Alexander Rubel: România nu prea există în conștiința germanilor deoarece despre ea se știe foarte puțin

Cu toate că germanii nu cunoșteau prea multe despre România, prof. univ. dr. Alexander Rubel a venit în Iași încă din 2001 în calitate de director al Goethe -Zentrum, Centrul Cultural German, și locuiește aici de mai mult de 14 ani. A învățat limba română după ureche și din mers, fiindcă în anii ’90 găseai puțini români care să să se descurce în engleză, cu atît mai puțin în germană. Actualul director al Centrului Cultual German a ocupat și funcția de lector al Serviciului German de Schimb Academic (DAAD) la Universității „Alexandru Ioan Cuza” (UAIC), iar începînd cu anul 2011 acesta deține postul de director al Institutului de Arheologie al Academiei Române, Filiala Iaşi, fiind, în acelaşi timp, profesor asociat la UAIC.

Cum ați trăit momentul căderii Zidului Berlinului?

Eram prea tînăr ca să înțeleg tot ce a fost acolo, aveam 18-19 ani. Mă uitam la televizor și nu înțe­le­geam ce se întîmplă. Eram a­casă, lucram în serviciu civil, pen­tru că la noi s-a putut face asta cînd aveam armata obligatorie, să aleg între ar­mată și serviciu ci­vil. M-am întors de la muncă și m-am uitat la știri și am văzut ce se întîmplă. Generația mea a fost obiș­nuită cu faptul că sînt două țări și toată lumea din generația mea nu și-a făcut gînduri despre ce se în­tîmplă acolo și ce va fi în viitor. Era locul sovietic, linia care separa Estul de Vest și era o linie de demar­ca­țiune între ce­le două sisteme, era stabil și ni­meni nu s-a gîndit că se va schimba în curînd. Atunci nu am avut maturitatea să gîndesc ana­litic sau să-mi dau sea­ma ce înseamnă asta pentru Euro­pa și pentru țara mea.

Conform unui sondaj realizat de cotidianul „Bild” unii germani consideră și acum că ar fi mai bine ca Zidul Berlinului să existe. Se simte în rîndul germanilor dorința de a se întoarce în perioada de după demolarea zidului?

Ziarul „Bild” este, dacă vreți așa, un fel de Click! al germanilor, este ziarul cu mult roșu, litere mari și scandaluri. Este un tabloid. Astfel că depinde pe cine au întrebat. Pro­babil nu au întrebat pe cei din rîndul profesorilor universitari, ci doar în rîndul cititorilor tipici ai zia­ru­lui. Într-adevăr, există încă o rup­tură între Germania de Est și Ger­mania de Vest astfel încît mulți din­tre cei din Est, mai ales cei care sînt cel puțin de-o seamă cu mine sau mai în vîrstă, care au trăit o parte im­por­tantă a vieții lor în RDG, se simt violați și puși de o parte. Viața lor este pusă sub îndoială generală. Pro­babil că au dus o viață normală, nu au avut conflicte cu sistemul, nu toți erau anticomuniști. Ei percep Vestul ca un sistem colonial, ca­re a negat toate reușitele vieții lor. Ves­tul are conceptul că „uite, noi pom­păm bani pentru prosperarea foș­ti­lor comuniști care sînt leneși și ca­re încă nu au învățat să mun­cească cum o facem noi”. Stereo­ti­pu­rile a­cestea de la începutul ani­lor ’90 s-au erodat și, după părerea mea, nu cred că în Vest se găsește o majoritate care să spună așa ceva.

Există încă o ruptură între Germania de Est și Germania de Vest încît mulți din Est, mai ales cei care sînt minimum de-o seamă cu mine sau mai în vîrstă, care au trăit o parte importantă a vieții lor în RDG, se simt violați și puși de o parte. Viața lor este pusă sub îndoială generală.

Aproape două treimi dintre ber­linezi încă văd diferența între par­tea de Est și cea de Vest a capitalei reunificate. De asemenea, conform unui raport guvernamental, decala­jele economice dintre Estul și Ves­tul Germaniei continuă să fie re­sim­țite. Ce ați observat dumnea­voastră în rîndul concetățenilor?

Sînt diferențe mari în privința dezvoltării regionale. Sînt niște zo­ne în Germania de Est care sînt ab­solut golite de oameni, nu există ni­cio formă de industrie și nu va exista niciodată pentru că au ră­mas doar bătrîni. Toți care au un pic de spirit de mobilitate au plecat de acolo. Este o diferență econo­mi­că, salariile în Germania de Est sînt un pic mai mici, cum ar fi în Moldova și București, de exemplu.

România nu are o mare vizibilitate în Germania, doar unilateral sau pentru cei care se interesează cu adevărat

Cum credeți dumneavostră că este văzută România peste hotare?

Eu locuiesc în România de 14 ani și nu știu în ce măsură pot răspunde la această întrebare, dar aș spune că în contextul german, imaginea României este determi­na­tă de imigranții care ajung aici în ultimul timp. Puțini știu că ma­joritatea imigranților care vin sînt absolvenți ai facultăților din Ro­mâ­nia sau Germania, oameni care sînt ingineri, muzicanți, apropo sînt foarte mulți muzicanți români în orchestrele germane. Majoritatea probabil îi vede pe cei care sînt mai vizibili pe străzi, pentru unii nici nu sînt ușor de identificat, ca cei din sud-estul Europei care au al­tă ținută, poartă baticuri și chestii de genul ăsta. Dar, în general, Ro­mâ­nia ca atare, ca țară, nu prea exis­tă în conștiința germanilor deoa­re­ce despre ea se știe foarte puțin. Au fost difuzate niște reportaje despre Carpați și despre peisajul Ardealu­lui, dar tot nu prea se știu multe lucruri. O mică schimbare a situa­ți­ei s-a produs în momentul în ca­re Klaus Iohannis a devenit pre­șe­din­te, pentru că atunci s-au difu­zat niște știri despre România. Dar foarte interesant este că odată ce Iohannis a fost acum în Germania, în vizită la Berlin, pentru a discuta cu Merkel, nu a fost nicio știre în toată țara. Asta este realitatea. Ro­mâ­nia nu are o mare vizibilitate în Germania, doar unilateral sau pen­tru cei care se interesează cu ade­v­ă­rat, cei care citesc presa de calitate cum e „Frankfurter Allgemeine” ca­re are niște noțiuni și știe ce se în­tîmplă în acest moment cu DNA-ul și așa mai departe. Asta este o minoritate, majoritatea sînt cititori ai revistei de stil Click! și nu au cu­noștință despre România. În mass-media obiș­nuită din Germania nu prea apare nimic despre aceasta.

Credeți că această vizibilitate redusă a făcut ca România să nu adere încă la Spațiul Schengen?

Nu cred că Schengen-ul are o legătură cu faptul că puțini germani cunosc ceva despre Româ­nia. Cred că politicienii au probabil o altă agendă. În ultimul timp nu sînt foarte apropiat de discuția dată. Din cîte știu eu problema es­te Bulgaria. Nu poate fi lăsată Ro­mâ­nia să intre dacă Bulgaria nu es­te încă gata din cauza granițelor comune. Așa am înțeles eu. Pr­ob­a­bil ar fi o variantă ca ae­ro­porturile să fi dat drumul la in­trare în Schengen și nu la granițele terestre.

Ați menționat că sînteți de 14 ani în România. Cum ați simțit diferențele culturale, atît în plan profesional, cît și personal?

De-a lungul celor 14 ani s-au schimbat foarte multe, asta e clar, dar dacă nu ar fi o diferență, ar fi o pierdere a propriei identități. În pri­vința mentalităților sînt și acolo diferențe, dar trebuie să fim atenți să nu intrăm în stereotipuri, cum ar fi că nemții sînt punctuali. După cum ați observat nu e adevărat. Dar într-adevăr conceptul de timp este altul, organizarea muncii probabil este alta. Sînt anumite diferențe ca­re pot fi explicate prin mentalitate, stil sau diferențe culturale. Repet, nu aș spune că o cultură sau o men­talitate ca cea germană sau ro­mâ­nă este mai bună sau mai rea decît celelalte. Sînt doar anumite diferen­țe de abordare. De exemplu, în Germania la un moment dat, cînd e ceva de făcut sau de rezolvat se spune nu se poate, punct și nu se poate. În România lucrurile merg uneori foarte ciudat și dificil, nici pînă în ultimul moment nu se ia o decizie, dar atunci se poate rezolva chiar și ceva ce înainte a fost clasificat că nu se poate rezolva. Asta este o diferență a spiritului de im­provizație. Modul de a organiza lu­crurile, uneori, oferă în România un rezultat care în Germania nu ar fi fost posibil.

Directorul Centrului Cultural German spune că se resimte pînă astăzi, în Germania, o diferență economică între est și vest.

Vorbiți foarte bine limba română. Cît de complicat este pentru un vorbitor de limbi germanice să o învețe?

Este o întrebare foarte compli­cată avînd în vedere că limba ro­mână este o limbă romanică care, probabil, trebuie să aibă același grad de dificultate ca italiana sau franceza pentru cel care provine dintr-o țară germanofonă sau de o limbă germanică. Eu nu pot să fac o comparație pentru că am învățat franceză și latină la școală și este un alt lucru să înveți o limbă decît cum am învățat eu româna mai mult după urechi și din mers. Apropo, cînd am venit în Iași mai era un tip din Germania care era dintr-o altă generație și nu am comunicat decît profesional. A­dică nu am avut prea multă dis­trac­ție, în ghilimele, să mă pierd în engleză sau în ger­mană avînd în vedere că am fost cumva forțat de la început să vor­besc și să înțeleg românește. Acum 14 ani nici în ma­gazine, nici în rîndul tinerilor, nu prea am găsit oa­meni care să știe cel puțin engleza. Astfel, am fost aruncat în bazin să înot de la început. Din cauza aceas­ta spun cît de complicat este, dar eu aș spune că gradul de dificultate ar fi proba­bil același ca și în cazul altor limbi europene indi­fe­rent dacă sînt ro­ma­nice sau slave.

În Germania, universitatea e concentrată pe libertatea studentului care poate să-și aleagă ce vrea el să facă

Care este în viziunea dumneavoastră rolul universităților în Iași?

Dacă vă uitați la cifrele care în ultimii ani totuși s-au schimbat, din păcate nu mai sînt atîția stu­denți ca pe vremuri. Practic, în ur­mă cu cinci ani au fost minimum 70.000 de studenți în Iași. Nu știu sigur cîți sînt în acest moment, dar doar prin faptul matematic al cifrelor cred că se aduce un impact senzațional pentru un oraș care este cotat cu maximum 300.000 de locuitori în acest moment. Este și un factor eco­nomic, studenții merg prin baruri, factor cultural, studenții merg la evenimentele noastre de exemplu, la concerte, seri de film și așa mai de­parte. Prin faptul că Iașul este un centru universitar, orașul devine mai vizibil decît la prima vedere. Scă­de­rea numărului de studenți es­te un fapt valabil și pentru alte univer­si­tăți din Iași, dar la Uni­ver­sitatea „A­lexandru Ioan Cuza”, anual, sînt niște rapoarte în care sînt anunțate cifrele, statistic vor­bind. O expli­ca­ție posibilă ar fi că acum în facultate intră cei care s-au născut după Revoluție, iar după Revoluție ve­deți în statistică o scădere a na­ta­lității. Astfel încît rezervorul po­ten­țialilor studenți este deja redus. Pe de altă parte, încă este criză. Să mergi la facultate, mai ales dacă nu ești din oraș, dacă ești de la țară, înseamnă niște costuri pe care pro­babil unele familii nu și le pot asu­ma. Și mai mult, la BAC au apărut camerele video. Nu am cifre în cazul acesta, dar probabil dinamica s-a schimbat în promovarea exa­menului după introducerea came­re­lor video, cu care nu mai poți să aranjezi lucrurile cum o făceai îna­inte.

Cum resimțiți diferențele între sistemul de învățămînt din România și Germania?

Este complet altfel. Lăsînd la o parte faptul că și Germania a trecut de cîțiva ani la sistemul Bolo­gna, totuși diferența cea mai mare între cele două sisteme este că în Ger­ma­nia universitatea e concentrată pe libertatea studentului care poa­te să-și aleagă ce vrea el să facă, în comparație cu România unde studentul este ca la școală, primește ora­rul, trebuie să se ducă la toate ches­tiile acestea obligatoriu. Nu are cum să spună nu îmi place epoca asta sau nu îmi place materia aceasta, mă duc la o altă disciplină și la un alt profesor. Acesta este un lucru lesne de făcut și de înțeles în Ger­ma­nia unde ai o ofertă uriașă de cursuri care sînt din diferite module cu care trebuie să acoperi anumite solicitări. Poți să alegi la literatură germană, dacă doreai să îl studiezi pe Goethe sau pe Thomas Mann, poți alege perioade diferite. Doar trebuie să ai o dovadă că ai făcut literatura, dar ce curs de lite­ra­tură alegi, este pe placul tău în calitate de student, în ciuda faptului că sistemul Bologna a mai re­dus în Germania din libertatea asta de a alege orice lucru pe care voiai să-l faci. Pe de altă parte, sistemul acesta are un dezavantaj, pentru că mulți studenți nu sînt capabili să-și organizeze timpul. Acum, cu sistemul Bologna, studenții sînt ghidați sau chiar ciufuliți dacă nu aduc la timp lucrările sau dovezile că au fost la cursurile respective, dar uneori nu ești obligat să termini cursurile în perioada respectivă. Faptul că tu poți alege să te duci la cursul x sau la profesorul y îți dă libertate, dar și responsabilitate. Unii sînt distrați de viața studențească, probabil au și niște probleme cu examenele, nu au curajul uneori să se prezinte. Ei sînt în pericol să se piardă în sistemul liberal.

Studenții din România vi se par altfel decît cei din Germania?

Nu mai sînt tînăr, nu pot să spun din proprie experiență. Un lucru pe care l-am sesizat la stu­den­ții români în comparație cu cei germani este că primii sînt mai pu­țini autonomi și îndrăzneți. Aven­tu­ra de a pleca în străinătate, un lucru care la noi face parte din curriculum, deci rar cînd sînt studenți care nu au avut un stagiu în stră­i­nă­tate cu Erasmus sau prin alte pro­iecte. În România am observat că mulți sînt fricoși în sensul ăsta. În Germania mobilitatea este și mai mare în rîndul studenților, mobilitatea că tu nu merge la universitate pentru că întîmplător te-ai năs­cut în zonă, ci alegi universitatea cu grijă și după anumite criterii. Deci sînt mai puțin îndrăzneți, în gene­ral, și mai puțin autonomi și mulți stau cu părinții, lucru care în Ger­mania este mai puțin răspîndit. Stu­denții încearcă să aibă cît mai mul­tă libertate, să se mute în cămin sau în apartamente pe care le în­chiriază împreună cu alții.

Este păcat pentru Iași că bijuteria de clădire pe care noi am renovat-o stă acum nefolosită

Cum a apărut Centrul Cultural German din Iași?

Interesul Germaniei pentru România a crescut după ce a fost ales Iohannis președinte, însă nu suficient încît să fie acoperită pe larg, de posturile TV nemțești, vizita lui oficială la Berlin.

Cînd am venit la conducerea Centrului Cultural German acesta exista de aproximativ zece ani, 1994. A fost o inițiativă care s-a născut imediat după Revoluție. Niște germanofili în tradiția lui Maiorescu și a lui Asachi s-au întrebat de ce doar Institutul Francez a încercat imediat după anii ’90 să-și găsească un nucleu aici și au abordat autori­tă­țile germane în privința înființării unui Centru Cultural German. A fost o inițiativă locală a intelectua­li­lor ieșeni în frunte cu Andrei Cor­bea-Hoișie, actualul director al Edi­turii Universității și șeful Ca­te­drei de Germanistică. Nu a fost ușor. Centrul nu a fost clădit într-o noap­te. A durat pînă au fost convinse și ofi­cialitățile germane unde Amba­sa­da a jucat un rol esențial. Am­ba­sa­da, împreună cu conducerea Mi­nis­terului de Afaceri Externe a reu­șit să forțeze Institutul Goethe să se implice, astfel încît acesta a fost unul dintre nașii Centrului Cultu­ral Ger­man. De 21 de ani, centrul a deve­nit un brand al Iașului.

Care au fost dificultățile prin care a trecut CCG de cînd sînteți la conducerea instituției?

Eu am avut norocul că mo­men­tul cu cele mai mari greutăți nu m-a privit pentru că nu mai eram di­rector. Am avut un prim mandat între 2001 – 2003 și sînt din nou di­rector din 2009. Deci în faza de cri­ză am suferit lateral, cu inima, nu am fost direct implicat. Era vorba de pierderea clădirii unde Centrul Cultural German a funcționat și pe­ripețiile pînă cînd s-a găsit un se­diu nou. O perioadă de tranziție, cu o clădire în Copou, pe care ne-a dat-o Universitatea „Cuza”, actua­lul corp I, dar atunci nerenovat. Pî­nă cînd s-a instalat aici, prin amabilitatea Universității Tehnice, au fost niște clipe foarte stresante pen­tru conducerea de atunci avînd în vedere că situația era mai puțin plă­cută cu atît mai mult că în clădirea veche s-au investit foarte mulți bani. Nu pot să critic justiția, dar ceva nu era în regulă. Păcat pentru Iași că bijuteria de clădire pe care noi am renovat-o stă acum nefolosită.

Spuneați, în calitate de director al CCG din Iași, că acest centru „este o iniţiativă culturală română, o iniţiativă care a spus că trebuie să avem un centru cultural german pentru că Iaşul merită această legătură”.

Exact atunci asta a fost por­ni­rea celor care l-au înființat în ’94.

După atît timp cît v-ați aflat pe teritoriul României, cum percepeți legătură dintre două culturi europene diferite?

Simt mai mult un fel de sens unic. Deci în Germania, după cum v-am spus la început, nu se știu prea multe lucruri despre Româ­nia. Institutul Cultural Român din Berlin este o instituție foarte me­ri­tuoasă. Am avut prilejul să fiu aco­lo de două – trei ori, un loc interesant, dar publicul, după cum am observat eu, era format doar din români sau nemții care aveau deja o bună cu­noș­tință despre România pentru că ori sînt căsătoriți cu ro­mânce, ori au alte legături profesionale sau personale. Deci cultura română este o cultură de nișă care, după părerea mea, nu este promo­va­tă. Probabil sînt alții care spun că nu este ade­vă­rat, dar consider că nu este pro­mo­vată după cum trebuie, este cu­noscută doar în cercuri restrînse. Cei care au avut ac­ces sau au cu­noștințe de cultură română sau care sînt cumva personal implicați sînt entuziasmați. Vă dau un exem­plu, un profesor universitar nu a avut nicio legătură cu România, dar fiica lui a ales că facă un stagiu de practică într-o organizație carita­bi­lă organizat prin biserica luterană în Sighi­șoa­ra. Ea a venit în acest oraș, iar părinții au vizitat-o și au rămas absolut uimiți de tradițiile din Ardeal. Și-au creat prin intermediul sașilor o rețea de cunoș­tin­țe care l-a făcut pe profesor să fie oaspete la Universitatea din Sibiu și a ținut cursuri la teologie despre istoria în perioada nașterii lui Ii­sus, istoria biblică. Astfel, dacă nemții sînt aduși aici prin contacte perso­nale au zis „băi, ce interesant este. Îmi place și vreau să revin”. Pri­mul pas este cel care este mai greu și din cauza aceasta am zis sens unic, iar invers e mult mai ușor. Cultura germană este cunoscută și apreciată și nu numai cultura, dar și imaginea Germaniei, reușitele în economie, industria auto, de exem­plu. Este mult mai ușor, limba ger­mană este o limbă tot mai căutată pentru că oferă tot mai multe po­si­bilități tinerilor din străinătate, printre care și celor din România, astfel încît legătura dintre cele două țări este mult mai dezvoltată în direcția aia de care am zis eu cu sens unic. Adică românii sînt in­te­resați să cunoască cultura ger­ma­nă, iar invers e mai greu și necesită stimulare și experiență personală.

Iașul dorește să devină în 2021 capitală culturală. Credeți că va reuși? Ce ar trebuie să schimbe pentru ca acest oraș să devină o capitală culturală?

La acest capitol îmi rezerv drep­tul să nu răspund din politețe. Pot spune doar că nu cred că va reuși.