi o deținem în această nișă a cărții, un rol important. Iată că utopiile, măcar parțial, pot să aibă și con­cretizări – se pot transforma în rea­litate. A mai fost un moment im­portant în istoria editurii – în 1993. Editura putea să existe, așa cum e­xistă cea mai mare parte a editu­ri­lor din România, fără suportul ti­po­grafiei. Universitatea avea posibilitatea să dezvolte editura oricum. Rec­torul de atunci, profesorul Gheor­ghe Popa, a insistat asupra legării celor două componente – editură plus tipografie. Miza de atunci s-a dovedit una cîștigătoare. Din punct de vedere economic, avem o mult mai mare marjă de mișcare, decît dacă n-am fi avut tipografia.

Voiam să citesc și mi se părea mai interesant să citesc, decît să exersez la vioară

Ați fost elev, o perioadă, al Liceului de Muzică și Arte Plastice „Octa Băncilă”. De ce n-ați terminat acolo anii de studiu și cum ați ajuns la Colegiul „Costache Negruzzi”?

S-a întîmplat că după opt-nouă ani de muzică, în care am studiat vioara și în care aveam o aplecare destul de accentuată către teoria muzicală, s-a văzut clar, am văzut și eu, au văzut și profesorii mei, că o carieră așa cum și-o dorește un tînăr, o carieră de succes în acest do­meniu, nu este asigurată de talentele mele interpretative. Nu cred să fi primit mai mult de nota opt vreo­dată la vioară, la interpretare.

Din ce cauză?

Din cauză că aveam și alte pre­ocupări și nu studiam îndeajuns. Nu petreceam toate orele mele li­bere doar cu vioara, voiam să ci­tesc și mi se părea pentru mine mai in­teresant să citesc, decît să exersez la vioară și atunci rațiunea a condus către această decizie. Decizia, pînă la urmă, nici măcar nu mi-a aparținut în totalitate mie, ci pă­rin­ților mei, care au vrut să-mi lase toate posibilitățile deschise și așa am mers la o clasă de științe reale, deși eu aș fi vrut să merg la umaniste. S-a făcut că am terminat secția reală și am făcut destul de multă matematică și fizică și poate că mi-au ajutat; nu-mi dau seama.

Mai exersați și astăzi la vioară?

Nu, însă a rămas din anii aceia interesul meu pentru muzică. As­cult foarte multă muzică, ori de cîte ori am posibilitatea merg la concerte și la operă acolo unde, într-adevăr, se produc figuri foarte im­portante ale muzicii contemporane. Am o colecție de CD-uri și DVD-uri de concerte, interpretări; am, de e­xemplu, numai din „Don Gio­vanni” a lui Mozart șapte variante dife­ri­te. Pasiunea a rămas și, pînă la ur­mă, ceea ce contează este o oarecare familiarizare cu domeniul.

Ați urmat Facultatea de Litere pentru că v-ați dorit, sau pentru că familia dumneavoastră v-a îndreptat către ea?

A fost din nou o decizie îm­păr­țită. Eu aș fi vrut să urmez Fa­cul­tatea de Istorie, pe care am urmat-o, mai apoi, cînd am devenit cu a­devărat independent. Au fost niște ani de mari sacrificii, pentru că e­ram profesor în învățămîntul se­cun­dar, la un liceu și toate vacan­țele mi le petreceam învățînd și dînd examene la Facultatea de Istorie. În momentul de față nu am ce regreta. A fost, pînă la urmă o decizie care în anii aceia a constituit o opțiune rațională. Părinții mei nu credeau că în domeniul istoriografiei aș pu­tea cerceta în deplină libertate, ceea ce, după părerea mea, din perspectiva de astăzi, nu era adevărat, pen­tru că și în perioada respectivă au activat istorici care au putut să valorifice documente și să lucreze în voia cea bună. Desigur că pînă la ur­mă exista un anumit factor al cenzurii, înaintea publicării, dar pînă acolo se putea lucra.

„Cel mai important e să nu faci ceva, în detrimentul a altceva”, spuneați. A fost înscrierea la Litere opțiunea pe care ați ales-o așa, în urma unui compromis?

Nu, pentru că nimeni nu putea să mă oprească să citesc, să scriu și încă de pe-atunci primele mele în­cercări de a scrie și a publica, în do­meniul germanisticii, au avut o foar­te clară conexiune cu istoria. Am în­cercat mereu să le îmbin și, pînă la urmă, esențial rămîne faptul că o armonie pe care o aveam în vedere înaintea începerii studiilor s-a rea­lizat ulterior.

Poți să vrei să faci numai ceea ce-ți place, dar atunci nu conta pe bunăvoința societății

Dar ați fost pus în situația de a face anumite lucruri doar pentru că a trebuit, nu pentru că v-ați dorit?

Da, au fost multe ore din viața mea pe care le-am petrecut făcînd lucruri vizavi de care nu am avut o atracție reală și o atracție in­te­ri­oa­ră, dar inserția în societate te obli­gă la asemenea concesii și la ase­me­nea compromisuri. Poți să vrei să faci numai ceea ce-ți place, dar a­tunci nu conta pe bunăvoința so­cie­tății, care are nevoie de tine nu tocmai așa cum ai vrea tu – trebuie să fii tolerant, ca să te integrezi în ea. Aici sînt niște negocieri între individ și societate și dacă nu vrei să le accepți, riscurile sînt mari.

Spuneați că firescul, lumea firească, pentru dumneavoastră, a început după 22 decembrie 1989. Cum v-ați simțit în lumea în care ați trăit pînă atunci?

M-am simțit cum s-au simțit și toți cei din jurul meu – și prietenii și părinții. A fost un continuu efort de adaptare la realitate. Aici existau două opțiuni – opțiunea rupturii, adică fie pleci în străinătate, dar plecarea însemna ea însăși alte provocări, la înălțimea cărora nu puteai să știi dacă o să poți fi, sau încercarea de a trăi în continuare, dar iarăși printr-un sistem de au­to­protecție, care să-ți lase o anumită marjă de mișcare pentru ceea ce vrei să faci într-adevăr. Din punctul a­cesta de vedere, în universitate am intrat în 1982 în calitate de cadru didactic. În domeniul nostru, în uni­versitate, exista un relativ cîmp de autonomie; nu pot să-i spun libertate. La cursuri nu eram obligați să facem niciun fel de concesii ideologice, istoria literaturii germane este una care ține, pînă la urmă, de un canon valoric, și nu de unul i­deologic.

Deci n-ați suferit foarte mult din pricina cenzurii.

Pînă la urmă nu aveam a da so­coteală în legătură cu ceea ce fa­cem la curs decît șefilor noștri di­recți și n-aș putea spune că a existat, din punctul acesta de vedere, un control asupra a ceea ce fă­ceam. Sigur că nu făceam la curs nimic care să stîrnească dizidențe sau al­te gesturi de revoltă. Spre exemplu, în 1987 am făcut un curs opțional despre literatura germană în timpul celui de-al Treilea Reich (n.r. Germania nazistă) – 1933-1945. Acolo am vorbit cîteva săptămîni la rînd despre mecanismele cenzu­rii – cenzura în al Treilea Reich. Nu mi s-a întîmplat nimic. Pe de altă parte, am fost implicat în acti­vi­tățile studențești – revistele „Alma Mater”, „Dialog”, încît despre acea perioadă am spus atunci tot ce a­veam de spus. A fost, pînă la ur­mă, un angajament pe care nu numai eu, ci și alții, ni l-am asumat și el a avut și pe termen scurt și pe termen lung, urmări benefice pentru lumea intelectuală, dacă nu națio­na­lă, măcar locală. Vreau să spun în­să că spre 1988-1989, sentimentul de sufocare crescuse foarte mult și simțeam, mai ales în acea peri­oa­dă, că dacă nu se va întîmpla ceva, va trebui să iau o altă decizie.

Adică să părăsiți țara.

Da. Atunci am început să mă gîndesc, într-adevăr, cu foarte multă seriozitate la această variantă de viață pe care, dovada că nu mi-am dorit-o este chiar faptul că în 1990 nu mi-am făcut bagajele cum și le-au făcut alții. Am rămas aici.

Ce v-a legat de România – vi s-a părut că s-au așezat lucrurile într-o normalitate, s-a transformat în lumea firească despre care vorbeați?

Mi s-a părut atunci că sînt atî­tea lucruri de făcut și că pot să contri­bui la acest imens șantier, încît i­deea de a pleca tocmai atunci mi se părea absurdă. Editura era un șan­tier extraordinar – cu un aer uto­pic, desigur. 22 decembrie a trecut. A tre­cut 23, 25, Crăciunul și apoi a fost un moment de luciditate – lumea în care ne-am trezit, mai apoi, în exterior era aceeași – aceleași blo­curi, aceleași probleme la procurat benzina. Unii au avut acest șoc – spuneau că totul a rămas la fel. Nu rămăsese la fel; în exterior ți se pă­rea că decorul este același. Nu au venit în săptămîna următoare ma­rile lanțuri de magazine occidenta­le cu preaplinul de produse. Erau aceleași magazine cenușii, poate cu mai multe mărfuri. Se putea avea speranța că se va trăi mai lesne, dar schimbările nu s-au putut face de astăzi pe mîine, încît dacă n-ai răb­dare, pleci.

Chiar dacă aș regreta că nu am plecat, în momentul de față ar fi prea tîrziu

Dar n-ați regretat că ați avut răbdare și n-ați plecat?

Nu am regretat, nu. În momentul de față, totuși, chiar dacă aș re­greta, ar fi prea tîrziu.

Ați fost ambasadorul României în Austria și ați spus într-un interviu că acei trei ani în care ați stat la Viena au fost trei ani în care „am simțit că mă îndepărtez de mine însumi”. Schimbarea profesiei sau a faptului că vă aflați într-o altă țară a fost lucrul care v-a făcut să vă simțiți străin față de propria dumneavoastră persoană?

Faptul că am schimbat profesia și că, dintr-o dată, ritmul meu de viață a devenit cu totul altul decît cel cu care mă obișnuisem. Fac o mărturisire care poate părea para­doxală – în anii petrecuți acolo, nu am avut o oră de răgaz să mă pot duce în bibliotecă. Nu e un lucru de onoare pentru cineva care s-a înde­letnicit cu cărțile; am mai publicat în perioada respectivă, dar am pu­blicat lucruri la care deja lucrasem și aveam cîteva schițe, cîteva pun­cte de plecare pe care le-am putut con­tinua, dar am rămas cu șan­ti­ere întregi nevalorificate. Am publicat abia anul ăsta o carte care va­lo­rifică cercetări pe care le-am făcut tocmai la începutul anilor 2000, pen­tru că atunci nu am avut cum să le prelucrez.

Împreună cu alți colegi, ați făcut prima revistă a liceului și, mai tîrziu, în studenție, ați făcut parte din redacție revistei „Dialog”. Spuneați că această activitate din presă a fost, pentru dumneavoastră, echivalentul unei relative „oaze de libertate”.

A fost, da. La un moment dat a fost și o opțiune de viață pe care, din fericire sau din nefericire, nu am realizat-o.

Adică ați fi vrut să fiți jurnalist?

În 1974 am absolvit facultatea și cu trei săptămîni înaintea re­par­tiției, cum se făcea atunci – re­par­tiția absolvenților pe țară, cînd a­veam, teoretic, șansele să devin asis­tent aici la catedră, a venit o deci­zie a conducerii de partid și de stat, ca­re spunea că toți absolvenții nu pot fi angajați în învățămîntul su­pe­rior și că trebuie să efectueze, î­nainte, trei ani de practică. Adică nu aveau voie să lucreze nici în în­vățămîntul superior și nici în pre­să – nicăieri, dacă nu efectuau trei ani de practică obligatorie în do­meniul în care au învățat. Deci, trei ani de zile trebuia să fiu profesor de limba germană la nivelul me­diu, avînd interdicție de a candida pentru un post. Dintre cei care am terminat atunci, unul singur a reușit să treacă peste această interdicție – Cor­nel Nistorescu, care, înainte de facultate, fusese trei ani muncitor pe nu știu ce șantier – și atunci i s-au socotit cei trei ani și a fost angajat direct la „Viața Studențească” la Bu­curești. Dar alții, implicit eu, am fost opriți. Te pregătești pentru ceva, ajungi în altă parte – devine puțin haotic. Întîi am făcut armata, după care am devenit profesor de ger­mană aici în Iași, întîi la o școală ge­nerală, apoi la Liceul de Con­struc­ții de Mașini. Nu eram foarte fericit pentru că aveam impresia că toa­te spe­ranțele mele de a persevera într-o anumită direcție nu au șanse de­loc. De aceea și ca să îmi satisfac vi­sul inițial m-am înscris la Istorie și apoi m-am înscris la doctorat. Aici mi s-a spus foarte clar că postul nu mai există. Nici dacă treceau cei trei ani, postul, mi s-a spus, nu va mai fi scos la concurs, pentru că se blocase.

În 77 puteam, teoretic, să fiu an­gajat. A existat atunci o ofertă, care a venit din partea redactorului șef de atunci a revistei „Viața Studențească”, Nicolae Fruntelată, să vin la București să mă angajeze. El s-a dus cu cererea mea de angajare la cel care era pe atunci prim-secretar al Comitetului Central al UTC, care avea puterea de decizie pentru acest tip de presă – Ion Tra­ian Ște­fă­nes­cu și el i-a spus că nu, din diferite mo­ti­ve. Nu știu ce anu­me din dosarul meu a fost ne­po­trivit pentru angajare. Alții au fost angajați. Însă nu și eu. Momentul în care aș fi putut renunța la ger­manistică și la o ca­rieră academică și momentul în ca­re aș fi putut de­ve­ni gazetar s-a consumat, deci, atunci.

A fost proiectul Școlii de Jurnalism, căruia i-ați spus bazele, urma unei nostalgii pe care o aveați, legată de meseria aceasta?

A fost rezultatul unui interes pe care l-am avut constant pentru presă. Am scris, mai bine de un an de zile, în fiecare săptămînă, în Mo­nitorul de Iași. Am practicat, cum­va, meseria aceasta și se poate spu­ne că mi s-a părut că universitatea are nevoie de încă ceva și acest lucru chiar în comparație cu ceea ce ve­deam că se întîmplă în alte părți. La București, deja în 1990-1991, Mi­hai Coman a fost însărcinat de con­ducerea de atunci a universității să fondeze Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, iar la Cluj se făcuse o secție separată. Aici nu se întîmpla nimic. Atunci, eu am luat această inițiativă, să înființăm o școa­lă postuniversitară de jurnalism și aici. Aveam pe atunci o anumită ex­pertiză, pentru că fusesem numit, în 1994, membru în acel Consiliul de Evaluare și Acreditare a Învă­ță­mîn­tului Superior – prima formă. Dar nu am fost numit la Litere, ci la Jurnalism și Științele Comu­ni­că­rii. Prin comparație, știam ce se în­tîmplă și știam foarte bine cam de ce ar fi nevoie aici și știam și ce lip­sește în alte părți. Am făcut, atunci, această primă construcție, iar cînd am înființat secția propriu-zisă, am construit un plan de învă­ță­mînt ca­re a fost preluat, ulterior, drept mo­del de către alții.

Aceasta este configurația reală a momentului respectiv – în 1995, iar apoi, în 1997 s-a finalizat. În­tre­barea pe care mi-am pus-o cel mai des a fost „cine să predea; există un corp suficient de matur de profesori care să preia toate aceste sarcini?”. În anul 1997 am mobilizat cam tot ce se putea mobiliza atunci în universitate – mai ales, pe de o par­te, profesori de o ținută impecabilă pentru materiile introductive, precum profesorul Stelian Dumis­tr­ăcel pentru Limba Română sau pen­tru Istorie, academicianul Ale­xan­dru Zub; Psihologie Socială – profesorul Neculau sau Drept Consti­tuțional – profesorul Bădărău. Am încercat să adun toate vîrfurile – toți acești oameni au consimțit să pună umărul la acest proiect; să ne ima­ginăm doar că la Istorie era un curs ținut de academicianul Zub și un seminar ținut de Mihai Răzvan Ungu­reanu. Pe de altă parte, am încercat să adun și profesioniștii de presă – pentru televiziune, spre exemplu, am rugat-o pe Vanda Condurache. Am mobilizat, atunci, tot ce se pu­tea mobiliza la momentul acela și, pînă astăzi, nu am regretat nicio cli­pă.