Nichita Danilov: Fără logică, aș fi fost o ființă metaforică; un fel de fluture pe lampă

Parcă lăsîndu-te să crezi că fiecare cuvînt spus trebuie meritat întîi, Nichita Danilov vorbește despre poezie ca și cum ar fi un lucru așezat cu mult deasupra tuturor celorlalte. Despre Iași, care l-a adus în luna octombrie la Festivalul Internațional al Literaturii și Traducerii, spune că-i un oraș care s-a abătut asupra tuturor scriitorilor buni din istoria literaturii române și care, printr-un soi de chin al facerii scrisului, le-a măsurat valoarea textelor. A măsurat-o și pe-a lui și așa a rămas aproape, sub cerul care l-a păstrat aici și i-a coborît fire pe măsura fiecărui personaj pe care s-a încumetat mai departe, în carte, să-l mînuiască singur.

„Trebuie să ai o inimă de piatră/ ca să poți viețui pe pămînt/ și uneori e bine/ să nu ai nici această piatră” spuneți în „Celui care vine”. Au inimi de piatră scriitorii sau nu au inimi deloc?

Scriitorii nu au inimi deloc. Niciun fel de inimă – de aia sînt și atît de vulnerabili și își doresc, tind cît de mult pot ei, să aibă o inimă de piatră. Vor să aibă o inimă puternică, o inimă a lor.

Sînteți unul dintre acești scriitori vulnerabili, despre care vorbiți?

Nu ca scriitor sînt vulnerabil. Ca scriitor sînt chiar foarte puțin vulnerabil, mă consider chiar destul puternic. Sigur că anumite părți, lucruri pe care le-am scris, suferă de oarecare vulnerabilitate. Eu ca ființă sînt destul de vulnerabil. Aș vrea însă și eu, ca cei despre care am vorbit adineauri, să am o inimă de piatră și să pot trece fără prea mari probleme prin ceea ce ne este dat să trăim. Încercările acestea – unele fericite, altele mai puțin – lasă urme adînci în suflet și în memorie și o astfel de inimă m-ar ajuta să trec prin ele mai ușor.

Asta înseamnă că vă întărește scrisul, că vă face să fiți mai puternic?

Sigur că da. Fără scris, poți fi extrem de vulnerabil și nici nu știu dacă fără scris, la urma urmei, aș mai fi eu. Ar fi altcineva aici, un om pierdut în spațiu și în timp și pierdut cu totul în acest oraș care nu e chiar atît de primitor cu scriitorii. Iașul nu se comportă deloc bine cu scriitorii – să ne gîndim la Eminescu; el a trecut prin Iași. A fost fericit? Cine a fost vinovat că Iașul nu i-a oferit mai mult?

Vorbim despre oamenii din jurul lui, sau despre spațiu în sine?

Oamenii trăiesc într-un anumit spațiu, iar faptul că trăiesc într-un anumit spațiu înseamnă și că ei emană o anumită atmosferă. Atmosfera aceasta pe care au emanat-o oamenii din perioada lui Eminescu lui nu i-a fost propice deloc. Erau pe-atunci anumite invidii mărunte și nu s-a putut trece nici măcar peste cuvintele lui Maiorescu, care vedea în Eminescu probabil de pe-atunci un geniu. Cînd a fost bibliotecar i s-a intentat un proces de furt, iar eu, să-mi fie cu iertare, nu mi-l închipui pe el furînd. Pe de altă parte, Iașul are o anumită transcendență pe care nu o are niciun alt oraș – nici măcar Bucureștiul, nici alte orașe din Ardeal. Priviți cerul Iașului care este cumplit, splendid! Nu știu unde mai întîlnești un astfel de cer. Faptul ăsta sigur că te păstrează aici și te marchează, dar nu înseamnă că nu îți atrage și anumite nenorociri existențiale. La Eminescu a atras nenorociri. Omul să fie de vină? Marchează omul atît de puternic, cu interiorul lui, un spațiu? Încît să transfere suferința lui în jur, iar aceasta să revină apoi asupra lui, înzecit, ca un ecou?

Puteți spune că sînteți unul dintre acești scriitori nefericiți ai Iașului?

Eu am o anumită relație cu orașul – chiar una de transcendență. Dar sînt scriitori care aici se simt ca la ei acasă. Ce e de mirare este că pedeapsa care vine din cerul acesta nu se transmite asupra scriitorilor mediocri. Ei își găsesc rapid locuri în cultură, locuri extraordinar – lor le merge foarte bine. Cei care sînt însă cu adevărat marcați sînt cei care au o anumită chemare. Exemplificînd, putem trece de la Eminescu ne putem referi la Bacovia. Bacovia a trecut și el prin asta; a fost la Liceul Militar și părinții lui l-au trimis aici, la Iași,la un fel de academie, de unde Bacovia a și evadat (din căminul în care locuia). Dar nu a scăpat așa de Iași.

Idealismul are nevoie de construcții solide

Iașul pare, din ce spuneți, un blestem literar abătut asupra tuturor scriitorilor care s-au oprit aici.

Da, cred că așa și este. Și orașul tot îi cheamă aici. Dacă nu vor fi aici, nu vor găsi măsurile propriilor lor opere. Bacovia a plecat și și-a continuat studiile la Bacău. Apoi iar s-a întors la Iași, la Facultatea de Drept. Sigur că n-a stat mult timp pe aici, pentru că a trebuit să plece la București, dar de acolo s-a întors la Iași și tot aici și-a terminat studiile. Dreptul ăsta pe care l-a terminat nu i-a folosit la nimic. Ceea ce însă este foarte interesant în destinul său este că el și în anul 1916 s-a întors la Iași, cînd lucra la București – a fost trimis aici. Nimic nu amintește în Iași că Bacovia a trecut pe-aici. Și a trecut, în tot acel timp, pe la o groază de cenacluri. Iașul l-a expulzat totuși din memoria lui.

Un alt personaj astfel încercat este George Călinescu, care și-a făcut primele clase la Iași. Era un elev mediocru, dar aici, la Tribunal, i s-a schimbat și numele. A plecat prin clasa a doua, a treia și a mai revenit aici un an. Dar cea mai cumplită descindere a lui s-a întîmplat la Iași. Cînd a venit aici, în anul 1916, a vrut să meargă la o mătușă de-a lui care, atunci cînd l-a văzut, nu l-a recunoscut. A fost cules de pe stradă, în ultimul hal, bolnav, ca un vagabond plin de răni și de păduchi, înfometat – a fost internat aici la Spitalul „Sfîntul Spiridon”, unde a stat cîteva luni. A avut tifos și deși se scăpa greu pe atunci, el a scăpat de boală, dar după însănătoșire n-a avut unde să plece. A rămas, așadar, la registratura spitalului și a lucrat acolo la un departament de ieșiri-veniri, adică de morți-vii. E o chestiune aproape gogoliană ce i s-a întîmplat. În schimb, a revenit – s-a întîmplat ce era să se întîmple – și nu cred că a fost pur și simplu așa, ci că a fost ceva care făcea parte din destin: să vină aici prin anii ‘30 și să scrie Istoria literaturii Române de la origini până în prezent. Dacă nu trecea prin infernul prin care a trecut, nu scria asta și cu siguranță nu scria asta aici. Nu există nimic aici să amintească de el – alt oraș ar fi făcut tot posibilul să recupereze opera lui colosală pentru literatura română. Opera lui ar fi făcut cel mai obscur oraș să fi, peste noapte, unul dintre cele mai importante.

De mirare este că pedeapsa care vine din cerul acesta al Iașului nu se transmite asupra scriitorilor mediocri. Ei își găsesc rapid locuri în cultură, locuri extraordinar – lor le merge foarte bine. Cei care sînt însă cu adevărat marcați sînt cei care au o anumită chemare.

Ați fost student la Școala Postliceală de Arhitectură și apoi ați fost student al Facultății de Științe Economice. Spuneați despre facultatea de arhitectură că v-a dezamăgit pentru că era mai apropiată de știință, decît de artă, dar că v-a folosit. Cum anume?

Mi-a folosit mult. În primul rînd, am avut, timp de doi ani, o libertate totală – era și o atmosferă tare frumoasă acolo, ce-i drept. La ei erau ateliere în care discutai și aveam ore la care veneau profesori buni care predau, de pildă, Istoria Arhitecturii. În principiu, lecțiile practice de arhitectură creau o anumită atmosferă. Apoi, eu am simțit că nu prea mă interesează și că nu am prea mare aplecări spre geometrie – am crezut că, mai degrabă, aș putea face pictură, deși nici acolo nu cred că evoluam în vreun fel. Spiritul meu era încorsetat de geometrie; așa că mi-am petrecut doi ani de zile într-o boemă. Aveam pe-atunci și niște prieteni cu care discutam toate lucrurile din lume.

Vă făcea arhitectura să fiți mai pragmatic, mai rațional?

Eu oricum sînt o ființă destul de rațională, adică am înmagazinată în mine o logică de fier. Asta nu înseamnă că am stopat, folosind-o, ceva din idealismul meu.

Lucrează bine logica aceasta de fier cu idealismul?

Sigur că lucrează. Ar putea exista un idealism fără logică de fier? El s-ar prăbuși de la sine. Idealismul are nevoie de construcții solide, ca și vizionarismul de altfel. Solide, logice, realiste, psihologice și de orice altă natură. Latura aceasta a mea realistă are o legătură chiar cu liceul pe care l-am făcut: am urmat o secție reală, avînd probabil cel mai exigent profesor de matematică din perioada respectivă; dar de un caracter teribil, extraordinar. Mai mult m-a marcat el decît matematica. Fără logica aceasta, aș fi fost o ființă metaforică, un fel de fluture pe lampă. Pe cînd, așa, făcînd lucrurile acestea riguroase, imaginația mea destul de debordantă s-a disciplinat. Caut mereu ca ceea ce spun să aibă o logică sau o explicație psihologică. Altfel, ce faci? Fluturi așa, pe hîrtie?

Profesorii de matematică sînt foarte apropiați de poeți

Facultatea de studii Economice la ce a contribuit?

A contribuit enorm la construirea viziunii mele despre lume. Am avut, de acolo pornind, chiar dacă nu eram foarte atent la ore și nu mă interesau prea mult, ceva imprimat adînc în mintea mea. Am făcut Istoria economică a lumii, Geografia economică a lumii, Relații diplomatice, Istoria monedelor, Teoria probabilității și a jocurilor de noroc – timp de doi ani am studiat-o pe aceasta din urmă, spre exemplu. Nu știu cît eram eu de expert, dar profesorul la tablă era mereu ca un dirijor. Scria niște formule interminabile, erau fantastice și îți creai impresia că și în economie, ca și în alt domeniu – în literatură, spre exemplu – totul este foarte logic și rațional. Ca o paranteză, profesorii de matematică sînt foarte apropiați de poeți. Au o viziune. De multe ori însă viziunile lor se termină la cîrciumă. Profesorul nostru era mahmur, dar era fantastic.

Spuneați într-un interviu că „viața se observă cel mai bine de la cîrciumă” și dădeați exemplul lui Caragiale, care obșinuia să petrecă foarte mult timp în baruri, dar ați continuat spunînd că dumneavoastră nu mai aveți nici timpul și nici răbdarea de a merge așa des să exersați acest rol de observator al vieții.

Dar eu mi-am format deja viziunea asupra vieții.

Dar nu credeți că se schimbă timpurile și odată cu ele și viziunea asupra vieții?

Nimic nu se schimbă. Se schimbă niște parametri doar, dar paradigmele, în sinea lor, funcționează la fel ca omul. Mulți oameni nici nu le descoperă. Rolul, de pildă, al poeților și artiștilor este să le descopere ei – și multe le descoperi, e drept, cînd nu te aștepți deloc.

Nu ai cum să ignori publicul, în capul tău există public mereu

De a le descoperi pentru cine – pentru ei sau pentru public?

Dacă le-am descoperit pentru mine și apoi am avut curaj să le și aștern pe hîrtie, înseamnă că deja le-am propulsat către public. Nu ai cum să ignori publicul, în capul tău există public mereu. Poate el nu va exista niciodată sau poate că va fi altul și altul mereu, dar haideți să revenim aici cu următoarea chestiune: în momentul în care a publicat Walt Whitman „Fire de iarbă”, în America, a vîndut trei exemplare. Acum e poetul reprezentativ al Americii, reprezintă însuși suflul națiunii americane. Bacovia și el, din Plumb, a vîndut tot patru sau cinci exemplare și acum e unul dintre poeții care au un mare impact asupra tinerelor generații. Era pierdut, nu avea nimic. Nici Baudelaire cu „Florile Răului” n-a avut un mare ecou. Nu știi, deci, cui te adresezi. Vedeți, gustul publicului actual se formează în mass-media, în mare parte. De multe ori, din păcate, se formează însă pe stupizenii și pe lucruri care nu au nimic de-a face cu literatura. Chiar dacă ar fi oameni foarte docți ca formatori de opinie, tot nu ar putea prevedea apariția unei opere importante – lucrurile acestea scapă, ele sînt sortite generațiilor viitoare.

Într-un personaj conturezi ceva, iei anumite trăsături și de acolo vezi că pleacă așa ca niște linii directoare, care mai apoi se opresc.

Ați scris și poezie și proză și spuneați că dacă poezia limpezește gîndurile, proza te antrenează într-un proces de creație continuu – te urmărește. Se completează poetul și prozatorul? Scrieți pasaje de proză liricizată?

Nu, nu scriu, pentru că sînt incisiv – și în poezie, și în proză, nu fac o proză poematică. Sigur că se simte un anumit suflu poetic în proză, dar, cum spuneam, e incisiv. E vorba de cunoașterea umană; și un prozator și un poet se scufundă într-un anumit abis. Dacă rămîi undeva la suprafață, sigur că o să pară ceva fals, în cele din urmă.

Mizați mult pe personaje și spuneați că „nu poți contura un personaj memorabil, dacă nu te cobori un pic și în abisul tău”. Este fiecare personaj construit un mic alter ego al dumneavoastră?

Poate fi privită chestiunea și din această paradigmă, da.

Și ce le dați mai mult de la dumneavoastră? Temeri, calități, defecte?

Sînt reflecții – fațete– în momentul în care rotești aceste fațete, vezi că îți vine în minte ceva. La început, nu știi exact ce este, dar în momentul în care se conturează, de pildă, în imaginea fațetei respective un personaj, simți că e o parte din tine, dar că el nu e complet. El e doar un fragment și atunci trebuie să îl aduni. Și îl aduni din personajele pe care le-ai cunoscut: din prietenii tăi, din toți oamenii pe care i-ai întîlnit. Ei se adună, într-un fel sau altul, în toate personajele tale. Într-un personaj conturezi ceva, iei anumite trăsături și de acolo vezi că pleacă așa ca niște linii directoare, care mai apoi se opresc. Dacă conturezi însă un alt personaj, s-ar putea în cel pe care l-ai desfășurat așa, în goliciunea lui pînă la un moment dat, să mai intervină un fir – și atunci bagi firul și acolo. Și așa devine complex – personajele trebuie să fie coerente, nu ai cum altfel. Nu funcționează unele fără altele.

Totul are o limită și o măsură, inclusiv scrisul

Despre „Ambasadorul invizibil” ați spus că atunci cînd ați revenit asupra lui, ați mai scris automat vreo 240 de pagini care „s-au scris, parcă, de la sine”. Reveniți mereu asupra textelor, sînteți un scriitor care rescrie mult?

Da, revin. Dar atunci a fost ceva care m-a înspăimîntat. Venea aproape totul de la sine și nu se mai oprea – puteam să mai scriu încă vreo 300-400 de pagini. Mi-am dat seama că intervine acolo o încercare – ceva nu era în regulă acolo.

Cînd ați știut că ați spus tot ce aveați de spus?

Lucrurile din roman nu sînt chiar atît de simple. O parte din ele te pot cutremura. Eu mi-am dat seama, scriindu-l, că totul are o limită și o măsură, inclusiv scrisul, chiar dacă vine de la sine. Ca să vezi cît din el e necesar și cît nu. Și atunci am stopat cursul lui.

Spuneați că cel mai greu de îndurat sînt perioadele în care nu scrii. Ați avut perioade în care n-ați scris?

Sînt și perioade cînd ți-e lehamite; lehamite de scris, de toată lumea literară și chiar de propria ta identitate. Cu timpul, simți că scrisul nu are nicio miză – nu că nu ar avea cititori – ci te gîndești că în lumea asta atît de complexă, care se schimbă de la o zi la alta și în care tot ce apare piere, scrisul ce semnificație mai are? Cît durează el în timp? Nu poate dura la infinit – are și el o limită. Și atunci te gîndești: domnule, ce rost are scrisul meu? De ce mă adîncesc eu în asta și nu trăiesc inconștient clipa care mi-e dată? Și-ți răspunzi: probabil pentru că așa m-am obișnuit să privesc în abisul meu și în lume și a devenit un fel de viciu.