Mihnea Costoiu: Nu se mai pune problema să facem ca în 2011, un clasament de azi pe mîine

După ce noul Minister al Educației Naționale s-a lepădat de Tineret și Sport, învățămîntul superior și cercetarea științifică au primit, pentru prima dată în istoria învățămîntului românesc modern, propriul ministru delegat. Iar Mihnea Costoiu, rector al Universității Politehnice din București, crede că e bine ca educația să fie lăsată pe mîna celor care au ieșit din sistem. Pe mîna celor care sînt conectați și la lumea academică și la viața studenților. De aceea, pe 24 ianuarie, cînd a venit la Iași pentru a sărbători, împreună cu delegația oficială a Guvernului, unirea Principatelor, a ținut să se-ntîlnească și cu profesorii, dar și cu studenții ieșeni. Mihnea Costoiu nu vede o universitate în care cursanții să nu-și poată evalua cadrele didactice și are încredere că Ordonanța de Urgență 92/1202 n-a făcut altceva decît să corecteze cîteva dintre nedreptățile Legii 1. O lege bună de altfel, dar aplicată prost. Care trebuie schimbată, dar nu de minister. De toți actorii de pe scena educației.

Considerați că prin prevederile Ordonanței 92/2012 sistemul de învățămînt se întoarce la prevederile existente înainte de Le­gea 1?

Nu se pune problema întoarcerii la prevederile de dinaintea Legii 1. Însă multe dintre a­ces­tea sînt prevederi la care am lucrat în calitatea mea de secretar de stat la vremea respectivă și multe dintre principii­le acestea le-am susținut și le susțin în continuare. Între aceste principii este și acela de clasificare a universităților. Uni­versitățile, ca orice organisme, ca orice entități, nu sînt identice pentru că sînt di­ferite la nivel de conținut și de menire; au specializări diferite. Sînt universități de artă, politehnice, comprehensive, de medicină, dar care nu sînt identice nici legat de felul în care sînt organizate, chiar dacă există o lege care le guvernează. Nu poți să nu vezi și să nu accepți această realitate. Ceea ce este important de în­țe­les este principiul, pe care îl susțin, că o clasificare este o necesitate și doresc să menținem acest principiu în prevede­rile legale. Momentan avem o lege a educației care este în vigoare, există dez­bateri multiple în învățămîntul superior vizavi de felul în care a fost făcută și nu cred că trebuie abandonat principiul pen­tru mecanismul care a stat la baza ve­chii clasificări. Vechea clasificare a luat în calcul doar activitatea de cercetare, exclusiv aceasta și ea adunată discu­ta­bil pentru că nu au fost niște criterii anun­țate din timp. Există anumite lacune pe care universitățile le-au semnalat și mul­te dintre care trebuie să recunosc că sînt de acord. Dar principiul trebuie să-l păs­trăm.

Avînd în vedere că validita­tea clasificării a fost pusă la îndoială inclusiv de fostul ministru Ecaterina Andronescu cît și de cele două procese care există în acest moment…

Există două procese, este ade­vărat. Unul pe care l-a deschis Uni­ver­sitatea din Suceava și un proces pe ca­re l-a deschis Asociația Univer­si­tă­ți­lor Pri­vate din România, procese care sînt pe rolul instanțelor și asupra cărora n-aș vrea să mă pronunț pînă cînd instanțele nu-și spun punctele de vedere.

Și nu considerați că, pe lîngă problemele legate de clasificare, prin modificările aduse Legii Educației de Ordonanța 92/2012 dată în decem­brie, există riscul să se remarce un regres?

De ce?

Fiindcă multe dintre preve­de­rile Legii 1 au fost întoarse la for­ma de dinainte de 2011.

Care dintre ele au fost în­toar­se?

Păi spre exemplu Senatul poate stabili ca profesorii de peste 65 de ani să continue în universitate, rec­torul poate rămîne în funcție – și can­dida ulterior la un nou mandat – in­clusiv după vîrsta de pensionare, coor­donatorii de doctorate pot îndruma mai mult de opt studenți, s-a scos abi­litarea pentru obținerea titlului de pro­fesor universitar. Se poate discuta pe articole, dar nu ar putea fi pri­vi­tă totuși ca un regres?

Poți să privești din orice unghi, însă trebuie să privești realist și ținînd cont de realitățile sistemului de în­vă­ță­mînt. Cel românesc a avut, odată cu le­gea 1/2011, imposibilitatea de a decide da­că anumiți oameni de valoare pot sau nu să rămînă în universități. Pe cale de con­secință, cîteva mii de profesori universitari, conducători de doctorat în mare parte, au fost pensionați automat la 65 de ani, fără a exista posibilitatea din par­tea universităților de a interveni. Ma­ri­le instituții de învățămînt, și ieșene, dar nu numai, și bucureștene sau din Cluj Napoca ori Timișoara, cele patru mari centre universitare din România, au sem­nalat acest aspect la vremea respectivă. Faptul că și-au dorit să mențină în ac­ti­vitate oameni de valoare. Sînt academi­cieni, membrii Academiei Româ­ne, oameni de foarte bună calitate din punct de vedere profesional, cu o recu­noaș­te­re internațională, care în acest moment sînt oameni care lucrează cu contract de mun­că la universitățile din străinătate sau pentru institute private ale marilor com­panii și care ar fi putut continua activitatea. Însă ceea ce nu a modificat Or­don­anța 92 este vîrsta de pensionare. Aceasta a rămas la 65 de ani și a rămas la dispoziția Senatului dacă prelun­geș­te sau nu activitatea unui cadru didactic. Pe criteriile pe care Senatul le stabi­leș­te și dacă Senatul consideră că mai are nevoie de omul respectiv. Nu uitați că es­te o criză majoră de conducători de doc­torat în sistemul de învățămînt româ­nesc și acestă modificare cred că va duce ca în multe universități un număr mare de ca­dre să-și activitatea măcar drept condu­cători de doctorat.

Mai multă autonomie vine obligatoriu însoțită de mai multă responsabilitate

Sînteți deci de acord că prin această Ordonanță s-a crescut pute­rea Senatului și, implicit, la un anumit nivel, autonomia universitară.

Eu sînt adeptul autonomiei universitare, am spus-o și o repet cu foarte multă tărie. Aseară (n.r. 23 ianuarie) chiar am avut întîlniri cu asociațiile studențești din centrul universitar din Iași, am stat pînă la 02.00 azi noap­te de vorbă cu ei și pot spune că au fost discuții foarte frumoase de cinci-șase ore. Este foarte important, sînt un susținător al autonomiei, însă aceasta aduce responsabilitate, asta am solicitat și solicit cu toată forța mea explicînd conducerilor universităților, rectorilor, dar nu numai acestora ci și Senatelor universitare, această resposnabilitate care le revine din ce în ce mai mare. Mai multă autonomie vine obligatoriu în­so­ți­tă de mai multă responsabilitate. Tre­bu­ie să facă foarte atent judecățile de va­loare, trebuie să înțeleagă foarte bine sis­temul, trebuie să își proiecteze într-un in­terval de timp destul de mare, dar și pe perioada scurtă activitățile și decizii­le astfel încît, spre exemplu, men­ți­ne­rea calității de titular să fie o decizie ca­re să aibă în vedere o evoluție a perso­na­lului universității pentru că nu poți să ții persoane la 65 de ani pînă la adînci bătrîneți în poziția de profesor fără să te gîndești la necesitatea aducerii în sistem a tinerilor. Pe de altă parte nici nu poți să arunci pe toată lumea pentru că legea te-a obligat.

Dar asta la universitățile ca­re au în Senat oameni cu simțul răs­punderii. Dar în cîte universități cre­deți că există o asemenea situație? Au fost mediatizate multe cazuri de in­sti­tuții de învățămînt superior priva­te în care fondatorii și oamenii cu care s-au încojurat au creat o adevărată „hegemonie”.

Dacă vreți să privesc lucru­rile foarte tranșant, această hegemonie, ca să vă citez, nu pentru că aș folosi eu termenul, era și în Legea 1. De ce? Pentru că aceasta prevedea posibilitatea ca în Consiliul de Adminsitrație să intre și oamenii de peste 65 de ani, iar repre­zen­tanții fondatorilor conduceau de fapt și prin Legea 1 universitatea. Deci nu s-au modifcat lucruri de fond. Și, pînă la Legea 1, exista posibilitatea conti­nuă­rii activității, dar cu contract de mun­că pe perioadă determinată, posibilitate care a fost menținută și în ordonanța 92/2012. Deci nu li se dă profesorilor peste 65 de ani dreptul de a li se aproba continuarea activității pe viață ci, în fiecare an, vin în Senat să facă această analiză. Deci Senatul are în fiecare an posibilitatea să dea sau să nu dea aprobare. Vizavi de universitățile private, ele își guvernează – și e normal să se întîmple așa – singure activitatea. Și pî­nă acum aveau mecanisme care să facă ceea ce face Legea 1 însă sub o formă mai ascunsă.

Trebuie să gîndim o soluție de apropiere a universități­lor de institutele de cercetare

Sînteți într-o poziție istori­că. Este pentru prima oară cînd minis­terul educației are o componentă in­dividuală delegată învățămîntului su­perior și cercetării. Cum credeți că va afecta acest lucru cercetarea? În ul­timii ani, universitățile și institu­te­le de profil s-au plîns că aceasta ar fi prost organizată și subfinanțată?

Nu sînt chiar primul. În man­datul 2001-2004 a mai existat un minis­tru delegat exclusiv pentru cercetare dar acum, pe lîngă aceasta, mai subordo­nez și învățămîntul superior, după un model european. Deci nu e un model româ­nesc inventiv, nu se poate spune că am in­ven­tat ceva, deși poate că eram mîndri să se fi întîmplat lucrul acesta. Este un model valabil în Franța, Austria, Ger­mania sau Marea Britanie, unde exis­tă ministere separate pentru învăță­mîn­tul superior și cercetare. Sper să fie un lu­cru favorabil sistemului de învățămînt. În primul rînd pentru că sînt degrevat în ca­litate de ministru de calitatea curentă și de deciziile importante și arzătoare ale învățămîntului preuniversitar, vedeți ce se întîmplă și se discută zilele acestea, de la clasa pregătitoare la bacalaureat și la toate situațiile complicate cu învăță­to­rii. Nu spun că nu particip, dar nu este ex­clusiv în sarcina mea, ci a domnului mi­nistru, colegul meu, Remus Pricopie, și atunci sînt explicit focusat pe universități și instituții de cercetare. Sînt în acest moment într-un proces de preluare a tu­turor institutelor de cercetare din alte ministere, conform ordonanței de reorganizare a Guvernului, acestea intrînd în subordinea Ministerului Educației Naționale, a departamentului de cerce­tare. Astfel încercăm să regîndim îm­pre­ună cu universitățile, cu Academia Ro­mână, ca aceste institute să devină viabile și să poată oferi societății române me­canisme și soluții pentru ca societatea să meargă mai departe. Sînt foarte mul­te institute foarte bune în România, dar sînt și institute cu probleme serioase și în­cercăm să găsim cea mai bună formu­lă de guvernare a lor. Unele pot să su­pra­viețuiască în formula aceasta, unele nu vor putea și trebuie să gîndim o so­lu­ție de apropiere a universităților de in­sti­tute.

Atît institutele de cercetare cît și universitățile au suferit din toam­na anului trecut din cauza suspen­dă­rii plăților proiectelor finanțate prin Pro­gramul Operațional Sectorial Dez­vol­tarea Resurselor Umane (POSDRU). Iar acum multe dintre acestea au pro­blemele financiare foarte grave din acest motiv. Cum vedeți soluționarea acestora?

Din nefericire, situația este una complicată și trebuie să recunoaștem acest lucru. În mandatele anterioare, fă­ră să dau numele miniștrilor, problema a fost tratată extrem de superficial. La sfîrșitul lunii iunie-iulie cînd s-a în­ce­put reevaluarea pe fond a programului POSDRU în organismul intermediar de la Ministerul Educației erau peste 1.000 de cereri de rambursare neprelucrate. În mandatul doamnei ministru Ecaterina Andronescu, de cinci luni de zile, au fost prelucrate circa 25% dintre cereri, ma­jo­ritatea venind din 2011. În acel an, prac­tic, organismul intermediar nu a reușit să prelucreze nimic din cererile de rambur­sare ale universităților, iar în acest mo­ment avem circa 700 de cereri și facem eforturi extraordinare să încercăm să le re­zol­văm pentru a putea pune la dispo­ziția Autorității de Mangement de la Ministerul Muncii toate instrumen­te­le pentru a face plățile către universități. Ba­nii au fost alocați de Guvern în buge­te­le Ministerelor Educației și ale Muncii pentru a putea face plățile, numai că ope­rațiunea de verificare este una foarte com­plicată. Aseară (n.r. 23 ianuarie), cînd m-am întîlnit cu rectorii universităților ieșene, le-am cerut sprijin astfel încît și din instituțiile de învățămînt superior să putem detașa oameni care să poată să fa­că verificări, fără să intrăm în conflicte de interese. Nu se pune problema ca ci­neva care vine din Universitatea „A­lex­andru Ioan Cuza” din Iași sau de la Politehnică să evalueze propriile cereri de rambursare. Dar să se poată evalua cererile din celelate universități credem că este posibil și sperăm ca în perioada următoare, cu ajutorul sistemului și al co­legilor din sistem, să deblocăm finan­ța­rea. Este prioritatea mea numărul unu ală­turi de laserul de la Măgurele.

Ați declarat în repetate rîn­duri că promovați codul studenților. Care considerați că trebuie să fie ro­lul studenților în structura de condu­cere a unei unversități? Cîtă putere trebuie să aibă aceștia?

În primul rînd, studenții trebuie să fie ascultați și apoi să fie reprezentați. Studenții trebuie să aibă reprezentanți în toate structurile decizionale ale universității. Pe cotele de reprezentare poate fi discutat, cît și asupra rolului lor. Dar obligatorie este reprezentarea, o condiție instituțională fundamentală asupra căreia nu ar trebui să existe nici un fel de discuție. În al doilea rînd, studenții trebuie să fie consultați în mod special pentru acele probleme care îi pri­vesc în mod direct. Însă, în plus, eu cred că studenții trebuie să fie la rîndul lor activi, să-și spună punctul lor de ve­de­re. Pentru că o atitudine pasivă în Con­siliul facultății sau în Senatul universității nu le poate aduce beneficii. Cu al­te cuvinte, organizațiile studențești și re­prezentanții trebuie să-și exprime pun­c­tul de vedere și legat de alte probleme care nu țin de activitatea studențească, care nu țin doar de cămine și regulamentul de burse, ci și gestiunea universității. Și nu numai, cred că ar fi util și trebuie să se întîmple să se poată ajun­ge, așa cum este și în străinătate, ca studenții să își exprime punctul de vedere la planurile de învățămînt și cu privire la evaluarea profesorilor. Este un lucru care nu place sistemului, recunosc, dar cred că este necesar.

Există și acum o formă evaluare.

Există nu una, ci mai multe, însă sînt soluții sporadice, nu este un lu­cru generalizat. Există platforme edu­ca­ționale, eu ca rector la Universitatea Po­litehnică din București (UPB) am in­stituționalizat deja un mecanism de eva­luare a profesorilor de către studenți. Este important să existe un feedback al studenților în toate activitățile institu­ției de învățămînt superior. Și vizavi de ma­nage­mentul universității, de activitatea profesorilor, de practică, de activitatea în complexele studențești și așa mai de­par­te.

Și cît de decisiv să fie acest vot al studenților în ceea ce privește evaluarea cadrelor didactice?

Am pus evaluarea studen­ți­lor în evaluarea generală a profesorilor cu o cotă de 25% ceea ce eu cred că este una destul de mare. Nu pot să decidă exclusiv studenții care este pregătirea și care este capacitatea profesională a unui cadru didactic. Dar au și ei un rol. Ceea ce am propus, 25%, este o cotă foarte mare la nivelul întregii Europe.

Statutul studentului se respectă în mai puțin de jumătate dintre universitățile din România, ceea ce este foarte grav

Conform Legii Educației rec­torii erau incompatibili cu funcțiile po­litice. Or, ordonanța a schimbat acest lucru, aceștia fiind obligați acum să își suspende activitatea pe durata exer­citării mandatului, urmînd să revină la încheierea acestuia în mediul academic. Schimbările repetate și înain­te de termen în structura de conducere a unei universități nu vor cauza pro­bleme de stabilitate?

Nu cred, pentru că universi­tățile s-au dovedit a fi în acești 20 de ani instituții extrem de stabile. Există me­canisme foarte bune de coordonare. Nu cred că se produce o perturbare a activi­tă­ților universităților și cred că este un plus de valoare, scuzați-mi lipsa de mo­destie, dar nu mă refer doar la mine, ca un rector să ajungă ministru. Este foar­te important să ajungă în sistemul de conducere la nivelul național oameni care vin din sistem, care știu problemele. Ai tendința să aplici modele care îți vin din străinătate, unele foarte bune principial. Însă nu se pot aplica într-o cultură di­fe­rită, într-un mecanism instituțional di­fe­rit și atunci trebuie să înțelegi care sînt problemele universităților și care sînt reac­țiile lor la aceste probleme. Uitați-vă ce s-a întîmplat cu Legea 1. Sînt foarte multe dintre măsuri principial foarte bune sau responsabile, însă modelul în care au fost aplicate și reacția universităților la aceste măsuri a fost foarte dură pentru că oamenii nu au înțeles și au respins a priori. Mai mult, nici nu s-au găsit acele mecanisme care să-i ajute să implementeze legea, motiv pentru care statutul studentului, spre exemplu, este aplicat doar ici colo. Acesta se respectă în mai puțin de jumătate dintre universitățile de România, ceea ce este foarte grav.

Păi după același model am putea să spunem și că legea educației funcționează acum la jumătate din capacitate.

Da. Sînt 364 de acte subsec­vente care trebuiau elaborate. Legea nu poate să ceară acest lucru, este aberant.

În acest caz, este adevărat că lucrați acum la un proiect pentru o nouă lege a educației?

Nu lucrăm la un proiect al legii pentru că și eu și domnul ministru Pricopie am susținut și susținem în con­tinuare că legea educației se va elabora în Parlamentul României. Noi în acest moment lucrăm ca urmare a solici­tă­ri­lor venite din țară. Toate aceste propuneri noi o să le centralizăm și credem că es­te nevoie de o dezbatere serioasă în Par­la­mentul României în care să fie im­pli­cate toate forțele politice, în care să fie implicat ministerul prin răspun­de­ri­le pe care le are, în care să fie implicate organizațiile studențești, sindicatele, re­prezentanții părinților și foarte important, reprezentanții angajatorilor. Aceș­tia au un rol important care a fost neglijat în legea educației și ei trebuie să își spu­nă punctul de vedere inclusiv cu pri­vi­re la legi.

Deci gîndiți o corelare mai bună cu piața muncii.

Obligatoriu. Eu vin dintr-o universitate tehnică care a făcut pași foar­te puternici în dorința de a se apropia de mediul economic și înțeleg foarte foar­te bine „de acasă” cum se spune această necesitate. Evident, nu doar în domeniul tehnic este nevoie de această să adu­cem operatorii economici cît mai aproape. Este însă extrem de important să vedem ce își doresc aceștia. Există o dilemă existen­ția­lă între învțățămîntul superior și pia­ța muncii, o dilemă de 100 de ani. Întotdeauna agenții economici, întreprin­de­rile, și-au dorit oameni ieșiți din sistem care să lucreze pe tehnologiile pe care le au, la momentul respectiv, și ca, odată ieșiți din școală, aceștia să producă re­pe­de și bine. Școala și-a dorit să nu specializeze extrem de îngust oamenii astfel încît, la schimbarea tehnologiilor, aceș­tia să se poată adapta. Această dilemă de un secol este cu atît mai dureroasă în acești ani în care schimbările tehnologi­ce sînt într-un ritm și o dinamică extraordinară. Și atunci trebuie să încercăm să răspundem din ce în ce mai mult prin deschiderea școlii către mediul econo­mic, mai ales în România, unde mediul economic a suferit a trecut prin pe­rio­a­de mai complicate.

Și noua clasificare despre care vorbiți și în care veți integra și aceas­tă legătură cu mediul academic o veți realiza după modelul U-Multirank, ie­rarhizarea pe care dorește Comisia Europeană dorește să o înceapă de la jumătatea lui 2013?

Am declarat la audierea la co­misiile de învățămînt ale Camerei De­pu­taților și Senatului că acesta este mo­delul. Eu cred că doar cercetarea in­du­să în criteriile de clasificare a universi­tă­ților este prea puțin și UE vorbește de cel puțin cinci criterii printre care cel mai important este rolul local sau regional al universității. În contextul regionali­ză­rii României este foarte important să pu­tem aduce o plus valoare prin universități care să se adreseze acelor regiuni, acelor poli de dezvoltare. Motiv pentru care nu poți să iei în calcul exclusiv cercetarea. Eu vin din calitatea de minis­tru acum, din poziția de rector al UPB, care este, din punct de vedere al cerce­tă­rii, prima universitate din România. Deci aș putea să spun, partizan fiind, că această clasificare este impecabilă, dar nu acesta este scopul meu. Trebuie să gă­sim acel model de clasificare care să se poată aplica tuturor și atunci noi gîn­dim în acord cu ceea ce se va întîmpla la Comisia Europeană. Nu este un pro­ces care se va întîmpla mîine, nu se pune problema ca universitățile să mai primească ca în 2011 scrisoare și să se spună mîine dați nu știu cîte date că poi­mîine apare un clasament.

La ministerul educației exis­ta la un moment o propunere pentru a se realiza o bază de date națională care să centralizeze toate lucrările de doctorat. Dumnevoastră ce măsuri gîndiți împotriva plagiatului?

Sînt unul dintre autorii conceptului acelui proiect. Este important însă să știți un lucru. Nu cred că este util a combate acest fenomen de la Bucu­rești de o echipă care să verifice într-o bază de date situația unui doctorand sau a altuia. Acest lucru trebuie făcut la nivelul fie­cărei universități în parte. Respon­sa­bi­litatea revine conducerilor facultăților, a școlilor doctorale, a conducătorilor de doctorat și ale comisiilor pentru că eu cred că acolo trebuie pusă problema. Și trebuie să găsim acele mecanisme prin care să corectăm și cine greșește să își poată asuma răspunderea. Pentru că este incorect ca un doctorand de bună cre­din­ță, fără să aibă regulile de citare co­rectă, pentru că nimeni nu explică lu­crul acesta în școală, să fie exclusiv vinovat. Cred că trebuie în primul rînd să fie explicat acest mecanism, de către conducătorul de doctorat, de către școa­la doctorală, puse mecanismele întîi în fața doctorandului. Și dacă doctorandul sau conducătorul se dovedesc a fi rău­vo­itori atunci trebuie luate măsurile in­trasingente. Dar întîi trebuie să ex­pli­căm oamenilor. Sînt lucruri nescrise în universități. Trebuie să facem institu­țio­nal, lucruri scrise, clare, asupra că­ro­ra să ne uităm cu toții. Știu eu în acest mo­ment 15 modele de citare uzuale care se fo­lo­sesc în diferite locuri din Europa sau din America. Fiecare universitate poate să adopte propriul sistem sau dacă este capabilă să facă un sistem propriu de acest tip. Dar toată lumea de acolo trebuie să-l știe și să-l aplice. Trebuie să ducem mecanismul pînă la capăt. Nu doar o bază de date. Aceasta ar trebui să fie un filtru care prin selecție aleatorie pu­nînd marje de risc, normale statistic, prin care să verifici o teză sau alta. Nu poți să faci altfel. Foarte multă lume spune că „dom’le dar sînt softuri”. Sînt chiar softuri foarte bune care fac acest lucru, dar nu uitați că acestea funcționează pe baza unei verificări plecînd de la o ba­ză de date existentă. Nu poți să faci acest lucru pentru toate tezele de doctorat din România. De aceea insist că au­to­no­mia trebuie dublată de responsabilitate. Nu putem să fim autonomi doar cînd vrem noi să decidem, iar responsabilitatea să fie la x,y,z, fie el și ministrul educației. Asta nu se poate.

***

În umbra Ecaterinei Andronescu

Mihnea Costoiu este, la mo­men­­tul numirii în funcția de ministru de­le­gat pentru învățămînt superior, cer­cetare științifică și dezvoltare tehnologică, rectorul Universității Politeh­nica din București (UPB) și în ace­lași timp doctorand al instituției. A­ces­ta a ocupat anterior funcția de di­rector general administrativ la UPB din 2005, în aceeași perioadă în care rector al institușiei era Ecaterina An­dronescu. De altfel, Mihnea Cos­to­iu a colaborat cu aceasta și la manda­te­le anterioare pe care Ecaterina An­dro­nes­cu le-a avut la conducerea mi­nisterului Educației, atît în pe­ri­oada 2001-2004, cînd a fost secretar general cît și în 2009 cînd a fost se­cretar de stat.

În prezent, acesta este profesor asociat atît la UPB cît și la Aca­de­mia de Studii Economice din Bu­cu­rești și la Scoala Națională de Stu­dii Politice și Administrative (SNSPA).