Mircea Diaconu, o carte în fiecare concediu medical

Actorul Mircea Diaconu a fost prezent joi, 20 martie, la Librarium Palas Iași, în fața unui public de peste 200 de persoane, pentru a-și lansa romanul „La noi, cînd vine iarna”. Car­tea, publicată prima dată în 1980, a reapărut în 2013 în colecția „Fiction Ltd.” a editurii Polirom și este povestea unui copil de 9 – 10 ani într-un sat „din perioada obsedantului de­ce­niu”, văzută prin ochii acestuia. Alături de au­tor au fost prezenți Oltița Cîntec, critic de tea­tru, Nicoleta Munteanu, profesor de limba și literatura română la Colegiul Național Iași și scriitorul Lucian Dan Teodorovici. Prezentarea romanului a fost urmată de un dialog cu pu­bli­cul și redactorii revistei „Alecart”.

„Este o carte de care m-am atașat enorm în copilăria mea, pentru că am citit-o atunci, într-o primă variantă, și care mi-a marcat copilăria. După ce am citit-o, am început să număr de cîte ori mă dau cu sania într-o iarnă și am în­cer­cat să-mi depășesc recordul iarnă de iarnă. Iar anul trecut, cînd am vrut să mă simt din nou copil, m-am îndreptat din nou spre carte și am avut o surpriză extraordinară, pentru că acum am putut-o citi cu ochii unui matur și am vă­zut cît de mult funcționează la nivelul ăsta”, a măr­turisit scriitorul Lucian Dan Teodorovici. Aces­ta a adăugat că romanul nu este doar o carte pentru „copiii maturi”, pe care-i poate fascina, dar și pentru adulți, „care o pot înțelege pe planul ei secund”.

Cartea te face să te simți foarte bine ca lector. Mie mi-a amintit foarte mult de co­pi­lă­ria mea la bunici.

Criticul de teatru Oltița Cîntec a explicat că Mircea Diaconu joacă ca scriitor un rol, devine o voce prin scris care prin intermediul unui personaj – copil prezintă întîmplări de viață, de istorie, „o pagină dramatică din istoria Ro­mâ­niei, aceea a anilor ’50”. Prin cărțile sale, acesta se înscrie într-o listă de actori care au cochetat și cu poezia sau proza, cum a fost Emil Botta sau cum sînt Mircea Albulescu, Horațiu Mălăele și alții. „Cartea te face să te simți foarte bine ca lector. Mie mi-a amintit foarte mult de co­pi­lă­ria mea la bunici. Este bine scrisă și are mult umor, acțiunea fiind dezvoltată și susținută du­pă toate regulile unei narațiuni solid construite și ținute cu o mînă de scriitor foarte sigură pe ea”, a adăugat Oltița Cîntec.

„Iertați-mă, vă stric toată regia”, a inter­ve­nit actorul Emil Coșeru, dornic să citească un pasaj din cartea fostului său coleg de cămin:

„Luna a ajuns în dreptul ferestrei și parcă e mai mare, citește. Nu mă înșel, acum e cît geamul, simt iar viermele în cap, dar nu mă su­pă­ră decît că lumina crește și mi se aprind ochii. E un fel de dor de orice. Luna s-a umflat cît fe­reastra și vrea să intre înăuntru, pereții s-au cră­pat și ciorile intră în salon. S-au așezat pe becul orb și-l ciugulesc. Petecul de mătase roz din palmă a luat foc, apoi am luat și eu foc, florile de pe pijameaua mea miros a trandafiri. Cred că am început să țip, dar nu de durere, mă supără că tata stă în frig, iar eu nu pot să mă mișc, să alerg prin zăpadă, să mă sting, și dacă Alexandra n-ar fi avut cămașă roz, nu s-ar fi întîmplat nimic.”

Romanul nu se des­fă­șoa­ră din punct de vedere epic pe orizontală, ci mai degrabă într-o spirală, într-o suită de vo­lu­te

Profesorul Nicoleta Munteanu a recunos­cut că nu a reușit să plaseze romanul lui Mircea Diaconu într-un context stilistic, „ceea ce cred că este extraordinar pentru o carte, să nu reușești să raportezi scriitura unui autor la alți autori”. A adăugat însă că pe parcursul lecturii i s-au perindat prin minte J.D. Salinger și Wi­lliam Faulkner, iar din literatura română Ma­rin Preda, în relația dintre tată și fiu și ceva din stilul Simonei Popescu, din „Exuvii”. Nicoleta Munteanu a adăugat că romanul se definește în primul rînd prin vocea narativă, care este asumată de perspectiva inocentă a unui copil care treptat se confruntă cu ce înseamnă rea­li­tatea, una tulburătoare. „Romanul nu se des­fă­șoa­ră din punct de vedere epic pe orizontală, ci mai degrabă într-o spirală, într-o suită de vo­lu­te care devin din ce în ce mai largi, și finalul aces­tuia ne obligă să recreem frînturile narative din cele nu foarte multe pagini care îl constituie din perspectiva unui rol mai larg decît acela ca­re pare că se insinuează treptat în existența copilului-narator”, a explicat cadrul didactic.

„Meseria de actor e ca o mașină de tocat”

Actorul și scriitorul Mircea Diaconu a re­cu­noscut că e un miracol că parte din filmele ro­mânești vechi s-au relansat, sînt văzute și gus­ta­te de generațiile mai noi și au un succes pe care nu-l bănuia nimeni, bucurîndu-se că și cărți vechi încep să conteze din nou, printre care și cartea sa, „La noi, cînd vine iarna”. „M-am în­tîl­nit zilele acestea, azi la Iași, ieri la Gura Hu­mo­rului, cu oameni care mi-au dat putere să revin și să scriu mai departe”, a spus autorul, promițînd că această putere îl va ajuta să scrie alte două povestiri cu același personaj pe mă­su­ră ce crește, următoarea avîndu-l pe pro­ta­go­nist la 16 – 17 ani și apoi, ultima, la maturitatea „acestui tip de copil”. „Pun mare nădejde să le fac într-un timp cît mai scurt și să vi le ofer, dacă mă îmbrățișați astă seară.”

„La un moment dat am avut un creion și am scris trei, patru rînduri, ca o descărcare nervoasă. M-am simțit foarte bine și am adormit liniștit.”

Autorul le-a povestit celor din public cum s-a apucat de scris, spunînd că pînă la o vîrstă nu scrisese nici un rînd, însă „la un moment dat am simțit cît de rece și de urîtă este viața; dincolo de această pasiune profesională (n.r.: teatrul), simțeam răceala acelei realități; și ajun­geam acasă într-o cămăruță de serviciu, de un metru pe doi metri, cu un pat pliant și o mă­su­ță și-o chiuvetă, fără toaletă, toaleta era pe stra­dă, la 100 de metri, un veceu public. Și ajun­geam acasă cu lucruri urîte în mine. Și la un moment dat am avut un creion și am scris trei, patru rînduri, ca o descărcare nervoasă. M-am simțit foarte bine și am adormit liniștit”. Mircea Dia­co­nu a descoperit astfel că aceasta era calea pen­tru a se calma, scriind cîteva rînduri noaptea, cînd ajungea acasă. A mărturisit că și acum, în ziua de azi, se simte mult mai bine după ce scrie, scăpînd de enervări și acumulări.

„Meseria de actor e ca o mașină de tocat, în care cineva te înfundă, te îndeasă, te toacă și te scoate pe partea cealaltă mereu în altă formă”, a spus Mircea Diaconu, spunînd că în zeci de ani de filme, navete, muncă și nopți nedormite, în fiecare concediu medical a scris cîte o carte, „cărți mici, cît un concediu medical”. A mai mărturisit că vorbele sînt puține pentru că scrie pentru prieteni, „și nu pot să-i chinui cu vorbe multe, cu cărți lungi”. „Această carte, de exemplu, am scris-o pe un concediu medical ideal. A fost o hepatită, șapte luni concediu, fără să te doară nimic, o minune.”