Dan C. Mihăilescu: Eram un mormolocea care nu era lăsat la hîrjoneală cu băieții, ci făcea cozonaci din nisip, cu fetele

E fără îndoială un om bolnav. Patima lui se leagă de cărți și poate fi comparată cu dependența unui narcoman. Criticului Dan C. Mihăilescu însă nu-i displace acest lucru. Le studiază febril pînă în cotor, în căutarea în­țe­lesurilor ascunse, cu aceeași curiozitate cu care intră în dedesubturile vieții de scriitor. Amorurile autorilor, crizele lor, toate frustrările și maladiile fac parte, după critic, din ființa lecturii. Pe astea le-a învățat de la primele cărți, pe care le rearanja zilnic cu entuziasm, și de pe vremea reportajelor despre găști. Apoi s-a făcut ordine, a întîlnit-o pe soția lui, Tania, și nu a mai contat că este bîlbîit.

Opinia VECHE: Obișnuiți să vă analizați visele?

Dan C. MIHĂILESCU: Nu, ni­cio­­dată în maniera în care o fac, în linia Jung-Freud, un Eugène Io­nes­co, Dali sau Mircea Cărtărescu. Sînt, din păcate, cu mult mai prozaic : sînt curios să le urmăresc atașurile în real, mă amuz pe seama posibilelor tangențe, dar sînt departe de a le acorda vreun interes abisal.

O.V.: Vă întreb pentru că în coș­marul copilăriei dumneavoastră o andrea vă străpunge ochiul. V-ați gîndit vreodată la ce anume ar putea reprezenta cîrligul?

D.C.M.: Nu, cu toate că imagi­nea asta cruntă m-a obsedat pînă spre adolescență. Ce altceva ar putea fi, dacă nu un semn de spaimă, inhibiție, vinovăție ascunsă. Vreun complex al mutilării? Oricum, am fost arhiplin de complexe: bîlbîială, sărăcie, obe­zitate, lipsa tatălui, acnee. Fiecare în parte, ori toate laolaltă, s-au răzbunat în chip paradoxal în timp, trecînd la antipozi, către un soi de exhi­bi­țio­nism mediatic agasant, sau pitoresc, depinde cum îl privesc oamenii. Re­venind la andreaua care-mi intra în ochi și-mi ieșea la fel de suav prin cea­fă, ce-ar fi s-o legăm de ce s-a spus nu o dată despre eseistul care sînt, precum că am mania de-a privi lite­ratura pe gaura cheii? Ce-i drept, de cînd mă știu am fost fascinat de cuferele cu vechituri din pod, de strecuratul în jurnalele, corespondența sau memoriile altora, pe scurt: de trasul cu ochiul în intimități magnetizante. Poate rezulta că acel coșmar a fost ceva premonitoriu pentru vino­vă­țiile istoricului literar pasionat de subteranele textelor.

Cînd te simți la fel de acasă în Caragiale și Cioran, oricine te cataloghează monovalent greșește

O.V.: Legat de asta, care este sentimentul criticului în procesul eva­luării unei cărți: de superioritate, determinat de puterea pe care o are de a elogia sau de a defăima o operă literară, ori, din contra, de in­ferioritate, pentru că se situează oarecum în umbra autorului?

D.C.M.: Totul e după natura o­mu­lui. Sînt critici pontificali, magnanimi, dacă nu chiar megalomani, care se erijează în judecătorul suprem și pentru care textul e pretext pentru propria-le performanță. Mai ales cei cu bosa teoriei sînt așa, procustieni atroce, obsedați ca textul să le intre-n grilă. Alții știu că ideală rămîne simbioza text-exeget, cîștigînd tocmai din voluptatea reciproc împărtășită. Eu cred că smerenia i se impune co­men­tatorului în chip firesc. El para­zitează, în fapt, organismul literar. Mă rog, verbul e prea dur, dar sper să fiu bine înțeles. În altă ordine de idei, mie mi-a plăcut mereu să șochez cu distincția între criticul testicular și cel ovular. Nicolae Manolescu vs. Ion Negoițescu, sau Lucian Raicu. De-o parte, diagnosticianul care face touché-ul operei și dă, lucid, precis, fără cruțare, verdictul. De cealaltă, criticul „artist”, pasionat cu precă­dere de preludiu și postludiu, meta­foric, ahotnic de coregrafii excentri­ce, calofil feeric și oleacă narcisiac. În ce mă privește, e limpede că dintotdeauna i-am respectat, cu filială in­vidie, pe cei dintîi, inseriindu-mă cu mîndrie printre cei din urmă.

O.V.: Dumneavostră sînteți atras în primul rînd de culisele literatu­rii, de „subteranele” scriito­ri­cești.

D.C.M.: În „Istoria critică a lite­raturii române” a lui Nicolae Mano­les­cu scrie clar că sînt un critic doctrinar, atras, adică, în principal de con­textul și subtextele textului și abia la urmă de valorizarea estetică. Altfel spus, mă consider un bio­gra­fist etno-eticist plin de prejudecăți și impulsuri sociologizante. Norocul meu stă în fibra schizoidă, în ciclotimie, în mania echilibrului, alergia la reducționism și fobia față de orice formă de terorism, care-mi oferă pe­rio­dic șansa de a-mi surprinde ina­micii prin opțiuni imprevizibile. Cînd te simți la fel de acasă în Cara­giale și Cioran, oricine te catalo­ghea­ză mo­novalent greșește.

O.V.: Considerați că pentru o lectură adecvată este necesară cu­noașterea „pivnițelor sufletului” autorului?

D.C.M.: Întotdeauna necesară, iar de multe ori esențială. Sigur, de­par­te de mine gîndul de a sluji stră­vechea echivalare a genialității eminesciene cu arcanele patologice ale „bădiei Mihai”. Dar nici să mă pui, cum încerca profesorul Cezar Ta­barcea, să fac abstracție de identitatea psiho-fizico-socială a poetului ca­re a scris versul „Plouă, plouă, plo­uă”, punând totul între paranteze pentru a judeca imanentist verbul cu pricina!

Norocul meu a fost tocmai neșansa mea

O.V.: Vă urmăriți adesea emisiu­nile după ce au fost înregistrate?

D.C.M.: Niciodată. Am oroare să mă văd. Din vreo trei mii de apariții pe micul ecran, am fost obligat să văd vreo trei sau patru, fie de cei din familie, fie cînd eram în public, la vreo masă cu prietenii, și mereu m-am îngrozit. Tot ce mi se părea reali­zat firesc pe platou îmi apărea ca o sumă monstruoasă de bîlbe, reduc­țio­nisme și gafe. Nici acum, după 11 ani de te­leviziune, nu pot să cred că așa ce­va mi se întîmplă de-a binelea.

O.V.: Înseamnă că nu aveți ma­nia corectitudinii?

D.C.M.: Aici e mai complicat. Pe de o parte, de felul meu sînt perfecționist. Dacă mi-ar sta în putință, aș face din fiecare emisiune de cinci minute o lucrare de doctorat. Dar, pe de altă parte, hedonistul, impresio­nistul și bufonul din mine nu suportă nici o regie, nici un aranjament prealabil, reluările ș.a.m.d. Mă duc la Pro TV în fiecare zi de miercuri și vor­besc în trei sferturi de oră șapte cărți, schimbând șapte cămăși. Nu știu dacă am făcut în toți acești ani mai mult de 10-15 duble. Mania co­rectitudinii și a complexității o am chiar cu asupră de măsură. Foarte rar am plecat acasă mulțumit de toată filmarea. Mereu sufăr că n-am spus una și alta, că nu am făcut comparațiile cu­venite, că am nedreptățit un aspect sau altul, un autor sau un capitol, ori că am făcut abuz de citate, de su­perlative, de referințe. Dar de schimbat nu mai schimb niciodată nimic: cum a ieșit, așa va rămîne.

O.V.: Relativ în cît timp ați re­nunțat la uniforma dăscălească în favoarea atributelor unei așa-nu­mite prezențe scenice la începuturile emisiunii „Omul care aduce cartea”?

D.C.M.: Norocul meu a fost tocmai neșansa mea. Din pricina bîl­bî­ie­lii, am renunțat încă de la sfîrșitul facultății la cariera profesorală, cu toa­te că primisem nota 10 la „practica pedagogică” și-mi plăcea enorm să lucrez cu elevii. Examenul l-am avut cu o clasă a XII-a de la liceul „Ni­co­lae Bălcescu”, actualul colegiu „Sf. Sava”, unde am predat cu o fervoare nebună psalmii lui Arghezi, în 1976, cu originalul biblic alături. După cei trei ani de „practică-n producție”, adi­că referent de specialitate la I.C.E. Mecano Export-Import, am avut no­rocul vieții: să intru prin concurs la Institutul de Istorie și Teorie Li­te­­rară „G. Călinescu”, unde am lucrat din 1980 în 2003. „Pe sticlă” am ajuns la 47 de ani, după cum pri­ma ieșire din țară am avut-o la 37, în vara lui 1990. Două variante de „prea tîrziu”, dar care mi-au purtat noroc.

O.V.: Ați primit o mînă de ajutor de la public?

D.C.M.: După încrederea de-a drep­tul halucinantă pentru mine, pe care mi-au arătat-o, la angajare, deo­potrivă Adrian Sîrbu și Stelian Țurlea din Pro TV și oameni ca Ni­co­lae Manolescu și Gabriel Lii­cea­nu – cei care m-au recomandat – cine m-a ajutat, și mă ajută, imens este publicul. Prin varietatea de vîr­ste, meserii, contexte sociale și motivații – medici, actori, florărese, vîn­zători de pepeni sau prosoape, paznici de spital sau deținuți de la penitenciarul din Pitești, puștani, golani, octogenari, șoferi de taxi, țărani din piețe, liceeni, țigani, studenți, „căp­șunari”, politicieni ș.a.m.d. – tot ce-a însemnat cuvînt de bine m-a întărit, m-a dezmeticit, mi-a turnat încredere în rezervorul cu fatalism.

O.V.: Deci publicul dumnea­voastră e de toate spețele. Asta în­seam­nă cumva că citește tot omul din România?

D.C.M.: Firește că nu citește tot omul. Unde se întîmplă așa ceva în lume, de cînd omul și cartea pe pă­mînt? Citește cine are nevoie de car­te, timp și plăcere pentru astfel de evazionisme. Pe urmă, să ținem cont de faptul că prea puțini dintre cei care mă abordează pe stradă, în me­trou și-n cele mai diverse locuri intră vreodată în librărie să cumpere o car­te. De-asta mi-am și avertizat mereu editorii, care s-ar fi avîntat să-mi edi­teze cărțile în tiraje de mii de exemplare. Mare parte din cei 400.000 de privitori care, spun statisticile, se ui­tă-n medie la „Omul care aduce car­tea” o fac nu pentru a vedea ce cărți vor cumpăra, ci „ca să mai au­zim și noi ce se scrie pe lumea asta”, cum sună unul dintre numitorii co­muni cu care sînt abordat. Iar dacă li­brarii îmi spun că din aproape fiecare titlu prezentat în emisiunea cu pricina vînd automat, încă de-a doua zi după difuzare, între unul și cîteva sute de exemplare, asta nu înseamnă că vreunul dintre volumele semnate de mine se vinde în mai mult de trei mii de exemplare.

Citesc precum șahiștii la simultane

O.V.: Cum împăcați cele două sfe­re, a cărților preferate de public și a volumelor care vă mîngîie su­fletul? Nu persistă o stare de contradicție interioară?

D.C.M.: Sigur că persistă. La în­ceput, n-aș fi prezentat decît bu­coavne firoscoase, culegeri de documente istorice, Filocalia, Hei­de­gger, Cioran, Jünger și Yourcenar. Cu timpul, mi s-a demonstrat că este nevoie de-o masivă infuzie de frivolitate. Lumea caută preponderent ro­mane, scrieri de călătorie, istorii de succes, iar – ca să convingi de buna ta credință și să-i atragi pe oameni – musai să dai fiecărui gen dreptul lui. Așa am ajuns că, din șapte cărți în­registrate odată, eu, ca strictă subiectivitate, dacă țin la una, două. Ceea ce uneori este o corvoadă, dar adeseori este o plăcută diversificare în orizont. După ce mă lupt și înghit în bîrlog toată istoria receptării lui Caragiale – așa cum mi se întâmplă acum, de câteva luni – ori după ce recenzez o carte despre „fenomenul Pitești”, zău că-i o plăcere să m-arunc într-un Stieg Larsson, un Stephen King, John Le Carré, Chandler. Un­de mă chinui tare de tot e la minimalismul epic și romanele mizera­biliste. Bine scrise, cu scene hipnotice chiar, însă pline de orori.

O.V.: Care-s paginile dumnea­voastră „de noptieră”?

D.C.M.: Preponderent memoria­listică și culegeri de documente. și „serie neagră” pentru ne-adormit sea­ra. Acum, de pildă, am pe noptieră „Fundația Paradis”, de Liza Mark­lund, dar ziua recitesc de zor exce­p­țio­nalele memorii ale lui Radu Măr­cu­lescu, „Pătimiri și iluminări din ca­ptivitatea sovietică”. Tot așa, cum prind vreun volum „emanat” din CNSAS, ori de la Arhivele Na­țio­nale, vreun Dorin Tudoran, vreun Noica în arhivele Securității, numai­decît las cu fervoare totul la o parte.

O.V.: Cu ele vă începeți și di­mi­nețile?

D.C.M.: Nu, diminețile le încep cu brânzică de casă și cafea deco­fe­inizată. De citit, citesc precum șa­hiștii la simultane. După raportul de gar­dă cu soția – „parloarul”, cum îi spunem noi, care durează de regulă vreun ceas și ceva – și după ce dumneaei pleacă la serviciu, am un ro­man vioi pe canapeaua din su­fragerie, urmat de un tom serios, citit pe birou, cu cre­ionul în mînă, pentru sublinieri, iar după-amiaza lecturi mai ușoare, în pat, cu motanul Rufus alături.

O.V.: Eram curioasă dacă v-au prins vreodată zorii în fervoarea lecturii.

D.C.M.: O, doar o dată? Păi la pri­­mul volum din trilogia „Mile­ni­um” a lui Stieg Larsson, ajun­se­sem să întorc șnițelele cu o mână și să dau paginile cu cealaltă, iar la al doi­lea s-a putut închide un ochi noaptea? Am jurat să nu mai încep „po­lițiste” decît dimineața. Dar îmi aduc aminte de nenumărate nopți albe cu Dos­toiev­ski la 18 ani, cu Pascal și Mon­taigne, cu Bau­de­laire, Rilke și Mir­cea Eliade, cu Tu­dor Pamfile și Si­mi­on Florea Ma­rian în studenție. Pî­nă pe la 40 de ani am fost noctambul. Nu o dată îmi prăjeam cartofi la miezul nopții și lucram pînă pe la patru dimineața.

Sînt dependent de tipar ca narcomanii irecuperabili

O.V.: În acest context, nu v-au speriat niciodată excesele?

D.C.M.: Pe mine, nu. Pe soția și fiica mea – da. Tare de tot. Tania m-a decretat dintru început „o natură auto­distructivă”. Am fost un tempe­rament livrat exceselor, iar dacă sînt viu la 58 de ani, după două infarcte, o embolie și trei bypass-uri, asta o datorez integral Taniei.

O.V.: Cînd ați rătăcit ultima dată printr-o pădure?

D.C.M.: Acum cîteva luni. Toam­na trecută. Pe mine mă scot din sărite marea și filmul. Ador teatrul și mun­tele. Iar de haihuit prin Bucegi, dar în special prin zăvoaiele de pe malul Aninoasei, la Stroiești-Vâlcea, apoi asta fac ritmic.

O.V.: Arghezi spunea despre ga­­ze­tărie că e boala dracului. Sîn­teți îndrăcit?

D.C.M.: În sensul ăsta, da, fără doar și poate. Am avut mania gaze­tăriei de mic. Și sînt dependent de tipar ca narcomanii irecuperabili. Nu doar că vindeam „Informația Bu­cu­reștiului”, seară de seară, pe cînd aveam opt-nouă ani, în prăvălia lui nea Mitică Tutungiul din stația de tramvai „George Bacovia” de pe șo­seaua Giurgiului, dar am debutat pe la 11-12 ani în „Scânteia tineretului” cu un reportaj despre găștile din jurul cinematografului „Flamura”. Am avut rubrici timp de trei decenii la revistele „Transilvania”, „Lucea­fă­rul”, „22”, „Litere, arte&idei”, „Zia­rul de duminică”, „Idei în dialog”, „România literară”, „Dilema veche”, dar și la „Jurnalul național” și „Eve­ni­mentul zilei”. Un risipitorism de care nu mă dezic și pe care nu mi-l probozesc. Trei sferturi din energiile scriitorului român, de la Eminescu, Hașdeu, Caragiale, ca să nu mai spun de C. A. Rosetti, pînă la Ar­ghe­zi și Iorga, Nichita Stănescu și Mir­cea Cărtărescu s-au scurs în publicisti­că. Nu e neapărat o boală. Dar e un blestem. Unul feeric, cel puțin din pun­­ctul meu de vedere.

Dacă nostalgia după mirosul cărților ține de ceaușism, sînt gata să mă lipsesc de ea

O.V.: Și mai aveți același fior ca înainte, în adolescență, să zicem, cînd răsfoiți revistele sau ziarele de azi?

D.C.M.: Firește că nu. Ce, cînd, cine, cum să egaleze trepidația di­mi­neților de joi, cînd fugeam după „Ro­mânia literară”, ca să sorb cronica lui Nicolae Manolescu? Dar ce mi-a ră­mas intact e nesațiul de a-mi reciti în pagină articolul.

O.V.: Cînd ați primit primul raft, în copilărie, pentru cărțile dum­neavoastră, le rearanjați zilnic. Din ce motive?

D.C.M.: De puține ce erau. Pre­cum își prefiră cele cîteva rochii fe­meia săracă, schimbîndu-le locul pe umerașe, asociindu-le cu niscai accesorii, tăind și răscroind, doar-doar va scorni o „noutate”, așa și eu puneam cînd pe verticală, cînd pe orizontală cele cîteva cărțulici din colecția de doi lei „Traista cu povești”, lipeam cu sfințenie etichete cu numărul fie­căreia și semnătura posesorului. Știu precis momentul cînd am pus eti­cheta cu numărul 50: aveam o mîn­drie nebună.

Cît despre prefiratul bibliotecii, asta mi-a rămas preocupare aproape maniacală pînă pe la 50 de ani. Rar trimestru în care să nu avansez eseul și să trec în raftul doi proza, să nu urc sub tavan albumele, volumele de es­te­tică, iar în prim plan istoria litera­ră, ori să nu așez la un loc edițiile de jurnale, memorii, corespondență, izo­lînd smerit cărțile bisericești etc. De cînd cu năvala Pro TV-ului, gata, am început epurările. Vreo trei mii de bu­coavne „deștepte” (filozofie, artă, marile romane clasice, istorie, me­ta­fizică) au plecat după fiică-mea, ca zestre. O mie de volumașe de poezie și critică literară au luat drumul Ba­sarabiei, doxologia s-a dus la Mă­năs­tirea Nicula. Nu rețin decît volu­mele despre care știu precis că voi avea nevoie în scrierea celor cîteva cărți pe care Dumnezeu îmi va îngă­dui să le duc la bun sfîrșit.

O.V.: Sînteți nostalgic după vre­murile în care cărțile aveau un miros?

D.C.M.: Da, dar dacă și nostalgia asta ține tot de ceaușism, atunci sînt gata să mă lipsesc și de ea! Altmin­teri, sigur, miresmele tiparului îmi îm­bată și acum amintirea, mai cu seamă cînd era vorba de cărți venite din apus. La fel mă hipnotiza să tai foile – într-o vreme, chiar aveam o mini colecție de cuțitașe pentru asta – la terfeloagele vechi, salvate din anti­cariate. Rîdeam cu prietenii cînd miroseam fiecare noile achiziții, evo­cînd bancul cu bucureșteanul care se-aruncă-n roțile unui Mer­ce­des parcat în fața unei ambasade, spin­tecă un cauciuc, își înfige nările în aerul care țîșnea din el, inspiră adînc și oftează halucinat : „Ce aer au ăștia, domnule, ce aer !”

O.V.: Despre perioada de di­na­intea Institutului „G. Căli­nes­cu” spu­neați că erați haotic. S-au aliniat lucrurile în viața dumneavoastră?

D.C.M.: Oarecum. Adică mi-am dobândit un statut profesional, am devenit mușteriu fidel al Bibliotecii Academiei, am început să plănuiesc sinteze de istorie literară, am devenit tată, m-am domesticit. Dar ispitele risi­pirii nu au dispărut niciodată. Nici spiritual, nici fizic.

Adoram basmele, plîngeam la filme și mă consideram blestemat

O.V.: La conferința de la Iași (n.r.: 18 martie) ați făcut un soi de pomelnic al fe­me­ilor din spatele scri­itorilor și nu doar. Credeți că și ele au avut un loc în „pivnița su­fle­telor” acestora, că le-ar fi marcat creațiile?

D.C.M.: Da, păi cum altfel? Una dintre cele cîteva chei infailibile de la marea intrare în istorie e tocmai formula „cherchez la femme”, nu-i așa? Oriunde apare o umbră de în­doială, o ezitare, o nelămurire, o vi­no­văție, o excentricitate surprin­ză­toa­re, o soluție șocantă, un succes ful­minant, sau o ratare jalnică – în viața unui creator, cu siguranță are drept cauză un complex. De inferioritate sau de superioritate. Dar fie că vorbim de megalomanie, alcoolism, pederastie, impotență, genialitate, pe scurt: de tot ce ține de sublimul creației, mai peste tot e de găsit, într-un fel sau altul, într-o măsură sau alta, relația cu feminitatea. Sigur, ca orice tentativă reducționistă, ca orice felie­re în gender studies, și aceasta e sortită relativizării. N-o să fiu nebun să spun că, fără Veronica, Eminescu ar fi devenit un Caion, sau că, fără Ve­turia, Goga ajungea cît Valéry! Însă e limpede că relația cu feminitatea este un factor determinant, unul prin­tre altele, dacă nu chiar esențial în anumite cazuri. Recunosc, discuția e nesfîrșită, cu argumente pro și contra la fel de puternice. La ce bun să știi toată istoria amoroasă a lui Eliade în­tre Sorana Țopa și Nina Mareș, ca să poți citi liniștit „Întoarcerea din rai”? Dar dacă ești deja familiarizat cu ea, ai parte de alte delicii la lectură.

O.V.: Ați mărturisit că ați fost cres­cut „fetițios”, într-un fel.

D.C.M.: Păi, neavînd tată de la trei ani – biata maică-mea, s-a recă­să­torit ea de patru ori, dar n-a stat cu nici un soț mai mult de doi ani și, oricum, m-au dușmănit cu toții, din cauza afecțiunii ei cvasimaniacale pen­tru mine – am fost crescut de bunici, printre mătuși, prietene de fa­milie etc. Nu mă lăsau prea mult pe stradă, la hîrjoanele cu băieții, nu să­ream garduri, nu patinam, la miuțe eram fie fundaș, fie portar. Un mormolocea care făcea cozonaci din ni­sip cu fetele, era tăcut și visător, nu suporta fir de mizerie pe haine, adora basmele, plîngea la filme, se consi­de­ra blestemat, nu doar din cauza bîl­bî­ielii ș.a.m.d. Cît rău, atîta bine: tot ce te golește într-o parte ajunge să te umple în alta.

O.V.: Ați pomenit de bîlbîială. De cîte ori v-ați blestemat ceasul din cauza ei?

D.C.M.: De multe ori. Han­di­ca­pul ăsta mi-a tocat nervii pînă pe la sfîrșitul facultății, nefiind învins, ca efecte mentale, decît cu marea dezinhibare pe care mi-a adus-o ieșirea pe micul ecran. După cum însă vă spu­neam la început, tocmai acest bles­tem mi-a potențat tentația mediatică.

O.V.: Deci gîndurile v-au fugit înaintea cuvintelor.

D.C.M.: Să știți că nu e glumă: obsesia poticnirii în cuvîntul care ur­mează, frica de grupurile de litere che, chi, groaza de „F”, „C” și „P” în poziție inițială – te fac să cauți disperat, cît mai iute, un sinonim convenabil. Cînd gîndești mai repede de cîteva ori decît ajungi să articulezi, ești obligat să-ți diversifici cît mai tenace vocabularul, de dragul unui ritm retoric adecvat. „Ce-mi place mie la dumneata” – mi-a spus într-o zi un șofer de taxi – „e că ai vorbe-n bot”. Nu sună fantastic?

Lina VDOVÎI