Nicolae Hurduc: „Noi nu putem face cercetare cu apă de la robinet și cu pămînt din grădină; avem nevoie de bani”

Nicolae Hurduc este decanul Facultății de Inginerie Chimică și Protecția Mediului „Cristofor Simionescu” de la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași din 2016, însă a început să susțină cursuri aici încă din 1984, la doar patru ani după ce a absolvit aceeași instituție de învățămînt superior. Deși inițial și-a dorit să fie inginer într-o fabrică, a ajuns în cele din urmă la catedră, pentru că aici a putut să se dedice cercetării. A moștenit pasiunea pentru chimie de la părinți, tata fiind medic, iar mama chimist, și a transmis-o și mai departe fiului său, care a ales să studieze același domeniu. Din ianuarie anul acesta, Nicolae Hurduc a devenit reprezentatul României la CERN, fiind singurul reprezentat al mediului universitar din întreaga țară.

Ce ați schimbat la Facultatea de Inginerie Chimică din 2016, de cînd ați devenit decan, și pînă în prezent?

În doi ani nu s-au schimbat foarte multe lucruri. Ceea ce mă nemul­țu­mește pe mine, ceea ce îmi re­pro­șez în calitate de decan este faptul că nu am găsit încă pîrghiile prin care să convingem elevii să vină la Chi­mie. Ne frămîntăm de vreo șapte-opt ani, de cînd a început scăderea numărului de studenți. Această si­tuație este influențată și de scăde­rea demografică din România, dar nu reușim să ajungem cu un mesaj suficient de convingător la sufletul tinerilor absolvenți astfel încît să-i convingem să vină la noi.

S-au schimbat foarte multe în sistemul de informare. Prezen­tarea în licee care se făcea înainte nu mai este eficientă pentru că acum vin reprezentanți de la toate universită­țile și spun același lucru: „noi sîntem cei mai buni”. Pe partea de rețele de socializare, care sînt la modă acum, e o problemă cum îi aduci pe elevi pe pagina ta de Facebook. E o pro­blemă de marketing care ar trebui făcută de profesioniști. Ar trebui să avem bani să putem angaja specia­liști care să-i lămurească pe tineri că noi, de exemplu, avem cereri de locuri de muncă de două-trei ori mai mare decît numărul de absolvenți. Noi spunem toate lucrurile acestea, dar într-o manieră care nu-i convin­ge. Anul trecut am rămas cu vreo 20% din locuri neocupate.

Lumea se teme de inteligența artificială, de roboți

Ce nu ar trebui să-i lipsească unui absolvent de inginerie chimică bun?

Ca să poată lucra în secolul al XXI-lea, un absolvent de inginerie chimică are nevoie de foarte multe lucruri. Acum peste tot, toți spun că trebuie să fim creativi, chiar și inginerii. Dar nimeni nu spune cum. Creativitatea în zona ingineriei pre­supune, de fapt, să-ți dezvolți emis­fera dreapta, care este caracteris­tică muzicii, picturii, teatrului. Ceea ce inginerii nu prea fac. Noi am introdus un curs numit „Simularea crea­tivității”, unde colegii noștri de la Universitatea de Arte vin și susțin prelegeri pentru studenții ingineri, tocmai în ideea de a le deschide uși, să vadă ce înseamnă pictura, muzica, teatrul. Acum vrem să facem un proiect cu Primăria și să facem o expoziție permanentă de artă în ho­lul Facultății de Chimie. Acolo vor expune atît studenții de la Arte, cît și ingineri și cadre didactice de la Chimie. Cred că asta îi va sensibila pe ingineri și vor înțelege con­cu­ren­ța cu inteligența artificială, pentru că asta e problema cu care se vor confrunta generațiile viitoare. Lu­mea se teme de inteligența artifi­cia­lă, de roboți. Din punctul meu de vedere nu ar trebui să ne temem pen­tru că roboții, programele nu fac alt­ceva decît să lucreze după sisteme de gîndire logică. Dar partea de creativitate și de analiză holistică nu o pot rezolva momentan roboții. A­cesta este avantajul unui inginer al secolului al XXI-lea. Foarte mulți laureați ai premiului Nobel au dez­voltată o parte artistică la nivel pro­fesionist. De exemplu, Jean Mari­lyn – unul din cei mai tineri laureați, avea 45 de ani cînd a luat premiul Nobel în chimie – cînta la pian și la orgă. Dar dădea concerte, nu cînta doar pentru el. Pierre de Gennes – laureat al premiului Nobel pentru fizică – făcea grafică și-și ilustra singur cărți­le științifice pe care le scria. Ein­stein cînta la vioară, iar asta spu­ne ceva. Deși erau persoane preo­cu­pate de științele exacte, aveau în­clinație către artă, iar asta spune că așa trebuie să evolueze lucrurile.

Spuneați în 2010 că „pînă cînd sistemul nu va fi finanțat cum trebuie nu se va rezolva problema performanței”. Anul acesta Universității Tehnice i-au fost repartizate mai multe locuri de către Ministerul Educației Naționale. Credeți că acest lucru ar putea determina absolvenții să rămînă în țară și să se ocupe de cercetare?

Nu e suficient să dai locuri. În cercetare trebuie să finanțezi cerce­tarea. Noi, cînd am aderat la co­mu­nitatea Europeană, ne-am asumat niște obligații: să direcționăm 6% din PIB pentru educație și 2% din PIB pentru cercetare. Sînt deja 18 ani de cînd am aderat și ne-am asumat lucrurile acestea, deși nu le-am res­pectat niciodată. Noi nu putem face cercetare cu apă de la robinet și cu pămînt din curte ca să zic că nu mă costă. Există domenii cum ar fi ma­tematica, fizica teoretică, istoria, un­de nu ai nevoie de produse chimi­ce, de aparatură, dar nu poți face cercetare fără bani. Mulți dintre tineri nu pleacă din cauză că nivelul de pre­gătire nu e bun, pleacă că se gîndesc ce vor face după aceea. Cei care sînt pasionați de partea de cercetare sau de cea didactică nu vor rămîne în România.

În afară de bani, ce îi lipsește sistemului de învățămînt superior din România?

Îi va lipsi resursa umană, care deocamdată există la noi. Acest lu­cru se va întîmpla chiar și la noi la facultate. Facultatea de Chimie este cea mai grea facultate din Politeh­nică pentru că presupune foarte mul­tă imaginație. Noi lucrăm foarte mult cu un domeniu invizibil. Noi trebuie să ne imaginăm ce se întîm­plă la nivel molecular cu reacțiile chi­mice. Nu este simplu. Mintea trebuie educată într-o anumită manieră. E o facultate foarte grea: patru ani, 28 de ore pe săptămînă, laboratoare obligatorii, proiecte, iar asta face să nu avem studenți. Avem cadre didactice pregătite și înainte performanțele facultății noastre erau comparabile cu cele ale altor universități din Europa. Din punct de vedere al resursei umane, pînă acum totul este bine. Dar neavînd bani, am fost nevoiți să pensionăm oameni, nu am putut angaja perso­nal tînăr, iar lucrurile acestea se vor vedea în timp. În mod cert, în cîți­va ani vor fi mari probleme de resur­să umană.

Lucram cam 12 ore pe zi, și sîmbăta, și duminica

Au și cadrele didactice o vină?

E ca într-o căsătorie; cînd ceva nu merge, amîndoi sînt vinovați. Eu mereu am încercat să le explic stu­denților – deși ei nu mereu au în­țeles – că e foarte important feed-backul pe care ei îl dau. Mă refer la interesul pe care îl au cînd vorbim de materia pe care o predă un profesor. Dacă ei vin în sală trei oa­meni în loc de 20 și cadrul didactic face cursul formal. De an la an va avea exigențe mai mici față de dînsul, pentru că nu are rost. Am trei studenți în sală, dintre care doi stau pe telefon, iar unul se uită la mine și mă ascultă.

V-au influențat părinții în alegerea carierei sau a fost doar pasiune?

M-au influențat însă nu doar în alegerea carierei, ci și ca mod de lu­cru. Tatăl meu, asta mi-a rămas bine înfipt în minte de mic copil, se tre­zea în fiecare dimineață la ora 4.00 și începea să-și pregătească stagiile pe care le avea cu studenții în cli­ni­că în ziua respectivă. Pe mine m-a impresionat cînd era copil pentru că ziceam „tu nu ai învățat cînt erai mic?”. Asta era dilema mea, căci se trezea și auzeam cum se ducea în bucătărie și se apuca de citit. Mama, la fel, avea un program de lucru de peste zece ore pe zi. Au fost modele care mi-au întipărit bine în min­te, chiar la nivel de subconștient – probabil, un anumit fel de a fi ca să poți să obțin performanță.

Ați lucrat, înainte de a intra în învățămînt, la un Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni” din Iași. Nu ați fi putut să faceți cercetare acolo?

Aș fi putut, dar m-a atras parte didactică pentru că implică lucrul cu tinerii. Aici e o poveste foarte in­teresantă pentru că în momentul în care am terminat facultatea, pe vre­mea mea dacă aveai medie peste nouă – și asta se obținea foarte greu, acum e mult mai ușor – aveai voie să-ți de­pui un dosar pentru repar­ti­ție dublă: cercetare-învățămînt sau produc­ție. Eu atunci eram foarte ho­tărît să de­vin inginer și nu am de­pus dosar. Domnul academician Cris­tofor Si­mionescu s-a ținut de mine: „de­pu­ne dosar. De ce nu depui? Ai două repartiții, te duci unde vrei, dar ai două”. Dar eu am vrut să fiu in­giner și m-am dus în fabrică. După trei ani de ture m-am lămurit că în momentul respec­tiv acolo erai mai mult un fel de paznic, să nu fure muncitorii, să nu rupă gardurile și să scoată bobi­ne. M-am dus apoi în cercetare. În­tr-adevăr, acolo era mult mai bine decît în fabrică, dar am mai considerat un lucru: pregătirea ta ca individ, prin simplu fapt că predai cur­suri destul de diverse și trebuie să-ți actualizezi cunoștințele, este be­ne­fică în partea de cercetare. În primul an am fost obligat să țin vreo 12 cursuri diferite și îmi bleste­mam zilele. Pe data de 15 septembrie înce­peam școala și mi se spunea pe 7 septembrie că „tu anul ăsta ții cursul ăla, ăla, ăla”, cu totul alte cursuri decît anul trecut. Începeam să pregătesc cursurile, iar asta m-a aju­tat foarte mult în partea de cercetare.

Ați reușit să faceți în învățămînt tot ceea ce v-ați propus?

Niciodată nu reușim să facem tot ceea ce ne propunem. Acum două zile chiar stăteam în casă și mă gîn­deam și soția m-a întrebat „ce tot ai? Ce nu-ți convine?” Și am început să-i zic „păi n-am făcut aia, păi n-am făcut aia”. Sîntem în permanență ne­mulțumiți că nu putem face tot ceea ce ne propunem. Mereu se poate mai mult. Acum, ce mă deranjează este faptul că sînt implicat în partea ad­ministrativă a facultă­ții și asta î­mi mănîncă foarte mult timp. A­proa­pe nu se vede munca din sectorul administrativ. Ai de fă­cut ta­be­le, grafice, nu știu cine se uită la e­le, dar trebuie făcute. Pierzi o gră­ma­dă de timp, iar eficiența lor nu știu care este, iar asta chiar mă ne­mul­țumește.

Cît de des mergeți la pescuit?

În ultima vreme nu prea am mai avut cînd. Înainte mergeam o dată la două-trei săptămîni. Pasiunea mea de pescar era focalizată pe pescuitul de păstrăv, în zone montane, nu pe apă statică, în lac. Mă duceam cam o dată pe lună la munte, la pescuit și vara, în concediu, în fiecare zi. Nu pescuitul în sine mă ajuta, ci faptul că mergeam și stăteam în natură, mă deconectam puțin de probleme­le zilnice. Acest lucru se poate lega de orice meserie solicitantă, nu nu­mai de cea de inginer chimist. Eu am avut – și am și acum – un program de lucru destul de dur, cam 12 ore pe zi, și sîmbăta, și duminica. În ul­tima vreme se mai întîmplă să stau și cîte o duminică acasă, dar cînd am fost mai tînăr șapte zile pe săptămî­nă aveam program non-stop.

Pe lîngă cursuri și partea ad­mi­nistrativă de la facultate – în care sînt implicat de vreo zece ani – m-am ocupat mult și de partea de cer­cetare. Îmi plăcea să lucrez în labo­rator. Am avut o perioadă prin 2005 – 2006, cînd am lucrat în Franța strict pe activitate de cercetare. Atunci mi-a plăcut cel mai mult pentru că nu aveam treabă cu partea adminis­tra­tivă. Așa ar trebui să fie pentru toți profesorii, nu doar pentru cei care lucrează în zona tehnică, ci și pentru cei care lucrează în zona uma­nistă. Partea de cercetare ar trebui să ocupe mai mult de 50% din timp, ceea ce nu se întîmplă.

V-ați gîndit vreodată să vă stabiliți acolo?

Mi s-a oferit post într-o universitate pariziană, la Universitatea Pa­ris Nord. Au vrut la un moment dat să-mi forțeze mîna pentru că aveau nevoie de cercetători pe zona știin­ți­fică. S-a scos postul în departamentul în care lucram și au stat de capul meu să mă înscriu la concurs, dar nu am vrut. Am preferat să vin aici, unde poți să faci efectiv ceva. Acolo eram a cincea roată de la că­ruță într-un sistem care funcționa și cu mine, și fără mine. Am consi­derat că e mult mai util să mă întorc și să fac aici ceva pentru educația din România.

Sistemul politic actual, al partidelor, este depășit

Ați spus la un moment dat că de ceea ce se întîmplă în țară se face vinovată lumea politică. Grupurile civice, precum „Corupția ucide”, pot schimba guverne?

Nu cred că pot schimba gu­ver­ne, din păcate, pentru că după părerea mea sistemul politic actual, al parti­delor, este depășit – și nu doar în Ro­mânia. Trebuie să căutam altceva ca mod de organizare a societății pen­tru că e evident, corupție e în fi­e­ca­re țară. La noi mai grosolan, ne de­ran­jează mai mult pentru că nivelul de trai este mai scăzut. În țările dezvol­tate există corupție, dar nivelul de trai fiind destul de ridicat, nu-i de­ran­jează foarte tare. Sigur că-i pe­na­lizează pe cei care fură, nu ca la noi. Corupția există peste tot prin siste­mul politic. Un partid ca să poată a­junge la conducere are nevoie de spri­jin financiar, banii vin de un­de­va, ei trebuie returnați. Sistemul de gîndire este complet greșit prin ceea ce se întîmplă în momentul de față. Între timp au început să se ames­te­ce servicii secrete cu politica, nu mai știi nici în cer nici în pămînt. Sînt gru­puri de interese, industria plă­teș­te politicul, încît nu cred că un grup civic are forța de a modifica pen­tru că acolo e o încrengătură foar­te com­plicată și foarte pu­ter­ni­că. Acolo sînt bani, acolo e puterea, a­co­lo e ma­ni­pularea de opinie.

Zece ani am activat în Forul A­c­a­demic Român, era un grup civic ca­re monitoriza sistemul e­du­ca­țio­nal – fac parte din membrii fondatori. Am văzut ce se întîmplă cu a­ceste gru­puri civice, au tendința de a o lua pe calea politicului. Se lipesc de un par­tid sau altul și sînt indivizi în a­ces­te grupuri civice care urmăresc de fapt o ascensiune politică.

Faceți parte din Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare (CNATDCU). Ce se plagiază în ingineria chimică?

În domeniul ingineriei chimice nu prea se plagiază pentru că chi­mia are o tradiție în România. În faculta­tea noastră există o tradiție de a­proa­pe 200 de ani de chimie – au existat sisteme legate de chimie chiar și î­na­inte de existența universităților – iar candidații trebuie să respecte cî­ți­va pași. Trebuie să publice lucrări, du­pă care își dau doctorat și nu se poa­te altfel. E destul de greu să pla­gi­e­zi. Sigur, nu e imposibil, dar sînt ca­zuri izolate, punctuale, nu ca în zona ști­ințele umaniste, a dreptului, de e­xem­plu. Am văzut la Comisia Su­pe­rioară cîte titluri de validează pe zo­na de drept sau cea de științe econo­mice comparativ cu chimie, fizică, ma­tematică. Științele economice a­veau de două ori mai multe lucrări de­cît fizica, chimia, biologia și ma­te­matica la un loc. Erau conducători de doctorat care aveau 70 de docto­ranzi în paralel. 70 de teze de doctorat nu poate să-ți dea niciun laure­at al premiului Nobel. Dacă s-ar fa­ce verificarea tuturor tezelor de doc­torat din drept eu cred că ne-am pu­ne mîinile în cap, nu ar mai rămîne nici 5% din ele. Acolo sînt probleme, nu în domeniul științelor exacte. Pro­blemele majore se pun pe do­me­niile care sînt conectate de zonele po­liticului, căci de acolo pleacă. U­ne­le persoane aveau nevoie de un doc­torat, nu contează în ce domeniu, ca să poată ocupa un post în minis­ter.

Sînteți unul din reprezentanții României la CERN – Organizația Europeană pentru Cercetare Nucleară. Ce se cercetează la Geneva?

La Geneva se studiază aspecte le­gate de structura atomului la ni­vel de particule elementare. Acolo s-a pus în evidență, în urmă cu doi ani, bosonul x. Este una din particulele e­lementare care lipseau din tabloul ge­neral al atomului. Bosonul x es­te una din particulele care dau masă sub­stanțelor. Se spune că dacă ar fi lip­sit acest boson x, universul ar fi a­rătat ca o entitate energetică, ar fi fost doar dîre de lumină peste tot, fă­ră să fie organizat așa cum îl perce­pem noi astăzi. Planetele nu ar fi a­vut masă, nu ar fi existat. Dacă ne ra­portăm la Pămînt, nici noi nu am fi fost cum sîntem. La nivel spiritual poa­te că am fi existat și în acele con­diții, însă nu în forma în care e­xis­tăm astăzi. Bosonul x mai este numit și „par­ticula lui Dumnezeu” pentru că el a creat universul, l-a modificat în sensul în care îl vedem astăzi. Da­că toate obiectele în jurul nostru au ma­să, asta se datorează interacțiunii cu aceste particule.

Ați susținut pri­me­le cursuri încă din perioada re­gi­mu­lui comunism. Cum a schimbat a­nul 1989 învățămîntul universitar din România?

Au fost și lucruri bune, și lu­cru­ri rele. Lucrurile bune au fost le­ga­te de deschiderea pe care a avut-o Ro­mânia la comunitatea Europeană la nivel de informații. Înainte nu a­veam cărți, nu aveam de unde să ci­tim. Nu aveam surse de informare, doar cîteva cărți rusești. Eu mă nu­mă­ram printre cei care nu știau ru­să și m-am confruntat, pînă în anul 1990, cu probleme în ceea ce pri­veș­te documentarea. Însă lucrurile gre­șite care au venit au fost schim­bă­ri­le foarte dese din Ministerul E­du­ca­ției, lipsa de viziune la nivel de mi­nis­ter, acest lucru însemnînd cum fa­cem școală, cum învățăm stu­den­ții. Îmi pare rău că trebuie să spun as­ta, dar tinerii își aleg facultăți cu nu­măr mic de ore, cît mai ușoare, să nu de­pună efort mare, să nu se deranje­ze foarte mult și să se distreze cît mai mult. Și noi ne-am distrat cînd e­ram tineri, dar noi și învățam. Aici lu­cru­rile s-au mișcat într-o direcție proas­tă. Sistemul de finanțare din în­vă­ță­mînt a favorizat această scădere, în­cît în momentul de față există o ma­re deosebire în ceea ce privește ab­sol­ventul de facultate față de acum 20 sau 30 de ani.

Vin angajatorii să le dăm ingineri chimiști și nu avem de unde

Ați avut momente în care ați clacat și ați spus că, poate, ingineria chimică nu este pentru dumneavoastră?

Niciodată nu am spus acest lu­cru, nici măcar acum, cînd avem di­ficultăți financiare și nu prea avem stu­denți în facultăți. Există o pro­ble­mă generală legată de sistemul de fi­nanțare, de faptul că în școli nu mai sînt ore de chimie. Cum poate să-i pla­că unui absolvent de liceu chi­mia sau fizica cînd el are o oră pe săp­tă­mînă în clasele a IX-a și a X-a, iar a­poi nimic? Sau poate are de ales din­tre fizică, chimie și biologie, iar el poa­­te să nu facă deloc chimie în li­ceu. Cum poate să aleagă un astfel de elev o facultate de chimie?

Noi avem un număr foarte mic de absolvenți. Vin angajatorii pe ca­pul nostru să le dăm ingineri chi­miș­ti și nu avem de unde. Nu pu­tem asigura nici măcar un sfert din cît se cere pe piața muncii în momentul de față. Lucrează ingineri chimiști de 70-80 de ani în întreprinderi pentru că nu au personal, mai ales în zona Ar­dealului unde au fost investiții ma­sive. Chiar dacă este U­ni­ver­si­ta­tea „Babeș Bolyai” acolo, chiar da­că este Timișoara centru universitar, nu reușesc să facă față în ceea ce pri­veș­te resursa umană.

În tot acest timp, în care lucrați pînă la 12 ore pe zi, ați simțit că vă neglijați cumva familia?

A fost unul din reproșurile per­manent. E adevărat că soția mea m-a susținut foarte mult în timpul ca­ri­erei pentru că a înțeles că altfel nu se poate în cariera didactică. Dar în­tr-adevăr, faptul că eram aici (n.red. în facultate) și sîmbăta și duminica a a­fectat membrii familiei. Nu există al­tă soluție, nu poți să le face de­o­da­tă pe toate. Nu poți fi și un familist bun, și cu cercetător excelent, și cu ca­dru didactic nemaipomenit. Nu se poate lucra la nivel înalt decît concentrîndu-te pe una sau pe alta și fi­ecare decide în viață ce e prioritar pen­tru el, în funcție de vîrstă sau de diferite etape din carieră. Dar asta ne­cesită o înțelegere foarte mare din partea familiei, în cazul meu în spe­cial a soției, care a preluat toată ac­ti­vitatea casnică. Rîdea la un mo­ment dat de mine că nici nu știam de un­de trebuie să cumpăr pîine.

Băiatul v-a moștenit pasiunea pentru ingineria chimică?

Și el, și soția sînt tot chimiști. De fapt, prima mea soția a murit a­cum doi ani și jumătate, ea fiind tot chi­mist. M-am recăsătorit de curînd, dar și actuala soție este tot chimist. Ma­ma mea era și ea tot chimist. Ta­tăl meu era medic. Am oscilat între a fi medic sau chimist și am ales chi­mia pentru că la medicină era mult de învățat pe de rost și nu mi-a plă­cut sistemul acesta de învățare, dar pasiunea pentru biologie mi-a rămas, pentru că acum lucrez la zona de interfață dintre chimie și biologie. Pregătesc substraturi pen­tru culturi celulare. Ideea este să o­bligăm celulele stem ale propriului organism să se specializeze în direcția în care dorim noi, de exemplu, în celule epiteliale, cele mai mari probleme fiind grefele de piele. Aici fac o paranteză – pentru că doamnele sînt foarte atente la siluetă – cele mai multe celule stem sînt în țesutul adipos din ab­do­men. (rîde) Acolo e rezervorul de ce­­lule stem. Pînă nu de multe se zi­cea că se găsesc doar în măduva o­soa­­să, doar în dinți, dar acum s-a constat că avem o mulțime de ce­lu­le stem. Propriile celule nu dau sem­ne de respingere, iar dacă noi re­ușim să direcționăm celulele stem către cele epiteliale, putem ob­ține pe suprafețe artificiale țe­su­tu-ri artificiale asemenea celor naturale, avantajul fiind că nu vor fi res­pinse de organism. Acum sînt și imprimantele 3D care au început să facă organe, de exemplu s-a făcut ficat artificial. Nu sîntem departe de momentul în care știința va oferi posibilitate omului ca din propriile celule stem să-și reînoiască di­fe­rite zo­ne afectate ale organismului.