Mie nu-mi place să-mi exhib sentimentele sau să mint, iar în teatru ai de mințit puternic

Microfonul de serviciu Niciun comentariu despre Mie nu-mi place să-mi exhib sentimentele sau să mint, iar în teatru ai de mințit puternic 14

Biroul de la Teatrul „Luceafărul” în care Ioan Holban stă ore întregi arată mai degrabă ca o bibliotecă pentru că, oriunde te uiți, în fața ochilor îți apare un teanc de cărți. Undeva, în colțul drept, „Erika”, mașina de scris care de curînd a ieșit la pensie, urmărește în liniște fiecare gest pe care-l face directorul teatrului. Lîngă scaunul de la birou, o boxă mică, maro, venită din perioada comunismului îi dă de știre criticului de fiecare dată cînd se umple sala de la teatru, căci ea aduce aplauzele, țipetele și rîsetele din sală direct în biroul lui Ioan Holban. Fiecare oră este consumată cu decizii ce țin de coordonarea teatrului, cu cititul manuscriselor ce vin de la diverși autori și cu scrisul la mașina de scris – asta pentru că Ioan Holban nu a acceptat calculatorul în viața lui și a preferat să înlocuiască mereu tehnologia cu energia pe care jocul și tinerețea teatrului i-au tot oferit-o.

Care este locul dumneavoastră preferat din Fălticeni?

Prima amintire pe care o am nu e din Fălticeni. Eu sînt născut la Fă­lticeni și bunicul meu dinspre ta­tă a fost la pușcărie pentru că a fost trecut la chiaburi și a fost membru al Partidului Țărănesc. Atunci, buni­­cul s-a gîndit că dacă pleacă din Făl­ticeni își va pierde urma și a făcut o gospodărie într-o comună la vreo 50 de kilometri de oraș. Copilăria mi-am petrecut-o acolo și tot din acel loc am prima amintire. Atunci eu a­veam patru ani și o formă de hepatită ușoa­ră. Eram supărat că trebuia să stau în casă, cînd eu pe geam vedeam derdelușul pe care se dădeau copiii cu sania. Bunica venea la mine, mă mîngîia pe cap și-mi spunea „pu­iul bunicii!”.

Apoi, bunicul meu, avînd ideea asta că dacă călătorește nu va mai ști nimeni de el, a plecat și de acolo după ce a vîndut casa unui sătean. Ulterior, omul ăla a dat divorț ca să poată împărți averea, și și-a pus pe casă steagul Americii; spunea că aș­teaptă să vină americanii la el. N-a trecut mult pînă l-a luat poliția bol­șevică. Noi ne-am mutat în Bo­to­șani, pe strada Viilor, care la vremea aceea era un fel de sat mai mare. Bunicii și-au făcut casă, cu animale și vie. La un moment dat, pe pă­mîn­tul respectiv trebuia să se cons­tru­iască blocuri și bunicul s-a mutat la o nepoată. Bunicul întotdeauna du­cea familia după el. Tata era în ar­mată la Timișoara, iar din cauza fap­tului că l-au luat pe bunicul la ca­nal, un an și două luni s-a transformat în doi ani, drept pedeapsă. Și în tim­pul ăsta noi făceam periplul ăsta. La Botoșani, eu am stat pînă în 1972. Cînd a murit bunicul, în 1976, eu eram student la Litere. M-am dus la spital și el i-a dat afară pe toți cei șapte frați care au venit să-l vadă. S-a uitat la mine lung și mi-a spus că îmi dă ceva, a scos de sub pernă un fel de plic din piele, iar înă­un­trul era arborele genealogic al fa­milie și cîteva scrisori. Pe una dintre ramuri era și familia Lovi­nes­cu, cu Eugenia Lovinescu care vorbea la Europa Liberă. Mi-a spus că sîntem rude cu ea, însă eu nu am spus nimic despre asta pentru că riscam să fiu dat afară de la facultate.

Cine spune că actorii sînt doar niște executanți se înșală amarnic

Spuneați într-un interviu că „am rămas studentul de la Litere care debuta, în urmă cu peste patruzeci de ani, cu două studii despre Ion Creangă și Nichita Stănescu, în revista «Dialog» a Universității «Alexandru Ioan Cuza» din Iași”. Cum arăta studenția dumneavoastră?

Foarte frumoasă, dar dacă fac cîteva explorări găsesc și lucruri rele, deși prefer să păstrez în memorie doar întîmplările bune. Am fost un student bun, am avut un sigur no­uă toată facultatea la Slavă veche, în anul I, și acum încă mai știu do­uă-trei cuvinte care mai apoi m-au ajutat să învăț Greaca veche. Pro­fesorul ăsta de slavă punea note în­tr-un mod foarte original, se suia pe un scaun în sufrageria proprie și arunca tezele și care cădea pe masă primea o notă, care cădea pe pat o altă notă și tot așa. Eu atunci eram hotărît să merg la mărire, dar am a­flat de asta și nu m-am mai dus – că cine știe unde cădea lucrarea mea.

Eram și nonconformist, aveam plete, cîntam la chitară și aveam și o trupă de folk. Seara ne adunam „La Balenă” și cîntam la chitară, iar fe­tele se adunau în jurul nostru. În perioada aceea, studenții care a­veau note bune erau nevoiți să se înscrie în Partidul Comunist. Eu atunci lucram și la revista „Dialog” unde Alexandru Călinescu era redactor-șef. El mi-a spus că trebuie să mă în­scriu și mi-au spus că trebuie să mă tund. M-am dus la adunarea aia, era într-o sală de seminar, și mi-am băgat părul sub gulerul de la că­mașă ca să-l vadă. Cei de acolo e­rau profesori și mă știau; m-au în­trebat doar despre revista „Dialog” și cam atît. Cînd să ies, strigă secretarul de partid – „Și să te mai tunzi, tinere, da?!”.

Dacă ar veni Dumnezeu și m-ar întreba unde aș vrea să mă nasc a doua oara, eu i-aș spune că tot aici

Spuneați, într-un interviu că aparțineți teatrului, fiindcă ați coordonat timp de 21 de ani activitatea Teatrului Național „Vasile Alecsandri” și a Teatrului „Luceafărul”, dar nu sînteți nici actor, nici regizor, nici dramaturg. Regretați că nu ați urcat pe scenă, în fața publicului?

Eu nu am o problemă să vin în fața publicului, chiar am fost pe scena Teatrului Național de cîteva ori, dar nu să joc teatru. Nu mi-am dorit să joc teatru, pentru că actorii și regizorii și toți cei care fac parte dintr-o echipă artistică de creare a unui spectacol sînt creatori, cine spu­ne că ei sînt doar niște executanți se înșală amarnic. Actorul face ce-i spune regizorul, spre exemplu, el mută o tavă de aici pînă dincolo, însă într-un fel duce tava unu’ și în alt fel duce aceeași tavă altul. Spe­cificul acestor creatori este acela că ei lucrează în echipă, iar eu asta nu pot să fac. E ca și cum l-ai luat pe Roger Federer și l-ai pune să joace în echipa de fotbal a Barcelonei. În plus, mie nu-mi place să-mi exhib sentimentele sau să mint, iar în teat­ru e de mințit puternic. Un actor poa­te să nu-l sufere pe altul, ca om, însă pe scenă trebuie să-l îmbrățișeze și să-i spună că e simpatic. Sigur că este convenție, dar trebuie să mimezi toate astea și eu nu sînt capabil.

Vă vedeți mai degrabă stînd singur într-un birou?

Da, sigur că da. Dacă vine Doam­ne-Doamne și mă întrebă unde aș vrea să mă nasc a doua oara, eu i-aș spune că tot aici. „Dar nu se mai poate în același loc”, mi-ar spune El. „Atunci, să mă nasc la Salonic”, i-ar răspunde eu. Dacă m-ar întreba ce aș vrea să fiu, i-aș spune că aș vrea să fac ceea ce am făcut și în viața anterioară. Dacă și aici mi-ar pune aceeași condiție, i-aș spune că nu aș mai vrea să mă nasc a doua oară.

În urma evaluării proiectelor de management din 2006, dumneavoastră ați obținut nota 7.08 cu proiectul „Specific național, vocație europeana”, o notă insuficientă pentru a rămîne în funcția de director al Teatrului Național. Spuneați că doriți să depuneți o contestație, deși „urma să vă loviți de același funcționar public care era împotriva dumneavoastră”. Ați mers mai departe cu această idee?

Nu, nu am mai făcut nicio con­testație fiindcă mi-am dat seama că-mi pierd vremea de pomană. Co­lect­ivul de la teatru a rămas atunci, dar eu știam că nu mai are niciun rost. Teatrul Național a intrat în­tr-un concurs, o licitație făcută de Uniunea Europeană, cu fonduri ne­rambursabile, pentru reparațiile necesare teatrului. Eu deja făcu­sem tot ce era nevoie, deja muncisem la repararea teatrului din 2007, dar erau bugete mici care veneau de la bugetul statului – 5 miliarde. Am lucrat totuși în perioada 2006-2007 cu 70 de miliarde de lei vechi chel­tuiți pe diferite etape ale repa­ra­ției. Cînd am plecat eu din teatru, fun­dația teatrului era în regulă, la fel și grădina. În 2005, spre toamnă, s-a ivit această oportunitate și atunci am făcut un proiect împreună cu cei de la Iasicon, care se ocupau de tot ce ținea de construire. Ne-am dus la București, ne-am calificat și am luat acești bani pentru a repara teatrul. Imediat s-a emis o hotă­rîre semnată de Băsescu, de ministrul de Finanțe de atunci, de ministrul Culturii, de cei care trebuia s-o facă prin care se acorda această sumă de bani – 6.300.000 de euro. Cînd am venit eu cu hîrtia aceea de la Bucu­rești, eram bine mersi că urma să re­par teatrul, aveam și calendarul fă­cut pe următorii trei ani în care spu­nem clar ce făceam în fiecare lună. Dar eu n-am fost de acord cu tot ce voiau unii să cumpere, și după multe alte întîmplări a venit un fun­cțio­nar public de la Ministerul Cul­tu­rii, pe atunci directorul Direcției de Teatru, care de altfel nici nu știa ro­mânește prea bine, a făcut o evaluare și mi-a dat nota aceea. Era evident că acolo au pus umărul domnul Prisecaru, care era prefect, și dom­nul Fenechiu, care era ministru și deputat. Atunci, mi-am dat seama că nu mai are niciun rost să mă opun. Cu cine să mă lupt, cu mo­rile de vînt? Mi-am spus că mai bine plec, ceea ce am și făcut.

Ați plecat gîndindu-vă doar la dumneavoastră?

În primăvara anului 2006 am pri­mit nota respectivă, însă eu mi-am mai făcut treaba. Am dus trupa la Kiev la festival și apoi aveam o întîlnire cu Ambasada Norvegiei pen­tru a obține o sponsorizare pentru festivalul Ipson. Angajasem chiar o trupă de la Oslo pentru festival, dar nu au mai putut veni pentru nu mi-au mai dat bani și nu mai aveam dreptul să construiesc pro­iecte noi, dar, de obraz, am făcut fes­tivalul Ipson. A fost doar un spectacol la Teatrul Național. Nu am putut să-l fac așa cum îl gîndisem eu.

După ce ați plecat de la un teatru, ați venit la altul.

Inițial, am vrut să merg înapoi la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, să predau la Facultatea de Litere. Era Dumitru Oprea rector a­tunci și el mi-a sugerat să vin la concurs, așa că eram liniștit știind că din septembrie urma să merg la universitate. Exact în acea peri­oa­dă, se dădea concurs la Teatrul „Lu­ceafărul”. Eu mă duceam la des­chi­derea Tîrgului de carte „Librex”, unde m-am întîlnit cu patronul Teat­ru­lui, căruia i-am spus că am plecat de la Teatrul Național și că o să merg la universitate. Atunci, el mi-a spus să iau parte la concursul de la Teat­rul Luceafărul, așa că m-am dus și l-am luat. Erau trei sau patru pe loc. Concura și doamna Oltița Cîntec, dar s-a retras cînd a auzit că vin eu. Cînd am venit aici și am văzut or­ganigrama m-am speriat. Orga de lumini era stricată, orga de sunet o înnădeau cu niște fire, autobuzele erau de prin 1975 – veneau șoferii dimineața și le încălzeau dedesubt cu foc ca să pornească motorul. Ceva de speriat. Am luat-o ușor, ușor. Pînă de Crăciun, am obținut bani și deja aveam în curte un autobuz și un microbuz. La un moment dat, vine un actor la mine să-mi spună „la mulți ani” de Crăciun și mă în­treabă: „Băi, Ioane, a venit o trupă la noi?”. I-am spus că e Crăciunul și nu vine nicio trupă de teatru. „Păi ale cui sînt autobuzele astea?!”. Am rîs și i-am explicat.

Copiii din Iași sînt un public foarte dur față de publicul adult

Și totuși, cînd ați venit aici, nu v-a fost teamă că veți păți ca la Teatrul Național?

Aveam pielea tăbăcită. Deja știu cum decurge tot fenomenul și nu-mi este teamă. Îți este teamă în mo­mentul în care ai vrea, cum spune românul din cartier, „să pui botul”. Atunci da, e posibil să înceapă să zăn­găne pe la ușă unii care vor să-ți ia declarații. Dar cînd tu știi precis că nu ai să vrei, atunci nu are de ce să-ți fie temă. Eu nu conduc mași­na că nu am carnet și nu am nevoie de mașină Ferrari, nevasta nu o mai schimb că e tîrziu de acum, vilă la țară nu vreau și nici piscină pentru că mie îmi place apartamentul în care stau. Nevasta mea îmi spune de prin 1990 să ne mutăm la casă, dar i-am spus că nici nu vreau să aud. Nu am ambiții din astea.
Pentru bani, în instituții, trebuie să alergi, nu poți sta în birou și să dai doar telefoane. La Teatrul Na­țional vorbeam la telefon cu miniș­tri, cu secretari de stat și îmi spu­neau de fiecare dată că nu e nicio problemă și că totul se rezolvă. Mi-am dat seama tîrziu că ei puneau apoi telefonul jos și asta era. Am învățat că trebuie să umblu și mergeam cu trenul noaptea la București. Așa am făcut rost și de bani la Teatrul Na­țional. La Teatrul „Luceafărul”, știam că nu trebuia să merg în capitală, că ministerul era aici, peste stradă. Cînd am avut nevoie de orga de lu­mini și de sunet, m-am dus să cer bani. Nu au vrut să-mi dea și le-am spus că o să cumpăr lumînări și că fac teatru la lumina lumînării. Du­pă aceea m-au sunat și au zis că primim ce ne trebuie.

Cum este publicul de aici față de cel de la Teatrul Național?

Pe copii acum nu mai poți să-i păcălești, mai ales că ei văd în fie­care zi pe la televizor fel de fel de nebunii. Nici să faci spectacol de lumini la teatru, dar nici să ai niște haine ponosite și atît. Mulți spun că nu vin la teatru de copii pentru că aici o să se plictisească ascultînd „Că­țeluș cu părul creț”. S-o creadă ei. Copiii de aici sînt un public foarte dur față de adulți. Dacă cei mari stau, de rușine, în sală chiar dacă nu le place ce văd și, la final, mai și aplaudă, copiii încep să se foiască, să se ghiontească, merg la budă, caută prin genți să mănînce și fac gălăgie ori stau pe telefon. Dacă le place sînt atenți și participă la spec­tacol. Este un spectacol în care unii actori de scenă cereau să li se în­de­p­linească unele dorințe. Atunci, apa­re în scenă și o fetiță care spune că ea vrea să se închidă toate școlile, dorința îi este îndeplinită și imediat se aud pe fundal zgomote de copii fericiți. De cînd dăm spectacolul ăsta, avem aceeași reacție, toți copii se ridică în picioare și încep să strige, să se bucure.

Care este prima carte pe care ați citit-o cu ochi critic?

Cu un ochi semi-critic am citit „Florile Răului” de Charles Bau­de­laire, în liceu, în clasa a IX-a. Am citit mult în perioada aia, citeam li­teratura de aventură – Jules Verne și lecturile obligatorii de la școală. În casa mea era o blibliotecă, nu foarte mare, pentru că tatăl meu a fost învățător. Pe vremea aia, erau niște activități în liceu, în fiecare joi după-amiaza. Eu împreună cu un coleg am venit cu ideea să vorbim despre cărți. Eu am luat cartea „Flo­rile Răului” și am dat-o la școală să o citească și ceilalți colegi. În timpul săptămînii aceleia, directorul m-a chemat la el, mi-a arătat cartea mea și mi-a spus: „Da tu ce faci aici? Cărți de astea citești tu?”. M-a ex­matriculat și mi-a luat și cartea. Am plîns, dar nu pentru că m-a dat a­fară, fiindcă așa eram liber și mer­geam la pescuit și-mi plăcea, ci pen­tru că mi-a luat cartea. L-am rugat pe tata să meargă să o recupeze și-a făcut-o.
În clasa a XI-a, profesoara mea de franceză a emigrat în Israel și la plecare avea voie să ia doar un ba­gaj de 60 de kg. Atunci, m-a che­mat la ea acasă, mi-a ales cîteva cărți din biblioteca ei și mi le-a dat mie. S-au adunat vreo trei saci mari și mer­geam seri la rîndul la ea acasă, cu un cărucior de butelie, și transportam cărțile. Cînd m-am mutat la Iași, am luat cărțile în franceză cu cele mai bune titluri cu mine.

După 1990, scriitorii nu mai sînt vedete ale societății și așa e și normal

V-ar fi plăcut să continuați activitatea de filolog la Institutul „Al. Philippide”?

De la institut am plecat cu i­ni­ma îndoită pentru că acolo era via­ța mea – biblioteca. Însă, prin 1990, la tulburarea care era atunci, mi-am dat seama că nu mai pot sta în bibliotecă, că nu mai am răbdare. De aceea am și plecat.

Prin ochii dumneavoastră, cum arată relația dintre carte și cititorul român prezent?

Bibliotecile publice, precum Bi­blitoteca Centrală Universitară „Mi­­hai Eminescu” și Biblioteca „Gheor­ghe Asachi”, sînt pline și nu doar în timpul sesiunii. La anticariate nu ai niciun control, ieri chiar am fost la anticariat și erau două persoane în fața mea, una a luat cinci cărți, alta patru, din ce motive nu știu, dar le-a luat. E adevărat că sînt puțini cumpărători. Dacă faci o statistică la cărți de poezie e și mai nasol, îți iese că sînt 500 de cititori în toată România și nu e chiar adevărat. Car­­tea, ce-i drept, este destul de scum­pă. În SUA, 50% din populație ci­tește cărți, dar nu se spune ce cărți. În Anglia, se comunică un trend în creștere, anul acesta cu 6%, în Ger­mania la fel. Acestea este un semn. De ce? Nu știu să dau un răspuns. Mă uit la piața cărții de la noi care este foarte slabă; piața Ungariei este triplă, la un număr de populație mult mai mică.

Eu nu sînt genul care să plîngă pe umărul cuiva și să spună că lu­mea nu mai citește, că vine Inter­netul peste noi. Eu cred că cititorii pe care îi avem sînt cei normali, firești. Sînt colegi de-ai mei care au în minte cifrele de dinainte de 1990, care erau mult mai mari. După 1990, scriitorii nu mai sînt vedete ale societății și așa e și normal, scri­itorul nu trebuie să fie vedetă. Pe lîngă asta, piața și-a revenit în cad­rele ei normale, pentru că cifrele nu prea mai mint, cîți cititori de po­ezie sînt, atîția aveam. Mie, de e­xem­plu, mi s-au retipărit unele cărți pen­tru că așa s-a cerut, nu pentru că am vrut eu.

Un critic literar riscă să vorbească despre tot și toate și, astfel, să nu mai fie credibil în fața cititorilor sau să excludă, din lista sa, opere fundamentale și, astfel, să mai fie luat în seamă. Dumneavoastră cum ați menținut echilibrul în opera „Istoria literaturii române. Portrete contemporane”?

Criticul literar nu este marele judecător. Vorbele acelea pe care le-a spus Eugen Lovinescu cu se­ni­nătatea criticului sînt doar atît, vor­be. Istoria literaturii este o carte de autor, nu cum e dicționarul, spre exemplu, care e o lucrare de colectiv și care trebuie să includă pe toa­tă lumea. În cazul criticului este altfel, este și o chestie de gust. Sînt cărți pe care le recitesc la vîrsta asta, poate că nu am citit-o cum trebuie prima dată, poate nu am înțeles. Reiau. Se poate întîmpla să fie au­tori valoroși, dar care să nu figu­reze în lista mea, dar autorul acela dacă este într-adevăr valoros apa­re pe lista lui Manolescu sau pe lista lui Ștefănescu. El nu este pierdut. Sau se mai poate întîmpla ca un autor valoros, cum e Bru­maru, să apară și pe lista mea, și pe lista lui Ștefănescu, atunci se face o con­stantă. Eu cred că vremea criticii de direcție a apus de mult, atunci cînd a apărut amestecul genurilor, după Primul Război Mondial. Acum pro­zatorul este și poet. Mircea Cio­ba­nu, de exemplu, este și poet, și pro­zator.

Mai stă autorul acum cu sufletul la gură pentru a afla ce a spus criticul despre cartea sa?

Da, exact așa stau și acum au­torii, însă nu recunosc asta sau pu­țini o fac. Scriitorul dacă nu reu­șeș­te să pună mîna pe publicația în ca­re știe că s-a scris despre el, umblă peste tot și o caută, iar dacă tot nu o găsește, își calcă pe inimă și-l su­nă pe critic. Acum, firește, ajută și Internetul, fiindcă multe lucrări se pun acolo.
Vi se întîmplă des să vă sune autorii?

Mulți vin și aici la birou. Sînt pres­iuni. Spun că au scris o carte ex­traordinară și mă roagă s-o citesc. Mulți insistă să scriu eu neapărat despre carte pentru că el știe că sem­­nătura mea contează. Eu nu ce­dez la astea. Uneori mă pot înșela, fără discuții, dar să știu că este o carte tîmpită și eu să scriu de bine des­pre ea, nu o să se întîmple ni­ciodată.

Cîțiva scriitori afirmă pe rețele de socializare că unii membrii din Uniunea Scriitorilor sînt dați afară pe nedrept. Cum se vede situația din interior?

Nu-i adevărat, sînt tot felul de discuții pe Internet; știu și eu des­pre ele. Li s-a pus pata la doi-trei. De e­xem­plu, cu Florin Iaru m-am v­ăzut de vreo două-trei ori prin Iași. În toată povestea asta, nu prea sînt oa­meni din provincie, sînt niște jo­curi care se fac în capitală, niște cer­turi între ei pe care nu le înțeleg. Cum poți să faci o adunare gene­rală la așa numita noua Uniune a Scriitorilor condusă de Ciparu cel care a și pierdut alegerile? Păi Ci­paru nu o să fie niciodată șef la U­niune pentru că nu o să-l voteze breasla de 3.000 de membrii. Așa i-a amețit și pe Cristian Teodorescu și pe Florin Iaru și au făcut „Tinerii scriitori”. Florin Iaru este de o vîr­sta cu mine, sîntem născuți în ace­lași an, în 1954, Cristian Teodo­rescu la fel. Am și rîs cînd am auzit. A­poi mai vine și Ioana Crăciunescu ca „tînără poetă” care are 66-67 de ani. Păi ce tînără poetă este ea? Este de rîs și de plîns.
S-a luat la un moment dat o hotărîre precum că cei care s-au în­scris în noua uniune să fie dați a­fară din aceasta, pe care de fapt au părăsit-o eu pentru că s-au dus în altă parte. Apoi a mai fost Eugen Si­mion care a spus că a fost dat afa­ră, dar care de fapt nu și-a plătit co­tizația timp de trei ani și a fost suspendat. Cît era să meargă de la Aca­demie pînă la sediul Uniunii? Sînt niște orgolii. Eu nu spun că totul este în regulă și că este roz, dar nici așa cum se aude nu este.

Articole similare:

Autor:

Ionuț Teoderașcu

Prefer să fac ultimele editări la un reportaj atunci cînd lângă mine ies vibrînd aburii dintr-o ceașcă de ceai negru. Mi-aș dori să trăiesc, cel puțin pentru o zi, într-o lume veche: cu stilou și foaie, cu scrisori, cu întîlniri neplanificate și fără tehnologie, dar deocamdată, viața ne fugărește de la un text la altul, gadgeturile ne ajută, apoi ne stresează și scrisorile sosesc online. La un moment dat, cer pauză din toată această agitație și îmi fac ceaiul despre care vorbeam, unul negru care îmi dă energie și-mi lasă ochii deschiși.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top