Am făcut antropologie mult timp, fără să știu că se cheamă așa

Vintilă Mihăilescu a crescut în București, lîngă Muzeul Satului Român, pe o străduță care pe atunci purta numele de „Munții Tatra” și cînd era copil obişnuia să petreacă luni întregi în satele de munte, ca să-i fie alături mamei sale în deplasările de muncă. Toate par că s-au aliniat încă de la început, ca într-un joc al hazardului, ca să-l apropie de „om”, deși spune că n-a privit niciodată lucrurile astfel. Antropologie a început să facă încă de cînd nu știa că poartă această denumire și pe teren a ieșit prima dată în studenție, cînd a prins curaj să-și poarte prin lume cunoștințele de proaspăt student la Psihologie.Tainele antropologiei, pe care spune că le-a deprins și denumit tîrziu, încearcă să le sădească astăzi, „prin contagiune”, și studenților săi, în calitate de profesor la Școala Naționala de Studii Politice și Administrative din București (n.red.: SNSPA).

Spuneaţi într-un interviu că antropologia culturală este „observația participată a culturilor, dar nu a celor exotice și îndepărtate, ci a celor care se nasc cu noi și lîngă noi”. Nu este însă mai greu să identifici o astfel de cultură, care poate fi privită ca o banalitate, dat fiind faptul că face parte din normalul cotidian?

N-avem cum să spunem că an­tro­pologia este legată doar de so­ci­e­tățile înconjurătoare, mai ales că o par­te a istoriei sale e legată de so­ci­etățile paraeuropene. Ea este legată de istoria colonialismului și s-a născut dintr-o nevoie po­li­ti­că. Existau niște teritorii, în care tră­iau niște oameni și care aveau niște o­bi­ceiuri, niște practici pe care nu le în­țelegeam. Cum facem să-i gu­ver­năm? Și așa se naște antropologia, din nevoia de guvernare a acestor co­lonii. Legat de guvernarea co­lo­ni­ilor există un istoric american foar­te bun al antropologiei, care face a­ceas­tă distincție între „empire building an­thropology” și „nation building an­thropology”. Adică este tradiția e­u­ropeană a unor metropole care au avut colonii și au avut această pro­ble­mă a guvernării celorlalți, dar e și situația unor țări precum Ro­mâ­nia, în care problema nu era ceva legat de colonii, că n-aveam, ci cum gu­ver­năm 80% din țărani, cu care noi, elitele, nu prea am avut a face. Te­ren se face și într-un caz și altul, dar e un altfel de teren. Nu o să mergi pe nu știu ce insulă sau în inima Africii, des­pre care nu știi chiar nimic, ci tre­buie să faci teren în satul tău sau în sa­tul de alături. Din acest punct de ve­dere nu sînt două ramuri ale an­tro­pologiei, ci două contexte des­tul de diferite. Atunci întrebarea care ur­mează este de ce se mai cheamă an­tropologie, dacă studiezi propri­ul tău sat, propria ta cultură? De fapt, lu­crurile sînt similare, pentru că toa­tă problema este cum te desparți de propria ta cultură pentru a putea să asculți, să vezi și să înțelegi o alta. În cazul antropologului român nu e al­tă cultură, pentru că în majoritatea ca­zurilor și în prezent specialistul ro­mân este urban și dacă nu reușești să te pui pe punctul de vedere, în spe­ță al țăranului, tu ca intelectual ai doar impresia că înțelegi. Chiar da­că pare simplu, este destul de com­plicat, pentru că iei de bună prima a­firmație. Crezi că ai înțeles, pentru că ați vorbit în limba română, omul ți-a explicat, dar dacă te duci a doua și-a treia oară îți dai seama că prin a­ce­leași fraze, prin aceleași cuvinte oa­recum, înțelesul nu este chiar a­ce­lași sau se referă puțin la alte lucruri, că există alte reprezentări în spatele cu­vintelor pe care le-ai auzit. E o di­fe­rență de grad, dar nu de natură.

Țăranul a fost considerat primitivul intern, care nu ne interesează. A devenit interesant în momentul în care s-a pus problema construcției naționale

Cum a apărut antropologia exact in România și cum a reușit să nu-și piardă identitatea între sociologie și etnologie?

La noi e greu de spus, pentru că termenul de etnologie este relativ re­­cent. La noi au fost cele două ra­muri, care s-au unit într-un fel, etnogra­fia, pe de o parte, care se ocupa de cultu­­ra materială, și folclorul pe de altă par­te, care se ocupa de cultura spirituală, în speță formele literare – balade, doine. Ambele domenii e­rau legate în mare măsură de istorie sau, în orice caz, de mize istorice și a­nume de argumentarea și ilustra­rea etnogenezei, nu a identității na­țio­na­le, a vechimii unei culturi ță­ră­nești, care se trage de la romani, într-o va­riantă, și de la daci în alta, care e mai complexă într-o a treia variantă. I­ni­țial, trebuia să se slujească cons­tru­cția națională și-au fost vreo două discipli­­ne care au fost în slujba națiunii, a­șa cum antropologia a fost inițial în sluj­­ba metropolei, așa și aceste disci­pline îngemănate au fost în slujba na­țiunii. Din acest punct de vedere es­te total greșit să spui că au fost na­ționaliste. Evident că au fost na­țio­na­liste, că asta era misiunea lor, de as­ta s-au născut – dintr-o nevoie de a con­strui națiunea. Nu se putea altfel, pentru că trebuia să cunoști, să în­țelegi mai bine societatea, cultura și practicile țărănești, care pînă în se­co­lul XIX nu interesau pe nimeni și as­ta a fost valabil prin toate locurile. Ță­ranul a fost considerat primiti­vul intern, care nu ne interesează. A de­venit interesant în momentul în ca­re s-a pus problema construcției na­țio­nale. Cu cine facem națiunea? Cu bur­ghezia. Îmi pare rău, n-avem. Cu aristocrația. Păi, nici aristocrație n-a­vem pentru că noi n-am trecut prin feudalism clasic. Deci facem cu ță­ra­nii. Păi hai să vedem cum îi con­vin­gem, cum ajungem la ei? Din a­ceas­tă nevoie au apărut și aceste discipli­ne. Au preluat niște modele, în prin­cipiu pe cel german, care ne-a ve­nit și pe filieră germană, dar și pe fi­li­e­ră rusească, pentru că rușii au luat î­naintea noastră modelul nemțesc.

Pe de altă parte, se poate vorbi de o etnologie difuză. Asta e o po­re­clă, să zic așa, mai tîrzie, în măsura în care acest tip de cunoaștere nu s-au ocupat numai etnografii sau nu­mai folcloriștii, ci geografi, istorici, fi­losofi. Toți au contribuit, era, într-un fel, sarcina intelectualului umanist de a contribui la acest tip de cu­noaș­tere. Și profesionalizarea și in­sti­tu­țio­nalizarea au venit pe parcurs, cînd a apărut prima catedră. Dar ca activitate, ca gen de cunoaștere, a fost în sarcina umanist și toți au con­tribuit într-un fel sau altul al a­ceas­tă cunoaștere intelectuală.

Deci pentru a duce sarcina asta la capăt s-a născut domeniul acesta.

Se vor supăra unii colegi de-ai mei, dar antropologia nu a început cu adevărat decît după 1990. Este vor­ba de antropologia clasică, pe mo­del occidental. Sigur că etnogra­ful, folcloristul generic, făcea te­ren, dar repet, cu altă miză. Dacă avem pes­te 100 și ceva de ani de tradiției se­rioasă și temeinică de etnografie și folclor, căci avem niște arhive ex­tra­ordinare care sînt utilizate pînă în zi­ua de azi, asta nu înseamnă că este an­tropologie.
Desigur, și Școala „Gusti” a fă­cut teren interdisciplinar, dar a pus-o sub semnul sociologiei. In­sti­tu­țio­nal în niciun caz n-a existat antropologia, iar ca perspectivă, ca tip de a­bor­dare, antropologia de acest gen oc­ci­dental care a creat domeniul ăsta nu a existat la noi. Prima persoană, pri­mul profesor care a pregătit cum­va ­terenul a fost Vasile Caramelea, ca­re era din ultima serie a Școlii „Gus­ti” și care a reușit, în laborato­rul de antropologie, să creeze un mi­ni-colectiv formal de antropologie cul­turală și socială. El a încercat să in­­troducă metodele antropologiei de pe filieră franceză, metodele structu­rale ale lui Strauss, deci de la el am în­vățat doi, trei, șapte sau cîți am pu­tut sau măcar am auzit despre an­tro­pologie în acest sens. Dar in­sti­tu­țio­nalizare și o formare profesională în domeniul antropologie a început a­bia după ’90. Restul e o dispută de nu­mire, se cheamă sau nu se chea­mă. Depinde ce înțelegi prin an­tro­pologie. Dacă oricine merge pe te­ren se cheamă antropolog, atunci și eu am fost antropolog din facultate, dar niciodată nu m-am considerat u­nul. Eram un psiholog care mergea în niș­te sate. Asta se cheamă teren, dar asta am aflat tot mai tîrziu – că se nu­mește „teren” și că e o metodă pe ca­re trebuie să o respecți. Așa oricine poa­te să meargă, să aibă o cu­le­ge­re de informații absolut extraordi­na­re. Toți dascălii de sat, din perioada for­mării națiunii, au făcut teren din a­cest punct de vedere, dar nu e a­ce­lași lucru. Deci, de fapt, antropologia cul­turală sau socială, a început la noi prin import, că n-avea cum să în­cea­pă altfel, mai ales după ’90, cu a­cest pre­cursor, Vasile Caramelea, care a în­cercat să facă ceva în sensul a­ces­ta, dar lucrurile încă nu erau coap­te.

Habar n-am unde începe și unde se termină antropologia și deja nu mă mai interesează

Dumneavoastră cînd ați făcut prima dată teren ca antropolog?

E greu de spus, pentru că știu, am făcut antropologie fără să știu că se cheamă antropologie și as­ta a fost valabil toată perioada, pî­nă tîr­ziu. Dat fiind că făceam aceste cer­cetări în Centru de Antropologie am zis că se cheamă așa, dar niciunul din­tre noi nu aveam o formație în a­cest sens, nu avea o cultură an­tro­po­logică. Pînă în ’76, laboratorul era a­bonat la cîteva reviste antropologice. Tot ce știu eu e din acelea cîteva numere pe care le-am citit atunci. Ce s-a scris în America, în acele do­uă reviste, în perioada aceea știam, dar pentru mine asta era tot. Mai mult n-aveam de unde. Nu pot să spun nici că am făcut antropologie, nici că n-am făcut, ci că am făcut te­ren ca „self made anthropologist” și cu toții învățam unii de la alții. În e­chipa de atunci, eu eram psiholog, o colegă era socioloagă, un coleg era ling­vistic, altul, mai în vîrstă, era me­dic genetician, alți doi erau bi­o­logi și un coleg informatician, iar el nici nu știa ce caută acolo că n-a­vea ce să facă. Eram un colectiv cu o ge­o­metrie variabilă, care mergea în­tr-un loc, se uita și apoi fiecare venea și spunea ce-a văzut, ce-a înțeles. În­tîm­plarea a fost foarte utilă pentru că din start m-am format prin aceste in­teracțiuni cu celelalte discipline, căci fiecare chiar făcea după cum era spe­cializat, dar la final trebuia să a­flăm ce-i cu oamenii pe care-i studiam.

Dumneavoastră făceați deci, psihologie.

Da, veneam întîi cu ce mai ști­am eu din psihologie. Fiecare încerca să-și adapteze metodele, abordările, ca totuși să înțelegem ce-i cu „rățușca cea urîtă”. Atunci am fost nevoiți să găsim un limbaj comun ca să ne în­țelegem și acest lucru a fost foarte u­til și fecund, pentru că m-a format în­tr-un fel cu această deschidere. An­tropologia nu înseamnă doar de aici pînă dincolo, căci dacă ar fi să de­limităm, primul care nu-i an­tro­po­log și n-are nicio legătură cu an­tro­pologia sînt eu, căci n-am fost for­mat așa. Habar n-am unde începe și unde se termină antrologia și deja nu mă mai interesează. Această i­dee a granițelor e deja depășită și fără ni­ciun fel de noimă, decît ca să ai o ca­tedră separată de sociologie. Dacă spui că nu mai sînt niciun fel de gra­nițe e o singură catedră, ai încurcat-o. (rîde)

După ce ați făcut teren, ați ajuns să-i învățați și pe tineri s-o facă. S-a dovedit a fi mai dificilă misiunea asta?

Îi înveți să facă prin contagiu­ne. Eu am făcut tot timpul teren cu stu­denții, chiar și înainte de a intra la Cen­trul de Antropologie, iar după a­ceea sistematic, în fiecare an. E­xis­ta așa numita practică obligatorie în pro­ducție, de o lună. La Filosofie ce fel de practică poți să faci în pro­ducție? Atunci, profesorul Ră­du­țes­cu, care era din Gorj și el, decît să-i pună să meargă în bibliotecă sau să citească Scînteia, pe cei care voiau îi trimitea o lună pe teren cu mine. Eu am făcut teren numai cu studenții, cu cel puțin 20 de studenți în fi­e­ca­re an, cîte-o lună. Ce mai făceam eu cu colegii de la Institut era altceva, dar cu studenții eram constant. Deci a­veam exercițiul ăsta cu mult î­na­in­te de a intra în învățămînt.

Vă dădeați seama de acolo cine are ce trebuie pentru antropologie și cine nu?

O, da! Chiar dădeam de multe ori exemplul ăsta, exact ca la me­di­ci­nă. La prima disecție vezi cine poa­te să continuie și cine nu. Dacă ți se fa­ce rău prima dată înseamnă că nu ai chemare de chirurg. Aşa e şi la an­tro­pologie. Eu făceam teren cu stu­den­ţii, încă de pe atunci, în prac­ti­că. Aveam puşi deoparte bani de tren şi stăteam o zi-două și vedeam des­pre ce e vorba și după aceea cine nu mai voia sau spuneam eu că nu are ce că­uta acolo, pleca. Eu plăteam tre­nul, le dădeam note la practică, dar în­sea­m­nă că nu e cazul. Am avut în fi­ecare an unul sau doi care ori au ple­cat de bună voie ori le-am sugerat că n-au ce căuta acolo. În momentul în care nu puteau relaționa nu aveai ce să faci. Sînt oameni care nu sînt fă­cuți pentru așa ceva. Asta nu în­seam­nă că sînt mai deștepți sau mai proș­ti, ci că nu au ce trebuie. Sigur, da­că e neapărat, în cîteva ani poți să muncești cît să iasă un artist onest, dar prost, însă n-are rost.

Diferența între un sat din România și unul aflat tot în țară, la o distanță de 20 de kilometri, se măsoară în secole

Omul este în prezent depedent de tehnologie, pe care, dacă ar fi să ne referim la dispozitivele de comunicare, le folosește ca să fie cît mai eficient în relația cu „aproapele”. Vi se pare că am dezvoltat un atașament mai puternic și mai profund față de dispozitivele acestea, decît față de cei cu care intrăm în contact?

Nu știu dacă se poate vorbi în ter­meni cantitativi, ci mai mult în ter­meni calitativi. Vorbim de alte mij­loace de comunicare. Omenirea a trecut prin trei mari mijloace de co­municare – societățile orale, so­ci­e­tăți ale scrisului și acum, recent, pentru că astea au durat cîteva mii de ani, di­gitale. A fost un deceniu, două de cultură a vizualului, cu explozia te­leviziunii și a filmului. Acum, asta e un remix în multimedia, de la ches­tia mai simplă, la digital. Evident, din măsură ce se schimbă mij­loa­ce­le de comunicare se schimbă socie­ta­tea și omul fundamental. Noi abia am intrat în chestia asta și e la ni­vel de glumiță, de anecdotă. Cei mai bă­trîni, ca mine, spun mereu că cei ti­ne­ri stau cu nasul în telefon în loc să asculte și invers, cei tineri rîd că vîrs­t­­nicii n-au Facebook. Astea sînt răutăți sau dimpotrivă, dar fondul es­te infinit mai important. Inclusiv ne­urofiziologic se dezvoltă altfel. Struc­turarea creierului uman la alți stimuli se dezvoltă altfel, topica es­te alta, standardizarea unor terme­ni, împuținarea unor nuanțe. Ca să pot să tricota rapid pe email sau pe telefon, nu mai e nevoie să caut 273 de si­nonime să văd care-i cel mai a­­pro­piat de ceea ce vreau să spun. Da­că mă enervez, trîntesc și un emo­ticon și-am terminat treaba. Aces­ta este e­fectul schimbării mijloace­lor de co­municare, care schimbă de la neuro­fiziologic, pînă la social și cultural.

Cum faci să te simți acasă în apartamentul cenușiu de la oraș? Îl mîngîi. Cu ce? Cu ceva cald, cu ceva făcut de mînă

De ce arată satul românesc atît de diferit față de satele din țările vecine?

Depinde ce înțelegem prin di­fe­rit. Dacă începem cu Viena și cu Pa­risul sigur, arată profund diferit, dar nu arată deloc diferit de satele din Bal­cani, cu care se poate compara. A­rată mai bine decît satele bul­gă­rești sau de cele albaneze, de e­xem­plu. Diferențele interne sînt mult mai mari decît cele externe. Di­fe­ren­ța între un sat din România și u­nul aflat tot în țară, la o distanță de 20 de kilometri, se măsoară în seco­le. Poți să ai un sat unde ai mi­gra­ți­e puternică, care să fie comparat cu Ger­mania sau Italia, mai puțin fap­tul că acolo e piatră și la noi e lemn, și la cîțiva kilometri, să fie sărăcie, cu niște case amărîte, cu bătrîni care stau să moară, fără dispensar, fără a­pă. Deci diferențe sînt mult mai mar­cante privite din interior. De altfel, știm cu toții că România nu e Ger­ma­nia și nici nu văd de ce ar trebui să fie.

Cum se explică că tot mai mulți români caută să părăsească blocurile și să caute să locuiască într-o „casă pe pământ”?

Aici sînt două momente. A fost primul, în care oamenii nu și-au do­rit deloc asta, ci au fost obligați. Vor­bim de trecerea la economia de pia­ță și eludăm cu desăvîrșire terme­nul care desemnează procesul prim, ca­re înseamnă dezindustrializare. Nu treci direct la economia de piață, ci în­tîi o dezmembrezi pe cealaltă. A­ceas­tă dezmembrare se cheamă de­zindustrializare. Ori, asta în­seam­nă cîteva milioane de oameni care nu mai au slujbă. Primii care au fost dați în șomaj au fost cei care au avut în fa­mile sau au moștenit de la bu­ni­cul o bucățică de pămînt de undeva. As­ta s-a întîmplat în ideea în care a­ceș­tia se duc înapoi în satul lor și a­co­lo, nici nu mor de foame nici nu fac scan­dal. Atunci a fost un prim val, ca­re a făcut ca în 1996, prima dată în istoria modernă a României, să se in­verseze fluxul de migrație sat-o­raș. Legea universală de migrație spu­ne că aceasta se face de la sat la oraș. Ei, în ’96, pentru cîțiva ani de zile s-a in­versat fluxul ăsta, dar forțat. Așa satul a întinerit, dar forțat, pentru că a avut infuzie de tineri care erau mun­citori pe ici colo și care s-au po­menit trimiși înapoi acasă. Satul n-a­vea cum să-i hrănească, așa că e­xact ca-n meteorologie, odată ce apare ci­clonul, trebuie să te aștepți și la un an­ticiclon, și așa a fost. Noroc că a­tunci cînd s-a deschis oala asta a­fla­tă sub presiune, oamenii s-au dever­sat spre Occident. Ceea ce se în­tîm­plă acum este cu totul altceva și este o nouă aspirație, să am casă pe pă­mînt, dar asta după ce am trecut prin experiența neplăcută a urbanizării post-comuniste – cartiere re­zi­den­ți­ale, pe care plătești mulți bani, dar un­de e orice altceva mai puțin li­niș­te și verdeață, unde dacă vrei să-ți duci copilul la școală cu mașina faci o oră dus și una întors. Așa că a a­pă­rut această aspirație de a avea to­tuși, o casă pe pămînt. Mai e și un al trei­lea val, unul permanent, de oa­meni ajunși la vîrsta pensiei, cu o pensie mi­că realizează că dacă vînd a­par­tamentul pe care l-au cumpărat o­bli­gați de stat în 92-93 și se întorc în ca­sa lor de la țară, pe care o mai pun la punct, rămîn cu pensia plus banii în plus și trăiesc rezonbil, pentru că și costurile sînt mai acceptabile.

Bibelourile erau o chestie de status. Bibelourile sînt între camera bună de la țară, unde se ține zestrea, și vitrina burgheză, pe filieră urbană, care-i tot fală

La un moment dat erau foarte po­pulare în rîndul orășenilor mileurile. Ce simbolizau acestea și ce funcție aveau ?

Ceva foarte tandru. Nu poți să ru­pi mileurile de celelalte accesorii ale lui „acasă”. Nu poți să desparți mi­leurile de perdele și de carpete, de covoraș. Astea sînt cele trei mari me­tode de a îmblînzi, de a domestici a­partamentul de bloc, care era a­ce­lași peste tot – cenușiu, constrîngător. Cum îl faci să te simți acasă? Îl mîn­gîi. Cu ce? Cu ceva cald, cu ceva fă­cut de mînă. Îl îmbraci, că altfel a­par­tamentul e gol. Astea sînt veș­min­tele făcute de mînă, cu tandrețe. E ca și cum ai avea un copil pe care îl îm­braci ca să arate bine. Modalitățile de îngrijire sînt perdelele, mi­le­u­ri­le și toate sînt legate între ele, drept pen­tru care toți românii care ajung în Țările de Jos, de pildă, se miră cînd văd că n-au perdele. Deci, trea­ba asta trebuie luată tocmai în a­cest context, de îmblînzire, de domesticir­e a unui spațiu care nu e al tău. Nu e un kitch, ci o chestie de suflet.

Tot după conceptul ăsta au apărut și bibelourile?

Bibelourile erau o chestie de sta­tus. Bibelourile sînt între camera bu­nă de la țară, unde se ține zestrea, și vitrina burgheză, pe filieră ur­ba­nă, care-i tot fală. Bibeloul era între ce a­veai între perna din camera bună și cristalele de familie de la bunica, a­dică o chestie intermediară de pre­ten­ție, de burghezie urbană care nu era însă nici una, nici alta. În ul­ti­mă instanță, asta era ceea ce însemna cre­ativitate urbană. Nu mai pu­neai poza cu băiatul în armată, cu bu­ni­cul cu mustață sau opaiț, puneai ce­va urban și asta era tot ce găseai. Am vitrină, nu mai este camera de zes­tre și pun în ea ceva care să mă re­pre­zi­n­te – peștele albastru.

Dumneavoastră ați crescut lîngă Muzeul Satului Român, pe-o stradă numită Munții Tatra și în copilărie, mama obișnuia să vă ducă și cîte-o lună să trăiți la sat. Se clădea încă de pe atunci, printr-o coincidență, meseria de astăzi? Credeți în coincidențe?

Nu m-am gîndit, dar acum, pri­vind retrospectiv, se leagă cam mul­te elemente. Poate a fost un semn, dar nu l-am interpretat niciodată a­șa. De acum o să mă gîndesc, că îmi place ideea.