Pe mine teatrul m-a luat în brațe și eu m-am dus după el. E o nebunie, o stare

Actorul păpușar Constantin Brehnescu și-a sădit propria lume tocmai la etajul al patrulea, undeva în apropierea Teatrului „Luceafărului”. Încă de cînd teatrul era doar o temelie, actorul a început să-și clădească acolo visurile și a fost nevoie să aștepte zece ani pînă să și le poată regiza și juca pe scenă. Pe magicianul care l-a mînuit pe Pinocchio și care i-a dat peștișorului de aur dreptul să îndeplinească mai mult de trei dorințe, îl surprinzi într-o cămăruță mică, plină de marionete zămbitoare din lemn, pe care le lasă la vedere, ca nu cumva să se rătăcească printre cărți. Dacă reușești să treci pragul „universului său” s-ar putea să ai ocazia să-i fii companie în timp ce bea una dintre numeroasele cești de cafea și să afli care este rețeta vieții, în teatru.

Mai aveți emoții cînd urcați pe scenă după ațîția ani de teatru?

Eu nu mai stau pe scenă de foar­­te multă vreme. Cînd stau pe sce­nă nu e public, eu lucrez cu actorii. După ce s-a terminat, stau în sală și atunci am emoții. Vreau să văd în ce măsură impactul cu publicul este cel gîndit, cel pe care l-am pre­vă­zut. Mai sînt scăpări, căci totul e per­­fectibil în lumea asta. Eu ni­cio­dată nu fac un spectacol și spun că s-a terminat, nimic nu e terminat pe lumea asta defini­tiv. Totul poate fi îmbunătățit.

Cînd sînteți în public, deveniți spectator sau vă simțiți mai apropiat de cel de pe scenă?

Sînt un spectator foarte bun. Da­că mă prinde spectacolul, dacă-i făcut foarte bine, cu sensibilitate și transmite emoții, dacă e făcut cu sin­­ceritate și cu credință pro­fe­sio­nală mă prinde foarte ușor și dacă m-a prins merg cu spectacolul pî­nă la sfîrșit. Dacă e neprofesionist îl privesc cu îngăduință. Da­că nici cei de pe scenă nu se con­­sideră mari ași. Nimeni nu e mare as. Au fost și mai sînt, dar aceia sînt în lume.

„Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim. Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit. Tu eşti răspunzător pentru floarea ta.” (Micul prinț). Dumneavoastră cum ați îmblînzit teatrul?

Nu știu, poate că m-a îmblînzit el pe mine. Teatrul este o chestiune reciprocă. Consider că pentru profesia asta trebuie să ai chemare. Tea­trul nu te îmbogățește material. Sînt foarte puțini în lume care cîștigă mult din teatru și asta se întîmplă doar la Hollywood, ei sînt cei care s-au desprins cumva de ceilalți. Oa­menii nu fac profesia asta pentru bani. Teatrul e o nebunie, e o stare! E un fel de a exista prin teatru. E o ciudățenie, așa cum și alte profe­sii sînt. Acesta e cel mai bun pasaj, pe care eu l-am făcut de multe ori și cu studenții și în teatru. Cel mai frumos moment și cel mai emo­țio­nant este îmblînzirea, momentul vulpii și al prințului. În momentul în care cu­noști pe cineva, te apropii altfel de om. Momentul acela este superb.

E monstruos să nu ai un dram de copilărie

Ce credeți că au avut în plus cei care s-au desprins?

Aici e vorba de altceva. La mulți asta vine din familie, unde copiii își urmează părinții. Probabil cresc în atmosfera respectivă acasă. Eu am avut șansa de mic copil să mi se întîmple o ciudățenie. Jocul în­tîm­plă­rii are un rol mare în viața noas­tră. Eu sînt destul de în vîrstă, am apucat al Doilea Război Mon­dial. A­veam 6-7 ani, deci țin minte bine niște lucruri, iar Teatrul Na­țional din Iași era la refugiu. Tatăl meu era CFR-ist și ne-am refugiat toată familia lîngă Timișoara, într-un sat jih­ădesc numit Giarmata. Parcă văd și acum fetele, adolescentele, cum în di­mi­ne­țile de sîm­bătă ieșeau cu gălețile și cu periile și spălau trotuarile. Era altă civi­li­zație, alt timp, alte obice­iuri. Am fost refugiat în satul res­pec­tiv, cu o Casă de Cultură fru­moa­să, cu ștrand și cinematograf. Tea­trul Na­țional a venit și a jucat pe scena de acolo cîteva spectacole, fiind și ei în refugiu. Cînd eram mic stă­team pe lîngă ușa din spate și mă uitam. Atunci a ieșit o cucoană, o damă, bo­ită, și-a aruncat ochii printre noi, s-a oprit asupra mea și mi-a spus „Măi, băiete, vino încoace! Tu vrei să vezi teatru? Hai cu mine!”. Era o ca­bină mare unde actorii se ma­chiau. Pentru prima dată am văzut as­ta. Mai tîrziu mi-am dat seama ci­ne erau ei, mult mai tîrziu, cînd e­ram adult, în Iași. Acolo erau cei mai mari actori ai vremii. Cos­ta­che Sa­va era într-o haină de general, în­tr-o haină roșie. Costache Sa­va era un monument. M-a luat cu­coa­na, mi-a pus niște zdrențe, a luat niște vopsele și m-a murdărit și mi-a spus „Mă, băiete, intrăm pe scenă că am nevoie de un copil și cînd te strîng de mînă tu să plîngi. Cînd îți dau drumul să taci!”. E­ram foarte bu­cu­ros, curios și emo­țio­nat. Am stat în culise și cînd am intrat pe scenă era lumină, era un soldat în fața mea. Soldatul ăla era Cos­tache Ramadan, mare actor al timpului. Și a început un dialog, ea mi-a făcut semn și eu urlam. După ce am terminat scena, ea m-a șters pe față și mi-a zis „mergi în sală” și atunci am văzut prima mea piesă de teatru, în care am și jucat. Aș pu­tea spune că am jucat, am fost pe scenă, și am avut un dialog pe plîns. M-a marcat. Mai tîrziu eram elev, îmi plăcea să scriu versuri. Umblam pe la por­ți­le liceelor de fete și le așteptam să ia­să. Am început după aceea la Ate­ne­ul Tătărași, unde se făcea teatrul de amatori. Amatorii erau studenți și elevi mari. Ma­jo­ri­tatea erau stu­denți de la Facultatea de Teatru care e­xista. Și acolo ne în­druma chiar actrița care mă luase de mînă la Giarmata. Cu greu mi-am dat seama că este ea. Și acolo am început să fac teatru. Jo­cul în­tîm­plă­rii. La școală, la ora de diri­gin­ție, eu scriam tot felul de sce­ne și ea m-a văzut și m-a încurajat, așa că începeam ora cu ceva de-al meu.

Oaky, păpușa preferată a actorului.

V-ați fi imaginat făcînd altceva decît teatru?

Foarte greu de spus. Poate fă­ceam tot teatru. E un teatru peste tot, cu întîmplările. Pe mine teatrul m-a luat în brațe și eu m-am dus du­pă el. O întîmplare. Nu se poate spu­ne altceva.

Cine nu-și iubește, nu-și prețuiește rădăcinile, nu e nimimic

O să vă atribui titulatura de magician al copiilor, pentru că ați fost printre primii oameni care au fermecat prin creații ca „Peștișorul de aur”, „Amintiri din copilărie”, „Cenușăreasa”. Ați iubit poate mai mult una dintre piese?

Cu siguranță am, deși toate po­veș­tile sînt frumoase. Eu m-am de­di­cat teatrului de păpuși și am nu­mai marionete prin casă, de prin toate părțile lumii, Egipt, Praga. Și îl am și pe Oaky, păpușa mea pre­fe­rată. Au­torii care au scris pentru co­pii nu sînt mulți. Cei mari au scris cu o sen­sibilitate mare, cu multă can­doare. Arghezi a spus că „cine își pierde copilăria la orice vîrstă de­vine un ascet”. Copilăria trebuie să o păstrezi în interiorul tău. Co­pi­lă­ria în­seam­nă candoare, sensibilita­te. Dintre per­sonajele pe care eu le-am reluat pe scenă în acte diferite este Pino­cchio. Fiecare dintre noi am avut perioade în care am fost Pino­cchio. Sînt cîteva replici care se mu­lează pe realitatea de astăzi.„ Școa­la pe care o consider cea mai bună este școala în care joia nu se învață și săptămîna are șase joi și o du­mi­nică”. E o carte pe care poți să o ci­tești oricînd, la orice vîrstă, iar în pri­vința faptului că sînt scriitori buni pentru copii, nu e ușor să scrii pen­tru cei mici. Să dăm un exemplu, Ar­ghezi a scris „Cartea cu jucării”, dar a scris pentru copii lui și i-a ie­șit sublim. A fost cel mai mare poet din secolul XX. A mai scris So­res­cu, cu un titlu imposibil, „Unde fu­gim de acasă”, dar era ca un fel de proză ritmată pentru copii și i-a ieșit bine.

Vorbeați despre copilărie, despre candoarea care ar trebui să sălășluiască și într-un adult. O mai regăsiți acum în oameni?

Mergînd pe stradă, te uiți la fi­zio­­nomiile oamenilor și te a­pucă tris­te­țea. Toată lumea e posomorîtă, fră­mîntată, nervoasă. Simți că au ne­mul­țumiri multe, că vor cîte ceva, că viața nu e așa cum ar trebui să fie pentru ei. Asta cu excepția unor mici grupuri de adolescenți, care chiuie strident. N-ai să vezi în țările occidentale așa ceva. Și cînt intri în dia­log cu oamenii, tot cu fețele căzute te întîmpină. Sînt totuși și oameni cu rezerve de candoare. Că altfel, ce ești, ce devii? E monstruos să nu ai un dram de copilărie. Trebuie să-ți pla­că copiii, cum vorbesc, cum spun, cît de sinceri sînt. Dacă te apropii de copii, la vîrste mici, sînt o nebunie. Le vezi pe față deschiderea, în­cre­derea.

Cum convingem oamenii mari că teatrul pentru păpuși nu e doar pentru copii?

În Occident nici nu e pentru co­pii. Am scris o piesă mai demult, du­pă niște legende. N-are nicio le­gătură cu marele Goethe. Am fă­cut-o printr-o versiune populară. Ma­rele Goethe a vizionat un teatru de păpuși pe temă faustiană, despre Fa­ust, pentru că această piesă circula pe atunci în Germania. Ei fac teatrul numai pentru adulți. Deci însuși Goethe s-a inspirat dintr-un teatru de păpuși. Ce pot să spun mai departe de treaba asta? E adevărat că teatrul de copii se face după psihologii de vîrstă. Altele sînt piesele pentru copii de grădiniță, altele pentru clasele primare, pentru a­do­­lescenți. Nu se poate da aceeași pro­blematică tuturor. Trebuie să știi pen­­tru cine trebuie să joci Pinocchio, Cenușăreasa sau Scufița Roșie. A­poi, o piesă de teatru nu poate să dureze mai mult decît o oră de școa­lă. Toți pedagogii au observat clar că puterea de concentrare a unui co­pil nu depășește mai mult de atît și, după, obosești și îl pierzi a­u­to­mat din mînă. Atunci îi trebuie o pa­uză.. Acum a apărut ideea de teatru-po­e­zie, de teatru-dans, au apărut și al­te forme care nu trebuie legate nicio­dată, dar pentru copii trebuie să pre­zinți întîi opera clasică, academică, exact ca atunci cînd bunica sau ma­ma ar citi povestea. Am văzut de e­xemplu „O scrisoare pierdută”, ca­re nu era nici pe departe „scri­soa­rea” pe care o știm. Regizorul a fost plictisit să facă ce au făcut și alții. Ca să faci o treabă din asta trebuie ca publicul să știe întîi originalul. Un model de scrisoare este cel al lui Ciu­lei, genială punere în scenă. Un tî­năr care nu a văzut niciodată Ca­ra­giale, trebuie să-l vadă în forma as­ta. Apoi, să vadă și altele; dar el trebuie să știe cum a scris Ca­ra­gi­ale, căci altfel nu înțelege nimic. Co­media franceză e un exemplu ma­re de la ce se vrea de la teatru. Sala comediei franceze se joacă clasic. A­colo poți vedea Molière autentic. În sălile de alături, un regizor care are vreo idee pune în scenă ceva mai diferit, dar nu în sala mare. Aceea e sfîntă, dacă vrei să vezi o scenă autentică. La noi nu se poar­tă treaba asta și e păcat, pentru că ti­neretul nu știe – nu a avut ocazia să vadă spectacole bune. Nu în­țelege nimic. Ce înțeleg ei din spec­tacolele puse în scenă la Național? Tipătescu ține tot timpul un pahar și își toarnă wiskey, ca în filmele a­mericane. Ce concluzie tragi tu, că e bețiv?

Ce îi trebuie unui om ca să devină actor păpușar?

Talent. Să se descopere pentru trea­ba asta. Să știi că e foarte greu să fii păpușar și, mai ales, să-ți faci și păpuși. În Occident am văzut mari păpușari care își făceau singuri pă­pu­șile și aveau niște talente deo­se­bite. Totodată, trebuie să fii tu ma­re actor, pentru că e greu să dai viață unui element, unei păpuși, încît să îi transmiți toate emoțiile prin in­ter­mediul mîinii.

Într-o perioadă, mai ales în perioada comunistă, s-a înregistrat un exod al artiștilor din zona Moldovei către celelalte regiuni. Cum se explică asta?

În general Moldova e lăsată. Se și explică de ce. Ceilalți își cultivă zo­na. Mai ales Transilvania – o cul­ti­vă toată lumea, ceea ce în Moldova nu se întîmplă. Cei din Banat la fel – „e fruncea”, spun ei și, încet-încet in­tră în subconștientul oamenilor lu­cru­rile astea și așa se explică faptul că mulți elevi pleacă la Cluj sau Ti­mi­șoa­ra să facă universitatea. Cei din Moldova care pleacă la București, uită că sînt din zonele astea și vor­besc cu dispreț. Aici îi dau drepta­te lui Asachi, care a fost antiunionist.

De-a lungul vremii, în lumea teatrului, maestrul și-a căpătat denumirea de „Gepetto”.

Călătorind atît de mult cu teatrul, v-ați gîndit vreodată să plecați din Iași?

De tot, nu. N-am vrut. În sus­ți­nerea ideii ăsteia pot da un exemplu sau do­uă, ambele concrete. U­niunea Scriitorilor din Iași poartă numele unui critic bucureștean – Ia­șul și Moldova, care a dat mari scriitori, mari nume naționale! Recent văd în ziar un tenor care este director la Teatrul Național. Vrea să facă teatru și a făcut o echipă, vrea să facă lucruri frumoase. Ei bi­ne, sala mare se numește Beligan. Domnule, cum? Teatrul uriaș are nu­me uriașe, pînă și în domeniul ope­retistic. Prima operetă românească s-a cîntat la Iași, scrisă de Asachi și ju­cată de Matei Millo. Asta nu spune ni­mic? Asta e istoria noastră. Cine nu-și iubește, nu-și prețuiește ră­dă­cinile, nu e nimic. Beligan a fost un mare actor, s-a născut la Galbeni, în județul Bacău, iar la Iași, la Con­ser­vator nu a fost primit pentru că nu vorbea bine. Întotdeauna a avut o dicție mai ciudată, dar a fost un om de mare cultură. Și mai sînt exemple.

„Pentru prima dată am șansa vieții să pornesc pe o scenă nouă de teatru”

Alături de soția dumneavoastră, Natalia, ați clădit, sub toate formele, teatrul ieșean pentru copii într-o perioadă în care regimul o interzicea cu strictețe. Care a fost pentru dumneavoastră, la final, cea mai mare recompesă?

A fost o emoție mare. Era în 87, iarna și înainte de anul nou s-a dat în folosință. Era o forfotă, erau ul­timele clipe, iar muncitori mulți pes­te tot, finisau. Cei de la partid au dat ordin ca pe data de 30 să fie ga­ta, așa că au venit muncitori de pes­te tot, iar în timpul ăsta noi eram ne­voiți să facem deschidere artistică și repetam în scenă în timp ce se lu­cra, cu actorii. Sarcina asta a căzut pe soția mea. Ea i-a ajutat acolo. Era un scenariu făcut de ea, nu o piesă de teatru. Era vorba de des­chi­de­rea unui teatru, așa că scenariul era con­stituit din fragmente din opere ce­le­bre de teatru, începînd cu ideea de a clădi, cu Meșterul Manole, e­vi­dențiind că orice creație se face prin sacrificiu. Te sacrifici pe tine, sacrifici pe alții, sănătatea, e vorba de sacrificiu adevărat. Momentul ăla mi-a rămas în minte. Secretara li­te­rară fugea să deschidă niște ex­po­ziții interesante. Era un eveniment u­nic deschiderea unui teatru. Și so­ția mea, la 6 dimineața, înainte de spec­tacol, a chemat un preot și a sfințit scena. Numai două-trei fe­mei de serviciu știau și paznicul, căci da­că auzeau tovarășii de par­tid….Și după ce s-a consumat totul și a ple­cat toată lumea, am mai rămas pe sce­nă actorii, Teofil Vâlcu a venit cu o damigeană de vin – parcă-l văd. Și eram numai noi și era luminată sce­na și noi în jur și am sfințit-o în sti­lul nostru. Am luat cîte-un pa­har de vin și am udat toate colțurile și a ținut el un discurs și a spus: „Pen­tru prima dată am șansa vieții să pornesc pe o scenă nouă de teatru”. Tot așa spuneau și arhitecții pe vremea aceea, poate doar o dată la 100 de ani ai ocazia să faci un teatru. Eu am făcut teatrul ăsta cu mare greutate. 10 ani a durat și …prin cîte am trecut noi atunci! Despre asta am scris și în prima mea carte. Po­ves­tirile nu sînt scrise întortocheat, au imagini pe înțeles. Parcă văd și a­cum cum erau geamurile clădirii; nu cele definitive – erau subțiri, ca să protejeze puțin muncitorii. Atunci vi­ne șeful unei catedre de la Po­li­teh­nică, în inspecție ca de obicei, vede că nu este mișcare și s-a înfuriat, a luat niște cărămizi de pe jos și a a­runcat în geamuri. Era teribil omul ăla, extraordinar! Am cunoscut fi­guri foarte interesante. Teatrul ăsta, cînd s-a construit, soția mea l-a consultat pe Ciulei, pe Nițescu, arhitect și sce­nograf mare. S-a făcut o că­lă­to­rie în Germania pentru treaba asta. Ca să concepem o nouă sală, cum să facem? Era inutil să facem ceva asemănător cu ceea ce exista deja, mai ales o noutate pentru copii. Am încercat să fie altceva ,dar n-am reușit. De exemplu, în mijlocul unei săli de la teatru este un hexagon mare, în mijlocul căruia se află un hexagon mai mic, care se ridică, iar scaunele vin de jur împrejur. Am ju­cat o vreme acolo, dar s-au defectat foarte multe. Pe timpul ăla, meca­nis­mele erau destul de primitive decît ceea ce există acum – noi am vrut ca ele să fie bă­gate unul în al­tul și apoi cu totul în perete. Făceai spa­țiul de joc după cum voia regizo­rul. Eu am jucat multă vreme în arenă. Scoteai gradenele, dar gra­de­nele alea erau înfipte bine în be­ton. Specialiștii au spus că trebuie să fie pregătiți pentru mulți oameni, așa că au mai băgat niște fier gros și greu, dar îți trebuia o armată întreagă să miști așa ceva așa că n-a mers mul­tă vreme. Deci dacă s-ar reface acum, s-ar reface cu totul și cu totul altfel, dar bine măcar că s-a făcut. E unic. S-a mai făcut în țară un teatru din ăsta? La Madrid s-a mai făcut, atît.

Cine a dus lupta pentru ridicarea Teatrului „Luceafărului”?

Soția mea. A fost foarte am­bi­ți­oasă. A avut dorința de a face și de a mer­ge pînă la capăt. După cu­tre­mu­rul din 77, ne-am mutat la casa ti­ne­­retului, am stat la studenți acolo 10 ani, în timp ce făceam teatru. A ob­ținut cu mare greutate acceptul să se facă o sală de spectacole, a fost aprobarea pînă în 9.999 de milioane de lei. La vremea aceea, puteai con­strui cu banii ăia doar o sală de ci­ne­ma ca cea din Dacia. Adică o sa­lă dreptunghiulară de maxim 400 de persoane și, în față, o casă de bi­lete și gata. Soția mea a știut să in­flu­ențeze oamenii în Iași. Ea a pledat pentru idee, i-a întrebat pe toți „ de ce să nu înzestrăm Iașul cu al doi­lea teatru?”. Bucureștiul are Tea­trul „Țăndărică” pentru copii, Teatrul „Ion Creangă”, noi n-o să facem do­uă teatre, dar facem măcar unul cu echipele pe care le avem. Cu banii respectivi am făcut numai fun­da­ția și toți care veneau la conducere tre­buiau să fie lămuriți ca să fie continuate lucrările.

Pinocchio este personajul pe care păpușarul l-a jucat cel mai mult, de-a lungul carierei și acum păpușa îi decorează apartamentul.

A fost un moment cînd ați simțit că nu se mai poate?

Da, cu siguranță, dar ea a fost un om de mare putere. Era Teatrul „Fan­tasio”, din Constanța și avea o sec­ție pentru copii la care eu am lucrat mul­tă vreme, asta cît ea a căutat niș­te susținători. Cînd i-a găsit, i-am stat alături. Știam că o să reușească. O­mul sfințește locul.

Ați simțit arta ca pe o penitență?

Nu e nimic liniar în viață, de­pinde pe cine ai în jur, depinde ca­re este constituția ta psihică. Și oricît de solidă ar fi, tot te prăbușești la un moment dat. Soția mea a fost te­ribil de generoasă, se interesa de al­ții, nu o interesa de ea. Cu toate as­tea, în apartamentul de acum lo­cu­im datorită ideilor ei. Noi stă­team în Tătărași, aveam o dacie și o a­du­ceam la 6 dimineața la teatru. În­tr-o dimineață ne-am întîlnit cu primarul Iașului de atunci, care era cu un grup, să vadă ce mai trebu­ie făcut prin Iași. Ne vede pe noi și o întreabă pe Natalia ce caută aici la 6 dimineața. Cînd a aflat că ea vi­ne pe șantier la ora asta în fiecare zi, i-a spus ca în ziua următoare să vină să aleagă orice apartament de aici, în blocul ăsta care era aproa­pe gata. Să fie aproape de teatru, să fa­că teatrul. Asta era misiunea ei. Cred că oriunde ar fi fost făcea la fel.

Poate să nu-i placă actorului o piesă și să nu o poată juca atunci cînd iubește actoria pur și simplu?

În general actorii sînt pro­fe­sio­niști. Ei trebuie să aibă un personaj într-o piesă și în dialog cu regizorul să găsească un clinci mon­tării acestui spectacol și creării ace­lui personaj. Dacă el face un rol bun, iubește ce a făcut el în rolul res­pec­tiv, nu rolul în sine. Un mare ac­tor nu joacă orice. El primește textul, îl citește și spune dacă acceptă să joace, în funcție de partener, regizor sau suma care acoperă cheltuielile. El alege ce poate să joace pen­tru a face un film bun. Restul – `om vedea.