Tudor Ganea: Mi-am impus să nu mai fiu călău cu ceea ce scriu

Tudor Ganea n-a devenit pilot de vînătoare, cum ar fi vrut tatăl său, nici jucător de fotbal și nici cîntăreț, deși a cochetat cîte un pic cu toate. A dat la Arhitectură pentru că vremurile l-au împins într-acolo, dar n-a ezitat să părăsească proiectarea cînd a simțit că pe hîrtie ar trebui să așeze mai degrabă cuvinte. Așa au apărut, din 2016 pînă acum, coapte la flacără mare, trei microromane – „Cazemata”, „Miere” și „Porci”. Fiecare i-a luat cîteva luni și la toate s-a temut că n-o să placă publicului, deși a știut că pe ele oricum nu se va mai întoarce niciodată. A învins viermele nesiguranței și le-a trimis la tipar, așa cum crede că va face și cu următorul roman, care e în scriere de un an și jumătate, și care „n-o să aibă nimic fantastic” printre rînduri.

În tinereţe ai jucat fotbal cu Ciprian de la betoane, apoi ai început să cînți cu Fiare Vechi și să scrii. De ce te-ai dus totuși la Arhitectură, spre ceva mult mai pragmatic?

Mai bine zis, de ce nu m-am făcut pilot de vînătoare, cum a vrut taică-miu, căci trebuia să mă duc în zona aia. Am dat la Arhitectură pentru că m-au împins ai mei de la spate și pentru că eu m-am lăsat împins. Trebuia să merg spre o meserie liberală, care chipurile ar fi trebuit să îmi aducă mulți bani, lucru care nu s-a întîmplat desigur. A fost un compromis pe care îl regret acum. Avînd în vedere felul în care se practică Arhitectura la noi și la ce salarii de mizerie sînt, mai bine făceam cu totul altceva. Am remușcări și pentru că nu am învățat să pilotez, să mă fi dus către „supersonic”. Cu toate că abia acum s-a echilibrat și acolo treaba, că au importat americanii avioane de luptă F16. Dacă aș fi ieșit pilot, pînă acum probabil aș fi zburat cu un MIG21, numit și coșciugul zburător. Asta a fost și teama mamei mele.

Pînă acum, mulți m-au întrebat dacă nu e o strategie să vin cu o infuzie de fantastic într-un moment în care literatura română este sufocată de realism. În cazul meu însă n-a avut absolut nicio legătură cu asta, pur și simplu s-a întîmplat.

Ce-au zis părinții tăi cînd te-ai apucat de scris?

Ai mei m-au susținut mereu și m-au lăsat să iau propriile decizii. S-au bucurat și au crezut în mine întotdeauna, chiar și atunci cînd eu n-am făcut-o. Eu n-am crezut că o să-mi accepte Editura Polirom manuscrisul la „Cazemata”, de exemplu. Taică-miu, maică-mea și proful meu de română din liceu, Mircea Țuglea, citiseră manuscrisul și au fost un factor important în trimiterea lui, pentru că eu nu eram chiar așa convins că trebuie să o fac. Taică-miu mi-a și zis: „trimite-l, că-i ok”. Asta a fost relația mea cu ai mei legat de schimbarea asta, atunci cînd am pus pauză muncii, căci nu mi-am schimbat complet meseria, ci am făcut mai mult un viraj.

La fiecare carte pe care o scot am viermele ăsta al nesiguranței care colcăie în mine

Pînă să te „găsească” Florin Iaru și Marius Chivu, de ce n-ai arătat lumii ce-ai scris? De ce îți era teamă?

Mi se părea foarte prost tot ce scriam. Nimic din ce așezam pe hîrtie nu trecea testul primei luni. Dacă după o lună reciteam proza sau începutul de roman și nu-mi plăcea deloc, intram pe text să rescriu și ajungeam să șterg tot.

Mai pățești asta și acum?

Acum nu, căci am pățit asta 15 ani și e timpul să n-o mai fac. Mi-am impus să nu mai fiu călău cu ceea ce scriu și poate pe de o parte nu-i bine, dar în același timp de ce să nu fac astfel?

De ce crezi că s-ar putea să nu fie bine nici așa?

Pentru că atunci cînd nu revii pe text e posibil să-ți scape ceva. Nu lași textul să se coacă, nu lași să treacă o anumită perioadă de timp și e posibil să ai scăpări, cum sînt sigur că am avut în toate cele trei romane ale mele. Dar probabil nu le-aș fi avut dacă aș fi stat mai mult să reflectez asupra lor. Cred că ăsta e stilul meu acum și, deocamdată, în spațiul aceasta al rapidității mă mișc. Pentru asta unii mă laudă, unii mă mai contestă. Profesorul meu, Mircea Țuglea, îmi spunea – „roagă-te să ai și cronici negative, pentru că numai așa o carte trăiește. Dacă te laudă toată lumea, sau mai rău, dacă te desființează toată lumea e de rău”. Cred că e mereu ok ca printre laude să primești și pumni sau palme.

Îți e frică de faptul că oamenilor n-o să le placă ce publici?

Tot timpul mi-e frică de faptul că n-o să le placă, da. La fiecare carte pe care o scot am viermele ăsta al nesiguranței care colcăie în mine. Mă gîndesc: dar dacă nu e ok, deși mie mi-a plăcut? Deși n-aș mai rescrie nicio pagină de pînă acum, nu m-aș mai întoarce pe cărți deloc. Sînt niște capitole încheiate cărora le-am dat drumul din mînă. Tot timpul, în momentul în care termin ceva nou, mă gîndesc dacă n-o să înțeleagă cititorul, dacă sînt prea ascunse referințele și dacă o să fie prost înțelese? Am niște dubii de felul acesta și cred că oricine se ocupă cu scrisul le are.

Nu prea îmi plac scriitorii care merg pe teze și vor să-ți servească niște idei preconcepute în alte laboratoare decît cele ale literaturii

Să scrii „Miere”a fost ca și cum ai „pune carne pe o fantomă” spuneai. Așa funcționează procesul de scriere al unei povești mereu?

Da, pentru că totul pleacă de la un mic „daydream”. Poate să fie vorba de un firde păr pe care tocmai l-ai văzut pe masă și care să dezamorseze o bombă care, pe parcursul scrierii, atinge sau nu atinge dimensiunea uneia nucleare. Deci da, e ca și cum ai pune carne pe o fantomă și cred că asta-i maniera în care o fac toți scriitori. Nu cred că pleci de la niște idei mărețe și după încerci să croșetezi text în jurul lor și să produci cu ele literatură. Eu îi simt pe cei care o fac și nu prea îmi plac scriitorii care sînt foarte teziști, merg pe teze și vor să-ți servească niște idei preconcepute în alte laboratoare decît cele ale literaturii. Îi simt și-i cam las din mînă. Dacă nu simt literatură brută, renunț la cartea respectivă. Eu n-am știut cum se vor termina „Cazemata”, „Miere” și „Porci”. M-am trezit la un moment dat scriind sfîrșit.

Cînd mă apuc de scris nu mă joc, mă așez la birou și scriu opt-nouă ore pe zi și de obicei îmi dau demisia ca să mă pot concentra. (rîde) Am norocul meseriei ăsteia, căci uite că în ecuația asta arhitectura are beneficiile ei.

Ce a dezamorsat bomba la fiecare dintre cărțile tale?

„Cazemata” are o istorie foarte simplă. Se voia un omagiu adus cartierului constănțean în care am copilărit – copilăria mea printre pescari, sărituri de pe dig și stat toată ziua în mare. Dar la un moment dat am avut niște complicații medicale și a trebuit să iau niște decizii destul de france. Am suferit niște intervenții chirurgicale și m-am gîndit că s-ar putea să dau colțul, că viața-i scurtă, și atunci am făcut virajul ăla spre fantastic pentru că nu-l aveam programat în „Cazemata”. După acel viraj, m-am dus într-o vrie și cu „Miere”, pentru că eram încă în perioada de covalescență. Mă gîndeam că totul s-a terminat, că mai e puțin, și eu am stat ca boul atît de mult timp și n-am dat nimic. Atunci am scos repede „Miere”, după care mi-am mai revenit, m-am echilibrat din punct de vedere medical și am mers pe distopia „Porcilor”. Ea e inspirată din firma din care mi-am dat demisia și din relația cu angajații de acolo. Era o distopie în adevăratul sens al cuvîntului firma aia, n-am văzut în viața mea așa ceva.

Scrii repede?

Am scris „Cazemata” în vreo patru luni, „Miere” în trei și „Porci” într-o lună. Dar cînd mă apuc de scris nu mă joc, mă așez la birou și scriu opt-nouă ore pe zi și de obicei îmi dau demisia ca să mă pot concentra. (rîde) Am norocul meseriei ăsteia, căci uite că în ecuația asta arhitectura are beneficiile ei. E o meserie liberală și găsești foarte repede de muncă, nu trebuie să rămîi împămîntenit într-un birou de proiectare. Eu m-am plimbat prin vreo zece birouri pentru că am avut nevoie de pauzele astea. Am ajuns acum la nivelul în care, în momentul interviului cu angajatorul, îi spun – „băi, s-ar putea ca la un moment dat să plec o lună sau două. Îmi dau demisia sau mă înțelegi?”. Unii înțeleg, alții o iau ca pe neseriozitate, dar asta este.

E vorba de o nevoie de timp sau de un tabiet mai mult?

Eu pot să scriu și după program, dar îmi iese foarte prost. La muncă plec la opt dimineața, intru pe ușă la aceeași oră, dar seara, și adorm de oboseală. E foarte solicitantă proiectarea, termenii de predare sînt infernali și pur și simplu nu am timp. Mai scriu la muncă, mai scriu în weekend, dar nu se leagă. Dacă nu ești în miezul scrierii – degeaba, cel puțin asta e maniera mea. Dacă nu mă bălăcesc în ciorba asta a scrisului zi de zi, mai multe ore, nu-mi iese. Poate de asta le și dau așa repede, pentru că îmi permit să fac pauzele astea. Majoritatea scriitorilor din România au un alt job, pentru că nu poți să trăiești din scris. Dacă toți scriitorii ar beneficia de „programul acesta de demisii”, dacă ar avea lejeritatea să plece cînd au nevoie, cum fac eu, cred că și ar scoate cărți la fel ca cele pe care le scot eu, într-o lună-două. Nu-ți trebuie mai mult să scrii un microroman.

Mie cel mai mult îmi e mai frică să nu se formeze un tipar, să nu spună lumea –„da, uite, ăsta așa scrie”

După „Miere”, spuneai că atunci cînd scrii ești „ca un porc care dă cu rîtul în taste și faci foarte mare mizerie în documentul word”, dar că următorul roman va fi scris mai pe așezate, că va sta la copt mai mult. Nu ți-a ieșit deci?

Vorbeam despre un alt roman, la care scriu încă și în scrierea căruia am pus pauză și a ieșit „Porci” într-o lună, deși nu era programată. Lucrez la un roman de un an și jumătate, am tot scris, dar la un moment dat mi-a venit ideea asta, de fapt mi-a fost servită ideea distopiei pe care am speculat-o în „Porci”. Deci nu e ăsta al treilea roman, aș putea spune că e al patrulea. N-am nici cea mai vagă idee cînd o să vină al treilea, e mult de lucru acolo, foarte mult. Nici nu știu dacă o să-mi iasă, habar n-am, voi vedea.

Eu nu citesc numai clasici sau literatură mare, mă învîrt prin toate zonele, culeg de peste tot și chiar am început să mă duc tot mai mult spre periferie. Mă fascinează periferia; de ce să nu iau și de acolo?

Pentru FILIT 2018 ai scris „Povestea lui Sadoveanu” care aduce foarte mult cu stilul fantezist din „Miere”. Realitatea poveștii te-a ales pe tine sau se formează un anume tipar?

Mie cel mai mult îmi e mai frică să nu se formeze un tipar, să nu spună lumea –„da, uite, ăsta așa scrie”. Eu am mers acum spre distopie, deși stilul este asemănător, păstrez naratorul omniscient și fac viraje spre fantastic. În „Povestea lui Sadoveanu” m-am mișcat într-o literatură care are regulile ei proprii. Distopia are niște reguli proprii, de la care nu ai cum să te abați.

Spre ce stil se va duce viitorul roman?

O să-l scriu într-un stil total diferit, pentru că vreau să experimentez cît mai multe registre de acum înainte. Și ce pot să dau din casă e că n-o să aibă nimic fantastic, cel puțin pînă în momentul ăsta n-a apărut nimic. Colcăia parcă o idee pe acolo, dar am ținut-o înăbușită și am apăsat-o la loc. Încă nu știu exact cum va arăta, dar vreau să fie un roman realist. Pînă acum mulți m-au întrebat dacă nu e o strategie să vin cu o infuzie de fantastic într-un moment în care literatura română este sufocată de realism: literatură scrisă la persoana I, referențială și cu aceleași angoase și probleme. În cazul meu însă n-a avut absolut nicio legătură cu asta, pur și simplu s-a întîmplat.

Te gîndești și la ceva autobiografic, poate despre perioada copilăriei?

Am un proiect în desfășurare în sensul ăsta. O să apară ceva și la Editura Art, un fragment din FZN – așa se numește cartierul meu, Faleză Nord. Totul a apărut așa din senin, un fel de jurnalism gonzo, dar adaptat la trecut. Vreau să scriu din perspectiva asta și probabil o să iasă ceva, dar e un proiect pe care îl am într-un fișier la rece deocamdată. Probabil o să-l scot și o să mă joc cu el mai încolo, dar deocamdată nu.

Timpurile se schimbă și ingrediente noi încep să se amestece în sosul ăsta al literaturii și eu vreau să speculez chestia asta

Romanul „Porci”, în contextul social-politic actual, putem considera că vrea să arate că uneori și „porcul zboară”?

Da, doar că la noi e bine, zic eu, pentru că încă levitează. Afară a început să zboare destul de tare. Sper că și cartea mea, care e o parodie de la A la Z, să constituie un semnal de alarmă, să se vadă că și în „lumea noastră” lucrurile astea sînt taxate, văzute și ironizate. Asta am încercat și eu să fac.

Poți să scrii și să nu te îndrepți involuntar spre ceva ce tocmai ai citit sau spre un autor pe care îl apreciezi?

Inevitabil te îndrepți și cred că orice scriitor este contaminat la un moment dat de literatura celorlalți, mai ales de cea a scriitorilor care au avut un impact asupra lor. E ok să te folosești de scrieriile înaintașilor, dar într-un registru ironic. Eu fac foarte multe pastișe, aduc foarte multe omagii în ideea de colaj filmic, cum face Tarantino de exemplu. Mă folosesc și de literatură și de filme și fac colaje în scrierile mele. Am foarte multe trimiteri în toate cele trei romane, dar nu le-a văzut nimeni pînă acum. Mă gîndesc că poate le ascund prea tare, cine știe, poate e o greșeală.

Crezi că încifrezi prea mult textul?

Nu cred că e vorba de încifrare, căci nu sînt vreun maestru al încifrărilor, dar referințele mele n-au ecou în lecturile specialiștilor sau a celor mai puțini specialiști care n-au văzut filmele pe care le-am văzut eu sau n-au citit cărțile pe care le-am citit eu. Eu nu citesc numai clasici sau literatură mare, mă învîrt prin toate zonele și culeg de peste tot și chiar am început să mă duc tot mai mult spre periferie. Mă fascinează periferia și de ce să nu iau și de acolo? Mă fascinează filmele de categoria B, de exemplu. E o întreagă schimbare de atitudine la nivelul întregii percepții a literaturii la nivel mondial. A luat un hip-hopper Pulizerul, romanul grafic e nominalizat la Man Bookers Prize. Timpurile se schimbă și ingrediente noi încep să se amestece în sosul ăsta al literaturii și eu vreau să speculez chestia asta.

Cum ar fi dacă un regizor cu viziune ar citi unul dintre romanele tale și ar vrea să-l transforme într-un film?

Cred că toate sînt ușor de pus în scenă, dar trebuie să ai un buget sănătos, ceea ce în România nu cred că este realizabil. Ar fi ușor de transpus într-un scenariu pentru că am maniera asta de narator obiectiv, care e foarte specifică metodei de scriere scenaristice. Mi-ar plăcea să fie ecranizate, măcar una dintre ele. M-am gîndit și la cîțiva regizori. Dacă ar fi vorba de „Porci” mi-aș dori să fie John Carpenter, care e regizor de filme horror, din anii ’80, de care mie îmi place foarte mult. Sau poate David Cronenberg, căci și el e pasionat de „ciudat”.