Ion Poeată: „În primii ani, ce i se întîmpla unui pacient aveam impresia că mi se întîmplă mie”

Microfonul de serviciu Niciun comentariu la Ion Poeată: „În primii ani, ce i se întîmpla unui pacient aveam impresia că mi se întîmplă mie” 5159
Prof. dr. Ion Poeată spune că neurochirurgia este o vocație și o meserie care trebuie făcută responsabil.

La cabinetul profesorului Ion Poeată, medic primar neurochirurg, – șeful secției de Neurochirurgie III de la Spitalul Clinic „Prof. Dr. N. Oblu” – bolnavii mereu așteaptă cîte un sfat, o interpretare de investigații sau măcar o a doua părere vizavi de un diagnostic deja primit, pentru că specialistul este cunoscut drept unul dintre cei mai buni neurochirurgi ieșeni. Cei peste 500 de pacienți operați anual pot confirma acest lucru și o fac adesea îndemnîndu-și cunoscuții să se lase tot în mîinile celui care i-a pus pe picioare chiar și atunci cînd credeau că nu mai au șanse. Doctorul Ion Poeată a adus microchirurgia la Iași și odată cu ea în Spitalul de Neurochirurgie „Prof. Dr. N. Oblu” a început o nouă epocă în care pacienții au primit mai multe șanse la viață și mai multe șanse către o parcurs normal și sănătos.

Pe o anumită scară ierarhică, biologia este o știință din ce în ce mai complexă care începe să își aibă matematizarea ei

Unii medici ascultă operă sau radio atunci cînd operează. Dumneavoastră aveți vreun tabiet în sala de operație?

Probabil că tabietul meu este li­niștea pentru că nu suport muzica în sală. Mă concentrez mai bine în liniște și în general, dacă vreți, liniștea este un anti-tabiet.

Dintotdeauna ați dorit să mergeți spre o carieră medicală? Cînd erați copil vă vedeați tot medic?

Nu, nu chiar dintotdeauna, dar atracții pentru biologie și științele biologice am avut de copil. Atunci cu științele biologice aveai trei op­țiuni, puteai să faci biologie, să faci științe agricole – în speță zootehnie – și puteai să faci științe medicale. Astea erau direcțiile oarecum apro­piate de științele biologice pe care te puteai îndrepta și care în mare parte au rămas pînă în prezent, dar acum s-au mai diversificat, a apă­rut medicina moleculară, gene­tica și altele, care au o mai mare com­po­nentă de chimie. Dar cu științe biologice stricto-senso cam în direc­țiile astea se putea alege și atunci pentru a avea un mod de viață și a-mi putea urma pasiunea sau vo­ca­ția eu am optat să aleg medicină. În liceu, la „Costache Negruzzi”, am făcut o clasă specială de fizică și ma­tematică, deși pasiunea mea era pentru biologie.

Am avut atracție pentru sistemul nervos. Pentru că este cel mai complex lucru din biologie și din structura omului. Astfel încît, dintr-o plăcere inițială pentru animale și comportamentul lor, s-a transformat într-o vocație pentru sistemul nervos și pentru patologia lui.

Ați avut un model anume pentru care ați vrut să ajungeți și dumneavoastră doctor?

Orice om are modele. Cînd tră­iești între oameni te uiți la ei și în funcție de ce îți place sau nu îți mo­delezi activitatea ta. Dar stricto-senso, un model ca să spun că vreau să fiu medic cum este cutare sau cu­tare nu am avut. Nu a fost o de­cizie luată de împrejurări, ci a fost luată de faptul că mie îmi plăcea biologia, mai ales animalele, studiul comportamentului, între comportamentul uman și cel animal. În toa­tă lumea aceasta vie sînt multe si­mi­litudini și după cum organismele vii sînt formate din celule, tot astfel este constituit și corpul omenesc – și dacă studieze anatomia gă­sești aceste similitudini. Să o luăm invers. Cum credeți că ajun­ge cineva la medicină? Ca să ce? Să îi ajute pe ceilalți? Ei bine, eu sînt un om care, copil fiind, am îngrijit foarte multe animale, am crescut inclusiv albine, pești, păsări și așa mai departe. Or, această îndeletnicire de a îngriji ceva este una care stă și la baza medicinei. Apoi, nu îngrijești o turbină sau o mașină sau ceva, ci îngrijești un organism viu. În esență, cunoașterea ca să îngri­jești un organism viu este la ora ac­tuală una biologică, deși biologia este foarte complicată și se ba­zea­ză pe fenomene fizice și chimice complexe, dar pe o anumită scară ierarhică biologie este o știință din ce în ce mai complexă care începe să își aibă matematizarea ei. Nu m-a interesat ca știință, ci ca plă­cere, îmi plăcea să urmăresc animalele și să le îngrjiesc. Asta îmi plăcea. Din păcate, a îngriji peș­ti­șori și păsărele nu este ceva care să fie cu semnificație socială. Deci so­cietatea nu te plătește pentru așa ceva ca să poți trăi și nici nu te plă­tește ca să înveți așa ceva. Și atunci între opțiunile care existau, ca să faci Facultatea de Biologie, de Zoo­tehnie și de Medicină, am optat pen­tru cea din urmă ca să studiez mai bine corpul omului. În plus, între timp am avut atracție pentru sistemul nervos. Pentru că este cel mai complex lucru din biologie și din structura omului. Astfel încît, dintr-o plăcere inițială pentru animale și comportamentul lor, s-a trans­format într-o vocație pentru sistemul nervos și pentru patologia lui. În medicină, partea de pa­to­logie a acestuia este diagnosti­ca­tă și tratată de trei discipline. Neu­ro­logia, psihiatria și neurochirurgia. Fiind un om căruia i-a plăcut din­totdeauna acțiunea și activita­tea practică, între aceste trei ra­muri am optat pentru neuro­chi­rur­gie. Deci opțiunea pentru me­di­ci­nă a venit în ultima clasă de liceu, în­tre științele biologice posibile, iar cea către neurochirurgie de prin anul al IV-lea de facultate, cînd de altfel am și venit în acest spital și mi-am luat teza de diplomă.

Într-un fel am fost un om norocos, în sensul că, fiind dat la școală de la șase ani, am prins ultimul tren din tot ce se putea face pentru vocația pe care mi-o dezvoltasem

Am văzut că ați fost medic stagiar prin mai multe spitale din Iași. Cum vi se par spitalele de acum față de cele de atunci?

Da, stagiatura era obligatorie și cuprindea șase stagii prin rotație. Pe vremea aceea, odată terminată facultatea de medicină intrai într-o stagiatură obligatorie de trei ani și rezidențiatul urma după această eta­pă obligatorie. Stagiatura se in­trodusese prin ’78 – ’79. Noi am fost a doua promoție sau chiar a treia de medici cu stagiatura obligatorie și aceasta se făcea în lumina faptului că Ceaușescu și sistemul de atunci pregătea medicii ca să meargă la ța­ră. Conducerea de atunci a considerat că după șase ani de facultate, tinerii medici nu sînt destul de pregătiți ca să meargă la țară ca să asigure asistența medicală a po­pu­lației, ceea ce părea un lucru real. La ora actuală, toți medicii de familie fac și ei un rezidențiat de trei – patru ani și atunci ne-au pus să facem aceste stagii obligatorii de medicină internă, chirurgie ge­ne­rală, infecțioase, pediatrie, servi­ciul de ambulanță și încă unul la alegere și apoi trebuia să mergem la țară. Ceea ce s-a și realizat, dar din fericire pentru mine, la un an după ce am terminat eu. Într-un fel am fost un om norocos, în sensul că, fiind dat la școală de la șase ani, am prins ultimul tren din tot ce se putea face pentru vocația pe care mi-o dezvoltasem. Diferența dintre spitale de atunci și cele de acum este enormă.Vă dați seama că am terminat medicina în ’80, sta­giatura în ’83, rezidențiatul l-am terminat în ’88. Cu alte cuvinte în perioada asta s-au întîmplat foarte multe lucruri – au apărut calculatoarele, totul este informatizat, ima­ginile sînt digitale, este un salt uriaș. Pe atunci, pentru un rezultat, pentru o hîrtie, trebuia să cauți un articol mult timp cu dificultate. Te du­ceai la bibliotecă unde nu era nicio carte, pentru că Ceaușescu la un moment dat interzisese orice im­port de material străin, inclusiv material documentar. Apoi apăruse secu­ris­tul spitalului să ne spună că da­că vrem să trimitem o scrisoare prin care cerem un articol din străină­ta­te trebuie să îi declarăm lui că scri­em această scrisoare. Era o perioa­dă pe care nu cred că v-o puteți imagi­na voi. Față de această perioadă acum, în momentul în care ai un caz care ți se pare dificil, intri pe numeroase site-uri, unele gratuite, altele prin abonament, în care poți vedea sute de cazuri, sînt echipe de experți cu care intrăm în cores­pon­dență, și asta numai la o apăsare de buton. Răspunsul vine de multe ori într-o oră două de la colegii respectivi, cel mai tîrziu a doua zi. Ori, pe vremuri, trebuia să scrii o scrisoare, să faci niște co­pii după niște imagini, dacă voiai să trimiți o angiografie.

Microchirurgia este piatra de hotar între neurochirurgia clasică și cea modernă

Deci medicina de atunci din România nu era dezvoltată deloc.

Atunci, în țară, imagistica medi­cală era foarte subdezvoltată. Nici în străinătate nu era extrem de evo­luată, dar era mult mai sus decît noi. Așa că întrebarea dumnea­voas­tră este extrem de dificilă, să mergi cu 30 de ani în urmă. Omenirea în 30 de ani a evoluat și din punctul meu de vedere evoluția spectacu­loa­să a fost datorită informati­ză­rii, a calculatoarelor. În al doilea rînd, această informatizare, aceas­tă teh­nică avansată de calcul, a dat naștere computerului tomograf (CT) rezonanței magnetice nuclea­re (RMN) și în general întregii ima­gistice moderne. La ora actuală ca neurochirurgi, facem pe laptop mul­te prelucrari de imagini preluate de diverse modalități de investigare de la pacient pentru a stabili indicația chirurgicală și calea opti­mă de abord. În urmă cu 30 de ani, ca să știi ce este în corpul omului, în speță în cutia craniană, aveai pu­ține investigații la îndemînă. Pu­teai să faci o encefalografie și o an­gio­grafie. Cînd m-am dus la re­zi­den­țiat în București, aveau computer tomograf, era un pas măreț înainte. La Iași, acesta a ajuns abia în ’91 dacă țin bine minte. Și atunci pentru multe intervenții trebuia ca să deschizi cutia craniană, să vezi dacă judecată ta cu angio­gra­fia, cu examenul neurologic, cu simp­tomele pacientului, corespun­de cu ceea ce găsești și sperai că ai să găsești un hematom, o tumoră, pe care, scoțînd-o, ai să vindeci pa­cien­tul. La ora actuală așa ceva nu se mai practică pentru că pacien­tul face un RMN, te uiți pe imagi­ne și știi ce este în capul lui, știi unde este, care e problema și ce trebuie fă­cut. Diferențele deci sînt enor­me. Apoi am reușit să aduc în spital tehnica microchirurgicală, microsco­pul ope­ra­tor, care a schimbat mult din concepțiile neurochirurgicale. Pro­ba­bil că este piatra de hotar între neurochirurgia clasică și cea mo­der­nă. A vedea structurile din cu­tiile craniene, vasele creierului, ner­vii chiar, toate spațiile lichidie­ne mărite de 20-30 de ori înseamnă că de acum intri într-o altă ana­to­mie, într-o micro-anatomie. A munci cu instrumente la o mărire de 20 de ori înseamnă că ceea ce miști ca pentru o deplasare de 1 cm, să fie de fapt o deplasare a mîinii de 0,5 mm. Aceasta a dat siguranță ope­ra­țiilor pe creier, a permis operații în zone considerate a fi inopera­bi­le și s-au schimbat multe lucruri cu totul. Deci dacă vă referiți la neuro­chirurgie ca atare, ceea ce era a­cum 30 de ani și ce este acum constituie un salt enorm.

Operez 500 – 700 de oameni pe an, am foarte mulți pacienți care vin aici pentru că în satul lor mai sînt alte trei-patru persoane operate de mine. Sînt unii care îți rămîn în minte, care au avut boli dificile, sau evoluții dificile, pentru care ai luptat foarte mult, zi și noapte, ca să îi scoți, să îi readuci la viață.

Am văzut că de fapt sînt mai bine de zece tehnici medicale pe care le-ați introdus în spital. Înseamnă că le-ați folosit dumneavoastră pentru prima dată în țară?

Unele le-am folosit pentru pri­ma dată în țară, dar nu toate pe ca­re le-ați văzut le-am folosit primul. Ca tehnici folosite în țară, probabil că un protocol de a opera anevrismele intracraniene pe baza angio­gra­fiei computer-tomografice este una dintre realizările cu care echi­pa noastră se mîndrește. Nu am in­trodus toate acestea singur, vă dați seama că am avut echipe de oameni cu care am lucrat, pentru că au fost foarte complexe toate aceste realizări. În general am avut realizări în echipe, am avut oa­meni foarte sufletiști, dedicați și am avut norocul să găsesc un cîmp dacă vreți liber, pentru că era o meserie dificilă, puțini se încu­me­tau să facă lucrurile acestea. A trebuit să fac multe deplasări, să fac multe stagii în spitalele din străi­nă­tate, să lupt pentru tehnologie, pen­tru aparatură, am avut probabil și un noroc înnăscut pentru că am avut această evoluție după cum v-am spus, de la faptul că am dat la școală de la șase ani și am prins ultimul rezidențiat, urmînd la faptul că am fost admis în Franța de un profesor care a insistat să in­tro­ducă micro-neurochirurgia la Iași și a susținut foarte mult această idee. Apoi prin faptul că am mers în străinătate am adus și mulți profesori care au vizitat țara, pe care i-am dus în Bucovina și le-au plăcut meleagurile respective și au rămas atașați de România și de colectivul în care am lucrat. Iar prin aceasta ulterior am putut să trimit colegi care să se specializeze în străină­ta­te. Oricum nu a fost un drum ne­ted.

Pentru neurochirurgie, nicăieri nu se alocă suficiente resurse, oricît am dori noi

Mențineți legătura cu pacienții?

Vă dați seama că în momentul în care operez 500 – 700 de oameni pe an, am foarte mulți pacienți ca­re vin aici pentru că în satul lor mai sînt trei-patru persoane operate de mine. Sînt unii care îți rămîn în min­te, care au avut boli dificile, sau evoluții dificile, pentru care ai luptat foarte mult, zi și noapte, ca să îi scoți, să îi readuci la viață. Din pă­ca­te patologia cerebrală este di­fi­ci­lă, uneori se vorbește doar de ame­lio­rări, alterior doar de complica­ții, dar în general m-am bucurat de o simpatie a pacienților și de o legătură inter-umană bună. Sigur, sînt și excepții care te marchează, dar nu mi-am schimbat atitudinea față de pacienți.

Doctorul spune că nu și-a dorit dintotdeauna să facă medicina, dar că a avut mereu o pasiune pentru biologie.

Acum, după atîta timp, vă consumați după fiecare caz?

Da, fiecare caz este un consum și într-adevăr este o diferență pentru că în primii ani ceea ce se în­tîm­pla rău unui pacient aveam sen­zația că mi se întîmplă mie personal. După atîția pacienți în comă tra­tați, unii dificili, după această rutină de zi cu zi, după presiunea timpului, pentru că nu poți să aloci tot timpul unui singur pacient sau com­pli­cațiilor unui pacient, a difi­cul­tă­ți­lor unui caz, probabil că este ceva diferit. Este ceva diferit și față de mine, pentru că altfel țineam la mi­ne cînd eram tînăr și altfel acum la aproape 60 de ani.

Ați fost ales membru în Comisia de Neurochirurgie de la Ministerul Sănătății în 2005. Credeți că de la centru se alocă suficiente resurse pentru acest domeniu?

Da, am fost în numeroase co­mi­sii, dar nu am ținut niciodată să fiu acolo ca să am activitate ad­mi­nistrativă care să îmi răpească din timpul dedicat profesiei. Pentru neu­rochirurgie, nicăieri nu se alo­că suficiente resurse, oricît am dori noi. Probleme de dotare au chiar spitalele cele mai puternice din lu­me. Neurochirurgia este costisitoa­re. Ca să faci neurochirurgie de vîrf, la ora actuală, prețurile sînt enorme. Deci ca să ai RMN intra-operator, gama knife, să ai săli de operație presurizate cu toată apa­ra­tura microchirurgicală, endosco­pi­că, neuronavigație, truse pentru implanturi și așa mai departe, costurile sînt foarte mari. Operația cu pacient treaz, echipele de neuro­fi­zio­logi, este o investiție mare atît ca aparatură, cît și ca pregătire umană. O echipă de profesioniști care să știe să utilizeze toate aceste aparate, să cunoască toate proble­me­le chirurgicale și neuropsiholo­gi­ce, toată patologia sistemului ner­vos, examenele histologice în mo­men­tul operației, este o echipă enor­mă. Dar ca să revin la întrebare, depinde cu cine te compari, cu ne­u­rochirurgia din Somalia, din Bangladesh, din Kenya, sau cu cea din India, din China, cu cea de la Viena sau din Franța sau chiar cu cea din Budapesta, Varșovia sau Cra­covia. În mod clar în țară s-au fă­cut progrese, în mod clar introducerea micro-neurochirurgiei este în­tr-un fel universal acceptată. Mai mult sau mai puțin recent aproape toate centrele au făcut achiziții de microscoape operatorii și truse mi­cro-chirurgicale, iar asta a însemnat un pas enorm. Dacă în mo­men­tul în care făceam eu rezidențiatul la București exista un singur me­dic, profesorul Leon Dănăilă, care făcea operații microchirurgicale, – dum­nealui a introdus micro-neurochirurgia în România, în urma unui stagiu în New York – acum si­tuația s-a îmbunătățit foarte mult. Dacă în ’84 multe cazuri se operau după o pneoumoencifalografie sau angiografie, acum majoritatea se o­perează cu un RMN. Dacă atunci era o singură sală de operație în Ro­mânia unde se opera cu microscop operator, acum se găsește în toate centrele mari.

Deci în comparație cu țările din Occident neurochirurgia din România se află la un nivel acceptabil?

Un răspuns sincer este dificil pentru că sînt mai multe aspecte. Dacă sîntem comparabili ca re­zol­vare a unor cazuri, aici vă răs­pund sincer, da. Eu mă văd de do­uă ori pe an – cel puțin – cu colegii din majoritatea centrelor euro­pe­ne, la cursul european de neuro­chi­rurgie, unde sînt lector din partea României din 2004, cu două cursuri pe an. Și bineînțeles că schim­băm impresii, ne vizităm, am vizitat multe centre, le văd ope­ra­țiile lor, prezentările lor și este mult mai bine acum decît în urmă cu zece ani chiar, cînd am început acest schimb. Mult mai bine decît acum 20 de ani, dar nu înseamnă că ei stau pe loc. Centrele foarte avansate din Europa, cele foarte pu­ternice, merg și ele înainte, se in­tro­duc tehnici noi, se fac progrese. Nu poți să urmărește progrese, une­ori ai impresia că i-ai ajuns, că ești chiar mai performant decît dînșii, dar această competiție, acest dialog cu experții din Europa, te obli­gă să menții o anumită pregătire, un anumit standard. Unul care îți dă satisfacție cînd vezi că un bolnav de al tău nu este mai bine rezolvat în Franța sau Austria decît în centrul neurochirurgical de la Iași.

Ca să faci neurochirurgie de vîrf, la ora actuală, prețurile sînt enorme. Ca să ai RMN intra-operator, gama knife, să ai săli de operație presurizate cu toată aparatura microchirurgicală, endoscopică, neuronavigație, truse pentru implanturi și așa mai departe, costurile sînt foarte mari.

Un pacient care nu dorește să se vindece, indiferent de ce îi faci, va fi într-un fel sau altul tot pradă unor suferințe

Ce le spuneți pacienților cărora le este frică de medic și de operație?

Nu am întîlnit pacienți care să le fie frică de medic, ci mai de­gra­bă de o operație. La ora actuală tre­buie să le explici în mod clar beneficiul și riscul. Trebuie să îi lași să se liniștească, pe cei care au această reacție psihologică, dar nouă ne vin pacienți în stare atît de gravă, încît uită de frică și în general au această dorință de a se vindeca pe care noi încercăm să o cultivăm pentru că este cel mai bine. Un om care luptă să se vindece are din start șanse mult mai mari să o facă decît unul care abandonează lupta. Unul care nu dorește să se vindece, indiferent de ce îi faci, va fi într-un fel sau altul tot pradă unor suferințe, chiar dacă numai psihologice. Prin dispariția bolii reale va rămîne tot un suferind.

Care ar fi definiția dumnea­voastră pentru acest domeniu după atîția ani de practică?

Neurochirugia este ceva foarte vast la ora actuală. Dacă vreți o de­finiție scurtă, pe care a dat-o Clo­vis Vincent, neurochirurgia este re­gina chirurgiilor. Dacă aș spune as­ta, ar însemna că ofensez poate numeroși alți chirurgi din alte do­me­nii care consideră că regina chi­rur­giei este domeniul lor. Dar din punctul meu de vedere, neuro­chi­rur­gia este o vocație și este o me­se­rie care trebuie făcută bine, res­pon­sabil, care prezintă multe dificul­tăți și care îți oferă un cîmp foarte interesant de acțiune. Neuro­chi­rur­­gia te solicită și necesită de­di­cație.

Autor:

Iulia CIUHU

Șef de departament la Opinia studențească, reporter Ziarul de Iași, masterand la Facultatea de Istorie a UAIC.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top