Mihail Dimitrie Sturdza: La întîlnirile oficiale, se vedea că Ceaușescu era un om fără cultură

interviu cu Mihail Dimitrie Sturdza, strănepotul domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza

Lui Mihail Dimitrie Sturdza îi curge sînge albastru prin vene. Dar asta nu se vede în ochii săi vii. Nici nu s-a zărit, vreodată, pe chipul tînărului care a fost învățat de mic să-și țină originile ascunse de teama represaliilor comuniste. La 80 de ani, după ce a trecut prin patru lagăre românești pentru „nedenunțarea” unui complot și după ce a fost interpret sub trei președinți, Charles de Gaulle, George Pompidou și Valéry Giscard d’Estain, Mihail Dimitrie Sturdza se simte împlinit. Singurul său regret este că n-a apucat încă să-și scrie memoriile și se teme că începe să le uite, încet. Dar singurătatea din celulele Securității o să-l urmărească toată viața. La fel ca sîngele său albastru. Nu va scăpa, în anii care i-au rămas din viață, de coada de oameni care se așteaptă de la el să despartă apele și, într-un fel, e mulțumit. Deși nu o spune, principele Moldovei încearcă pe cît se poate să ducă ima­ginea boierimii din România mai departe ca un simbol al culturii și nu unul al subjugării.

Se vorbește foarte mult despre situația boierimii în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial. Pe cei din familia Sturdza i-au prins persecuțiile nepregătiți?

Noi am fost totuși o familie cu nu­me care era cunoscut și eram și pro­pri­etari de moșii. Dar familiile bo­ie­rești se stinseseră, multe dintre ele nu mai existau, iar proprietatea veche bo­ierească dispăruse pentru că boie­ri­mea scăpătase. Familia mea, care lo­cuia în Copou dar casa nu mai există, a fost obligată să părăsească Iașul oda­tă cu toată populația. Cu to­ții am fu­git mai întâi din cauza înai­n­tă­rii tru­pelor germane, care pier­du­se­­ră răz­boiul și se retrăgeau, și după aceea a armatei sovietice. Germanii au făcut foarte mari pagube dar armata roșie a instaurat teroarea, lucruri de ca­re nu s-ar putea vorbi niciodată la ei. Jafuri, violuri și prădăciuni de tot felul astfel încît, atunci cînd a început instaurarea regimului, familia a fost pusă la index: nu am mai călcat pe la moșie, eram refugiați la București, de acolo ne-au dat afară și din casă – ca pe foarte multă lume de altfel – și ne-au mutat în case foarte sărăcăcioase la mar­ginea orașului. Tatăl meu murise înainte de război într-un accident așa că mama n-a putut găsi foarte mult de lucru, iar pe noi, pe mine și pe so­ra mea, ne amenințau cu darea afară din școală. Lumea era foarte pru­den­tă, nu vorbea, denunțurile erau în floa­re fiindcă regimul cu asta s-a susținut – instaurînd obligația de a denunța. Am fost arestat, din întîmplare și spre norocul meu într-un fel, la trei zile după terminarea bacalau­rea­tu­lui, sub acuzația de a nu fi denunțat o or­ga­nizație subversivă compusă din elevi. Fete, băieți, toți mai tineri decît mine. Eu aveam 17 ani, cel mai tînăr avea 14, eram vreo 12 care, pasămite, formaseră o organizație subversivă ce sărea în ochii Securității lipind fi­țuici pe zidurile casei, fițuici pe care scria „Jos Comuniștii“. Ori o singură fată din acel grup făcuse lucrul aces­ta, ceilalți ne cunoșteam, dar nu fă­ceam parte din nici un grup, însă Secu­ri­ta­tea avea nevoie de motive de arestare ca să arate ce activitatea importantă are. Unii au fost eliberați după cîteva zi­le, prin diverse intervenții, ceilalți am încasat între un an jumate și trei, fără condamnare. Așa-zisa pedeapsă ad­ministrativă, fără proces, pentru că nu exista motiv de proces, nu existau documente. Am fost deci condamnat la trei ani de închisoare însă după doi ani, cînd a murit Stalin, fiindcă de la el pornea răul cel mare, instituțiile au început să se golească, încetul cu în­cetul.
Ați trecut de la Jilava, la Ghencea, prin lagărul de la Bicaz și ați fost eliberat de la Onești. Cum ați resimțit persecuția din închisorile de la începutul regimului, cînd închisorile comuniste erau umplute pînă la refuz?
Din această serie de închisori, Jilava a fost cea mai cunoscută. Acolo a existat un regim absolut organizat al înfomentării. În celelalte, bine­în­țe­les, se mînca prost și puțin, dar pu­teai supraviețui. La Jilava era o pro­blemă, însă, datorită vîrstei și pentru că nu eram considerat un element pe­ri­culos, am fost scos de la după trei luni și dus în lagărul de triere de la Ghen­cea, de lîngă București. Acolo erau alte sute de oameni, de la chia­buri, șoferi de camion care înjuraseră regimul după o petrecere cu multă țui­că, la foști oameni politici sau la ru­dele lor. De acolo am fost duși la Bicaz unde ni s-a dat regim de muncă obligatorie, spărgînd pietre pentru ba­rajul care mai există și astăzi. Față de ce cunoscuse mai înainte, hrana era proastă, cu mult arpacaș, dar mai era din cînd în cînd o bucățică de carne, iar pîine cred că aveam jumătate de kilogram pe zi. Cînd a început să se închidă lagărul ne-au adus în vagoa­ne de vite, închise, timp de trei zile, pînă la Onești, un traseu care putea fi fă­cut în cîteva ceasuri, dar ăsta era re­gi­mul. Așa că eu ca și ceilalți deținuți politic ai vremii tot timpul sîntem cam jenați de faptul că se face atîta caz, atîta tărăboi pe seama altor per­secuții făcute de alt regim și nu se vorbește sau se vorbește foarte puțin de ceea ce au cunoscut deținuții po­li­tici români sub comunism.

V-ați temut, atunci, să vă folosiți numele?

În mod sigur! Evitam să vorbesc de familie. Pînă la vîrsta mea, am aproa­pe 80 de ani, am rămas cu un fel de sub­conștient și visez cîteodată faptul că mă aflu într-un mediu comunist. În­con­jurat de Securitate și de pericol. Nu pot spune că mă aflu într-o si­tua­ție psihică dificilă, dar visurile legate de vremurile comunismului reapar din cînd în cînd. Voiam, tot atunci, să in­tru la facultate. Voiam să fac istoria, m-am dus într-o vizită la Facultatea de Istorie din București unde era is­to­ri­cul Andrei Oțetea, un istoric cu­nos­cut, venit din Iași și menținut în în­vă­țămînt pentru că era socotit ca fiind un adept al teoriilor noi. Or el a scris cărți de mare valoare, nu a fost marxist decît în măsura în care toată lumea era obligată să mai dea aluzii la Karl Marx, Friedrich Enels, la Le­nin și Stalin, marii înaintași. Văzînd la un moment dat că se uita și dînsul la ceva în sala unde eram vreo 20 și ceva de tineri m-am aproiat și i-am spus: „eu sînt Sturdza și voiam să vă întreb dacă am vreo șansă să mă înscriu la examenul de admitere”. Ve­­nind de la Iași și fiind istoric, el știa foarte bine ce înseamnă numele meu. S-a uitat prelung la mine și, foarte amabil, cu voce joasă, mi-a spus: „Nu vă sfătuiesc”. Și avea dreptate! Mai departe, viitorul mi-a fost decis de un fost coleg de liceu întîlnit din în­tîm­plare pe stradă, care dăduse exame­nul înainte de a intra eu la închisoare și care mi-a spus că la Facultatea de Filologie, la secția de italiană, sînt candidați puțini și dacă sînt locuri libere mai închid ochii. Asta s-a în­tîm­plat, m-am înscris și am terminat facultatea, nu am fost arestat în anii ’56 cînd universitățile erau parcurse de acel freamăt de la Revoluția din Un­garia.

V-ați gîndit să fugiți?

Nu, nu era o opțiune. După ce am încercat fără prea mult succes să mă angajez ca profesor de liceu, am ajuns traducător la IPROCHIM. Însă am stat doar un an și jumătate, veneau directive de sus ca dușmanii de clasă să fie eliminați și începeau căutările în arhivele facultăților. A­tunci, aveam rude în străinătate și le-am rugat să facă ceva să ne scoată, mai ales că bunica mea, Olga Sturd­za, care toată viața ei trăise la Iași, plecase cu ajutorul lor. Oricum, din țară nu se mai putea pleca, granițele erau închise, erai împușcat dacă în­cercai. Au fost mulți care au vrut să treacă Dunărea înot noaptea erau și ei împușcați dacă erau observați. Cei care treceau spre Iugoslavia erau bă­gați în lagăre și mulți dintre ei au fost întorși în țara de unde veneau, fie Bulgaria, fie România, așa că o ple­care din țară în condiții ilegale echi­vala cu trădarea și iar te trezeai într-o închisoare. Așa au început inter­ven­țiile, întîi pentru sora mea, apoi pen­tru o soră de-a mamei, pentru soțul ei și doi copii mai mici. În sfîrșit am plecat și eu.

Îmi dau seama că, din educația pe care ați avut-o, ați fost crescut în oglinda civilizației și culturii franceze. Ați găsit ce v-ați așteptat dincolo de granițele României comuniste?

Auzisem în familie povești des­pre cum e în Franța, despre cum e în străinătate. Însă familiile boierești a­veau de unde să își permită cheltuie­li­le legate de un voiaj. Adesea chiar cheltuiau anapoda și se întorceau cu datorii mari și, după cinci-șase ani de asemenea voiajuri și lucruri scumpe cumpărate în străinătate, își vindeau moșia și rămîneau cu obligația de a-și găsi de lucru ca și cum ar fi fost niște funcționari oarecare. Fiindcă si­tua­ția gravă în cazul lor este că nu cu­noșteau, de fapt, nici o meserie. As­ta era partea slabă a clasei burghezo-moșierești; era o clasă care efectiv nu cunoștea nici o meserie. Din burghe­zie veneau membrii unor profesiuni liberale sau comercianți care mai ști­au să facă ceva. În cazul boierimii erau mulți… asta era o parte slabă pe care nu încerc să o ascund. Erau mulți ca­re nu știau să mai facă nimic, nici nu știau anumite doamne să găteas­că, erau dați afară din casă, obligați să își vîndă lucrurile și să găsească o sursă de venit. Eu, odată ajuns în Grecia, mi-am dat seama de enorma diferență dintre regimul comunism pe care-l părăsisem și regimul așa-zis capitalist care era, totuși, unul de ma­re libertate, de liberă concurență. E­rau pui la frigare care se învîrteau, la stradă, pe acele dispozitive de rotisat, erau magazine din care puteai să îți cumperi orice doreai. În România lă­sasem cozi la mîncare de la 4-5 di­mineața unde nu ți se dădea cît voiai ci cît era rația zilnică.

„Domnule cu numele ăsta ce-ai să faci? Ești nenorocit pe viață!“

Există unele teorii care spun că familiile de boieri care au trăit în regimuri autoritare au ales într-un fel să-și dilueze linia de familie ca să scape de această persecuție.

Dar bineînțeles! Și eu am fost sfă­tu­it să fac același lucru cînd încă eram în România. La noi, pe atunci, era un ministru comunist, îl chema Grigore Preoteasa. El a murit pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu Dej într-un ac­ci­dent de avion în care era și Dej, cînd o delegație română se întorcea de la Moscova. Mi s-a spus atunci să merg să-l rog pe Preoteasa să mă ajute, mi s-a spus „domnule cu numele ăsta ce-ai să faci? Ești nenorocit pe viață!“. Preoteasa știa cine sîntem și noi știam cine era el dar, bineînțeles că nu își putea lua riscul protejării cuiva care, chiar dacă nu făcuse politică anticomunistă, avea un nume care îl făcea de la bun început țintă pentru a fi obiectul unor persecuții atunci cînd venea ordinul de sus. În uniunea so­vie­tică a fost un regim de exter­mi­na­re la comandă. Pe vremea lui Stalin veneau ordine de la centru ca în ra­io­nul cutare din Siberia îndepărtată să fie executați 300 de dușmani ai po­po­rului. Cine erau? Trebuiau găsiți și in­ventați. Îi lua la întîmplare, mai ales chiaburii, și îi împușcau pînă fă­ceau norma împotriva luptei dușmanului de clasă. La noi nu a fost chiar așa. În familia mea au murit două persoane de mîna comuniștilor, un frate de-al bu­nicii mele dinspre mamă care a în­cer­cat să fugă în Iugoslavia. A fost prins la graniță și omorît în bătaie în ’47. Oricum, marile tentative de fugă au început după abdicarea regelui cînd toată lumea și-a dat seama că s-a terminat cu România liberă de odi­ni­oa­ră. Un alt membru de familie care a murit în închisoare a fost Gheorghe Brătianu, șeful de partid al liberalilor, căsătorit cu Elena Sturdza care era mă­tușa mea. Amîndoi au fost hăituți, duși din închisoare în închisoare, ea a scăpat dar pe el l-au dus la Sighet unde se știe că a făcut parte dintre mor­ții de acolo datorită tratamen­te­lor oribile la care au fost supuși. Ca să nu mai spun de o mulțime de rude în­de­păr­tate despre care auzeai într-o bu­nă zi că a venit duba noaptea și i-a ri­di­cat.

Poate că vechiul regim nu era chiar atît de scandalos doar pentru că era bazat pe un trai îmbelșugat provenit din munca altora

Nu v-a apăsat niciodată ideea că boierimea era totuși o clasă care se distingea prin faptul că trăia exclusiv din munca altora?

În teorie, regimul burghezo-mo­șie­resc era bazat pe munca poporului muncitor. Condiția țăranilor era foar­te diferită, în anumite regiuni o du­ceau foarte greu pentru că economia era făcută strîmb în vremurile acelea. În alte regiuni o duceau foarte bine. În Bucovina, spre exemplu, nu exista sărăcie. Nici în multe părți ale Ar­dea­lu­lui. Exista însă în regiuni ca sudul Moldovei, însă, indiferent de situația țăranilor, proprietarii de moșii evi­dent trăiau în huzur. Nu făceau ni­mic, mulți dintre ei stăteau cu lunile la Paris, pe Coasta de Azur, și trăiau efectiv din munca țăranilor de pe mo­șiile lor. În teorie, acest regim poate apărea nedrept. M-am gîndit și eu la asta, nu e frumos și nu e bine ca o mi­că parte din populație să trăiască din muncă, adeseori foarte grea, a țăra­ni­lor. Cînd a căzut comunismul, au în­ce­put să se facă retrocedări, unele mai strîmb, altele mai drept, unele încă nu s-au terminat. Mi-am dat seama că tendința omului de a aduna bogății este universală, există peste tot. De aceea poate observăm și astăzi for­ma­rea sub ochii noștri a unei clase de oameni avuți, proveniți din rîndurile poporului, în anumite cazuri chiar așa numiții „cei mai buni fii ai poporului”, membrii cu carnet de partid care au fost comuniști înfocați sub Dej sau sub Ceaușescu, care acuma s-au re­con­vertit la afaceri și au adunat averi foarte mari. Fostul regim, dinainte de ’44, avea păcatele lui, bineînțeles. Exis­ta corupție și la noi pentru că trăiam într-o zonă a Europei unde bacșisul și corupția erau instituționalizate de se­co­le, dar nu cu procedeele absolut scan­daloase de astăzi cînd averi întregi pleacă peste noapte din proprietatea unei întreprinderi sau bănci în bu­zu­narul unui individ. Așa că m-am gîn­dit că poate vechiul regim nu era chiar atît de scandalos doar pentru că era bazat, dacă nu pe exploatare, cel puțin pe un trai îmbelșugat provenit din munca altora. Vechea clasă avea o calitate. Voia să fie europeană. De aceea elita, burghezia, boierimea, cît mai rămăsese, copiau Franța, care a fost timp de două secole marele mo­del al civilizației europene. A vorbi franțuzește, a citi în franceză, era un semn de europenizare. Nu era unul de înstrăinare și de trădare a patriei. Deloc!

Românii sînt deseori convinși că ei au fost singurii persecutați în istorie, că doar ei contează. Nu e cazul.

Ați declarat la o conferință că nu vă puteți lăuda cu faptul că vă iubiți țara. Duminică vă simțiți român sau îndepărtarea v-a înstrăinat sentimentele?

Nu mi-a înstrăinat sentimentele dar m-a făcut să fiu mai moderat și mai tolerant față anumite forme de patriotism exagerat. Românii sînt deseori convinși că ei au fost singurii per­se­cu­tați în istorie, că doar ei contează și că marile puteri dintotdeauna făceau ceea ce făceau cu gîndul numai la Ro­mânia. Nu e cazul. Cînd trăiești mult în străinătate ajungi să vezi că marea politică nu prea ține cont de țările mici ca cea a noastră.

Dacă ar fi avut norocul unei educații mai îngrijite, Ceaușescu nu ar fi fost un om de stat rău

Ați spus la un moment dat că „interpretul trebuie să fie doar o mobilă”. Cît ați fost interpretul oficial al lui Charles de Gaulle l-ați cunoscut pentru prima oară pe Ceaușescu de la exilul forțat din țară. Cît de impasibil ați putut rămîne în fața lui?

Am avut, într-adevăr, de-a face cu Nicolae și Elena Ceaușescu. Dacă ar fi avut norocul unei educații mai îngrijite, mai orășenești, superioare, nu ar fi fost un om de stat rău. Era și­ret, crescut la școala de partid, obiș­nu­it să se apere din toate părțile îm­potriva disidenților, a deviaționiș­ti­lor, a dușmanilor de clasă. A urcat treptele puterii încet cu încet, cu răb­dare și abilitate, dar se vedea cînd era în fața unor oameni de stat occi­den­tali că era un om fără cultură și, din naștere, avea o dificultate în a se ex­prima. Cînd voia să vorbească și se entuziasma puțin, dacă pot folosi ter­me­nul, se scremea ca să găsească cu­vîntul pe care îl căuta, agita din bra­țe, ceea ce arăta că nu era în stare să facă altceva. Pe cînd, în cazul generalului de Gaulle, un om de stat, de statură internațională, care luase și lec­ții de actorie și de oratorie cu ges­turi mari, cu intonații scandalizate, pentru că așa voia el să se exprime în anumite cazuri. Era cu totul alt spectacol. De aceea spun că inter­pre­tul trebuie să fie o mobilă. Să scrie exact ceea ce aude și, în fond, să nu exis­te decît la modul general.

Dacă mai este astăzi ci­ne­va care îl regretă pe Ceaușescu, nu o regretă nimeni pe Elena. Academiciana de renume mondial, o nerușinare față de Academia Română unde erau oameni care s-au găsit supuși unei femei ce nu avea nici un fel de intelect.

Nu v-a cuprins un moment de furie cînd l-ați văzut?

Uitați, e foarte curios. Mi-am pus și această problemă, cînd am aflat de alegerea mea ca interpret al generalului de Gaulle. Am avut termen de gîndire o zi. M-am întrebat, ce să fac? Oare se cade, față de mine și de me­diul din care provin, de lumea pe ca­re o cunosc, să mă aflu în fața lui Ni­co­lae Ceaușescu? Pînă la urmă, el re­pre­zenta, mai ales pentru românii din exil, un criminal, un asasin, uneal­ta Moscovei. Or cineva mi-a spus că da­că nu mă duc eu o să ia pe altul și tot aia o să fie. Oricum, ca șef de stat ve­nea într-o vizită oficială și nici nu îi trecea prin cap să ia atitudine îm­po­tri­va unui ca mine care fusese ales de guvernul francez. Aveam pașaport di­­plomatic cu care am venit în Ro­mâ­nia tocmai ca să nu fiu arestat. Mi s-a pus în vedere pînă și faptul că, dacă pe parcurs o să vină o femeie superbă și eu, care am 30 de ani neîmpliniți, să fiu atent că femeile alea au alte ros­turi decît ceea ce aș putea crede. Oricum, relațiile au fost simple. Eu salutam de o parte, el răspundea și apoi funcționam ca interpret. Ori­cum, întîlnirile acestea nu sînt impro­vi­zate la trei zile, ceea ce se spune este cîntărit tocmai ca să se evite si­tuația în care o vizită oficială se ter­mi­nă prin­tr-un dezacord. Așa e piesa, ăsta-i pr­o­tocolul. E o doză de ipo­cri­zie care face parte de secole din me­se­ria di­plo­matică. La una dintre vi­zi­te, Cea­u­șescu voia să îi propună lui de Gaulle ca ei doi să ia conducerea unei inițiative de pace odată între Is­rael și țările arabe și cealaltă în cadrul răz­bo­iului din Vietnam. Or generalul cu­noștea mai bine greutatea SUA și complicațiile care s-ar putea ivi dacă te-ai amesteca în niște conflicte atît de complicate care continuă și astăzi încărcate de atîta ură. Generalul era foarte rezervat și insista cu pro­pu­nerea să încerce amîndoi ca să se ter­mine cu războiul din Orientul Mij­lo­ciu. El avea idei din astea, era un om foarte șiret, așa cum am spus, nu era prost deloc, dar cu cunoștințe foarte sumare. Chiar anii de putere pe care îi trăise nu îmbunătățiseră cu mult cu­­noștințele lui de cultură generală și găsea că e foarte bine așa cum mer­gea treaba în România, unde toată lu­mea făcea ce spunea el, să vină cu generalul și să aranjeze o pace. Să fie ei mari binefăcători ai omenirii. Însă de la vizitele ur­mătoare a apărut o schimbare. La vizita următoare a lui Giscard d’Estaing (n.red.: al doi­lea președinte francez al cărui interpret a fost Mihail Dimitrie Sturdza) dar și la vizita delegației române la Pa­ris, a apărut în prim plan Elena Cea­ușescu. Aceasta devenise o per­so­nalitate im­portantă. Se spunea, și pro­babil e a­de­­­vărat, că ea își conducea soțul. Da­că mai este astăzi ci­ne­va care îl re­gre­tă pe Ceaușescu nu o regretă ni­meni pe ea care era o bă­gă­reață. Aca­de­mi­cia­na de renume mon­­dial, o ne­ru­și­na­re față de Aca­d­e­mia Română unde erau oameni de mare pregătire care s-au găsit supuși unei femei ce nu avea nici un fel de in­telect.

Te făceai că muncești și statul se făcea că te plătește

Există foarte mulți nostalgici ai regimului în România. Sînt îndreptățiți românii la această nostalgie?

În timpul regimul comunist a fost ridicată o întreagă clasă de oameni ca­re nu avea pregătire culturală și nici tehnică, luați fiindcă erau de origine socială sănătoasă. Or, în toate țările, dintotdeauna, băieții din popor care aveau inteligență și noroc de a urma studii bune ajungeau cîteodată mi­niștri, șefi de state. Oricine dacă are me­rite poate ajunge cît se poate de sus, dar nu poți lua o clasă de cîteva sute de mii de oameni să le dai pe mînă adminsitrația unei țări. Asta a dus la convingerea că, dacă ești un om fără cultură și foarte simplu, ești convins că treaba putea să meargă, că mergea așa de bine sub Ceaușescu. Fap­tul că sub regimul lui s-a ins­ta­u­rat acea foa­me­te organizată, lumea ca­re se scula la patru dimineață să fa­că coadă ore întregi ca să aibă jumate de kilogram de lapte sau copane de pui astăzi a dis­părut. Lumea care nu are bani se uită la vitrinele super­mar­ke­tului și tîn­jeș­te. Dar nu mai poți, în mod logic, să îl regreți pe Ceaușescu. Îți plătea o lea­fă sau, cum se spune, te făceai că mun­cești și statul se făcea că te plă­teș­te. Regretul provine de la o ca­te­go­rie de oameni care ar vrea să nu facă nimic, să trăiască cu foarte pu­țin, pentru că nimeni nu spune că sub Ceaușescu era belșug. Se crede dar nu era. O întreagă categorie care nu se poate încadra în mentalitatea de competiție și de efort: de acolo vine nostalgia după regimul lui Ceau­șes­cu. O întreagă categorie de oameni într-un fel dezrădăcinați social îl re­gre­tă pe Ceaușescu. Pe Elena nu, că i-a mers totuși vestea că era o femeie rea și nepricepută. Nu o regretă ni­meni.

Există o legendă care vorbește despre cum Elena Ceaușescu a venit însoțită la Paris de o doamnă de onoare mai urîtă decît ea.

M-a frapat faptul că Elena Ceau­șes­cu era o femeie între două vîrste, nici frumoasă, nici urîtă. Dacă o ve­deai pe stradă nu îi dădeai nici o aten­ție. Astfel, ea voia să pară mai fru­moasă decît era și a venit într-adevăr însoțită de doamne de onoa­re. Oficial, la început, nu avea nici un rol. Era o soție de șef de stat ca oricare alta, ce are un loc la primirile ofi­cia­le dar nu participă la discuții. Or ea se înghesuia, voia să fie de față, să își dea cu părerea. Asta făcea o im­pre­sia proastă mai mult decît o făcea el care, cînd spunea ceva, nu era o prostie nemaipomenită. Se exprima prost, nu avea darul vorbirii, dar ceea ce spunea era bine socotit și discutat cu consilierii lui. Însă Elena a venit însoțită de o femeie mică, urîtă foc și sașie (n.r.: care se uită în strîmb). Fap­tul că era sașie o promova și o făcea să pară mai frumoasă decît era în rea­litate. De altfel, ce poți găsi mai rău de atît ca să pari frumoasă în com­pa­ra­ție?