Ion Sapdaru: Teatrul este o necesitate absolută, un „defect” al meu

Încă din clasa a IV-a, destinul lui Ion Sapdaru era deja stabilit. Atunci, după cum spune regizorul de la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, a fost ales de către scena necruțătoare pentru un „exhibiționism sinucigaș”. Originar din Doroțcaia, Transnistria, acesta se stabilește în 1990 la Iași, oraș de care se îndrăgostește și unde cîștigă numeroase distincții, precum premiul pentru cel mai bun actor, cea mai bună regie sau cel mai bun spectacol, fiind și laureat al Premiilor Gopo. Dincolo de lumea teatrului, Ion Sapdaru este implicat și în cinematografie, unde are roluri în peste 20 de filme. Atunci cînd nu este chemat prin străinătate să regizeze vreo piesă de teatru, acesta se reîndrăgostește de Iași, prin intermediul plimbărilor cu taxiul, unde le ascultă poveștile șoferilor, care „dețin pulsul orașului”.

Ați spus la un moment dat, într-un interviu, că teatrul este o minciună frumoasă. Mai sînteți de aceeași părere?

Absolut. Teatrul este o min­ciu­nă frumoasă. Omului îi place să fie mințit. Îi place să fie amăgit cum spunem noi, iar teatrul oferă aceas­tă posibilitate omului, să se scufunde în acestă lume de mister, de taină de vrajă. Pentru că pînă la urmă, acestea sînt doar o minciună frumoasă. Teatrul este poate ulti­mul loc în care se întîmplă chestia asta. Omul din copilărie își dorește să se detașeze de ce se întîmplă în ju­rul lui și să pătrundă în lumea vi­se­lor. Visul propriu-zis nu poate fi controlat. Dormi și visezi. Omul nu e stăpîn pe acel vis. În schimb, în visul din teatru el poate fi stă­pîn, are o poziție de discernămînt față de ce se întîmplă în jurul lui.

Nu vreau să rămîn singur pentru că ar trebui să-mi fac un proces de conștiință de care mi-e frică

Cum ați făcut cunoștință cu această lume a teatrului?

Cred că din copilărie. Noi tră­im într-o teatralitate aproape nevoită. Nu putem să ignorăm acest element care se întîmplă nu neapărat într-o formă clasică de spectator – teatru. Ea există din momentul în care ne trezim – imediat începem să jucăm ceva. Eu, personal, îmi joc rolul de tată care are grijă de fiul meu și îl trimit la școală, după care, cînd ies în stradă și iau un tramvai, sînt călător. Mă duc la magazin să cum­păr ceva, iau rolul de cumpărător, și așa mai departe. Toată ziua noi facem schimb de roluri pe care le jucăm. Primul spectacol de teatru pe care l-am văzut era în clasa a IV-a, o comedie. Am fost impresionat de această lume care se întîmpla la cîți­va metri distanță de mine. Mi s-a părut senzațional. Îmi amintesc și acuma exact că era un vodevil cu un pom în centrul scenei, cu cineva care ascundea niște scrisori acolo, după care venea altcineva și le citea. Erau niște scrisori de dragoste. Dar un personaj negativ a observat lu­crul ăsta și a început să schimbe scri­sorile. De aici s-au creat toate conflictele și situațiile comice. A­cea seară m-a fascinat definitiv și mi-am dat seama că lumea e împărțită în două: lumea spectatorilor și lumea teatrului. Așa că, inconștient și ins­tinc­tual, am ales lumea din fața mea. De 30 de ani iată că mă aflu acolo, în oglindă, ca Alice în țara minuni­lor.

Spuneați că atunci cînd ne trezim jucăm un rol, cînd ne urcăm în tramvai alt rol, iar cînd mergem la magazin avem iarăși unul. Totuși, cînd mai apucăm să fim noi înșine?

Cred că noi înșine sîntem doar atunci cînd rămînem izolați de lu­me și de societate, însă și atunci ne aflăm într-un joc cu noi înșine. E o dedublare în care am impresia că acolo e cel mai grav teatru, pentru că frica de a te dedubla, frica de a rămîne cu tine însuși, e paralizan­tă. Eu mă tem să rămîn singur pentru că ar trebui să-mi fac un proces de conștiință de care mă tem.

Se spune că e importantă influența marilor maeștri în dezvoltarea carierei. Dumneavoastră ați avut un astfel de mentor?

Cred că am avut mai mulți men­tori spirituali mai degrabă, precum Cehov, dar și o parte din profesorii mei de teatru și de film care mi-au deschis ochii către anumite lucruri și o anumită viziune asu­pra existenței umane. În cea mai mare parte, oamenii de la care am învățat cîte ceva au fost scriitori și dramaturgi cum ar fi Cehov, Dos­toievski, Shakespeare, Caragiale.

Ce vă amintiți din anii de studenție de la Institutul de Teatrul din Chișinău?

A fost o perioadă foarte frumoa­să. O frumoasă vreme a dulcei in­con­știențe. Eram tînăr, mi se părea că viața o să dureze o veșnicie și eram foarte deschis spre teatru. A­ceastă deschidere era maximă pen­tru că veneam dintr-un spațiu în care teatrul a existat în jurul meu, dar apoi am dat de această noțiune de teatru cult, am aflat de Becket, de Ionescu, de marile piese și marea dramaturgie universală. Teatrul ab­surdului, teatrul psihologic și alte genuri care m-au determinat să nu cred c-am dormit patru ore legate la facultate. Eu voiam să învăț foar­te multe, dar era și tinerețea care își cerea toate drepturile sale. Ca student, am trăit o perioadă de con­ti­nuă nebunie frumoasă. Aș vrea ca și studenții de astăzi să poată trăi astfel cum am trăit noi. Era o altfel de studenție. Mai săracă, evident, fără Facebook, ceea ce ne-a determinat să citim mai mult, să vedem mai mult și să nu ne prostim stînd în fața calculatorului fără să cunoaș­tem viața.

„Scena este o cucoană foarte capricioasă. Se poate întîmpla ca unii actori să joace, însă ca scena să nu-i pri­meas­că.”

Deci ați văzut teatrul ca pe-o căutare a nemuririi?

Pentru mine, teatrul era o necesitate absolută, un „defect” al meu. Voiam să fac oricînd, oricum și ori­ce fel de teatru. Cred că voiam mai mult să fac teatru dintr-o inconș­tiență, dintr-o necesitate instinc­tua­lă de a mă „strîmba”.

Spuneați că în teatru nu prea faci ce vrei și că, pe de o parte, nu dumneavoastră ați ales scena românească, ci v-a ales ea. Pînă unde se poate întinde această putere a scenei?

Da, aceasta este o regulă sfîntă. Pe toți ăștia care-i vezi aici (n.r.: ac­tori ai Teatrului Național „Vasile Alec­sandri”) tot ea i-a ales. Scena este o cucoană foarte capricioasă. Se poate întîmpla ca unii actori să joace, însă ca scena să nu-i pri­meas­că. Iar asta se poate observa și din public.

De asemenea, spuneați într-un alt context că la noi faimos este egal cu prost. La ce vă refereați?

Cam așa este. În cele mai dese cazuri observ că oamenii faimoși, sau cum spune televiziunea – „ve­de­tă” sau „star”, în cele mai dese cazuri sînt niște maneliști, niște cre­tini sau niște oameni cu un gust îndoielnic pentru cultură. Eu la as­ta m-am referit. Artiștii n-au ne­vo­ie să fie promovați în felul în care sînt promovați. Televiziunea, în pro­porție de 99.99%, prostește lumea și îi dă și o senzație de sațietate. De aici se trage și o expresie pe care eu o urăsc că îl văd „pe sticlă”. În momentul în care se vede acolo, se decupează din masa asta gri a oamenilor.

Într-o sută de oameni, oricine își poate da seama despre cineva că este actor

Într-un interviu spuneați că actorii au un organ similar cu cel al nebunilor, avînd posibilitatea de a mima, însă niciodată de a intra în pielea personajului. La ce vă refereați?

Mie nu mi-a plăcut niciodată ex­presia asta cu „a intra în pielea per­sonajului”. Nu prea o înțeleg. N-o să încep să explic tehnic ce i se în­tîmplă unui actor cînd începe să joa­ce un rol. Dar într-adevăr, actorul are un organ care nu știu cum se numește și nu pot să-l identific. Un organ puțin mai dezvoltat decît al celorlalți oameni. Organul histrio­nu­lui, organul bufonului, al mi­mu­lui. Există chestia asta. Într-o sută de oameni, oricine își poate da sea­ma despre cineva că este actor, pen­tru că are un fel de-al lui de a trans­mite ideile și de a se plasa în spa­țiu. În mare parte, oamenii sînt foar­te modești. Ei merg, cum s-ar spu­ne, pe sub gard. Nu vor să se ex­pu­nă, nu vor să fie văzuți. Actorul, din contră. E un paradox. Nu exis­tă situație mai ingrată decît să fii expus în fața oamenilor sub o mul­ți­me de lumini. E perfect anormală situația asta. Tu, ca un om normal, n-ai vrea să faci asta. Însă iată că ac­torul își dorește asta. E un fel de exhibiționist ucigaș.

Poate că acesta este darul scenei.

Exact. Omul își dorește foarte mult să se expună și să vorbească lumii într-un anume fel. Nu de la balcon, ca pseudorevoluționarii.

Cum de ați ajuns de la teatrul din Basarabia aici, în România?

Am avut un turneu aici în ’90, la cîteva luni după Revoluție, de prim Paște liber. Am jucat niște spectacole la Bacău, Botoșani și la Iași. Și iată că aici, grație directorului de atunci, Mihai Ursache, și regizorului Ovidiu Lazăr, am fost invitat să fac parte din trupa acestui teatru. Nu m-am „supărat” și am acceptat să mă angajez aici. Și iată că apoi, din 13 iunie, am venit aici, e­xact în zilele alea în care minerii își făceau de cap la București.

Iar atunci v-ați îndrăgostit de Iași? Sau a fost mai mult ca o evadare?

Eu iubesc Iașul de foarte mult timp. Acolo, de unde sînt eu, din Transnistria, prindeam Radio Iași și ascultam în mod special spectacolele teatrului. Apoi a fost și în­dră­gostirea de literatura lui Alecs­an­dri, Caragiale și alți scriitori ca­re au descris acest oraș. În general, Iașul este un oraș într-o derivă fru­moasă, dacă putem să spunem așa. Dar, cîndva, acesta era orașul de frunte al țării și era orașul în care se găsea imperativul cel mai mare pentru cultură și știință. Și nu trebuie uitat că cea mai bună școa­lă, nu doar de teatru, s-a pornit de aici. Îndrăgostirea a fost mai întîi prin corespondență, ca mai apoi să vin să descopăr orașul. Acum mi-e frică că nu mai sînt la fel de în­dră­gos­tit pentru că a apărut și acest nivel de cunoaștere a oamenilor de aici. Și mi se pare că, în afară de o parte dintre persoanele extraordi­na­re, există foarte mulți oameni ca­re nu merită să trăiască aici.

Ce-ar trebui să facă Iașul ca să vă reîndrăgostiți?

Nu știu ce-ar putea să facă, în­să nu pot să nu-l iubesc, pentru că aici, de exemplu, s-a născut și bă­ia­tul meu. Eu, împreună cu soția mea, sîntem ieșeni prin adopție, dar bă­ia­tul meu este ieșean. S-a născut aici, la cîțiva metri de teatru. Ce-ar trebui să facă orașul? Să recapete acel aer de romantism și de oraș care nu vinde kurtosi, ci un oraș care vin­de cultură, artă, știință și medi­ci­nă. Există în Iași peste 100.000 de studenți, o adevărată forță. Am vor­bit cu un consilier de la primărie, care mi-a spus că, dacă prin ab­surd, aici n-ar mai fi studenți, ora­șul s-ar scufunda.

Se spune că la fiecare doi români, unul dintre ei este poet. Atunci, celălalt probabil că este actor

În ultima perioadă au apărut tot mai mulți actori talentați veniți în România din Basarabia, precum Sergiu Voloc. Ce părere aveți despre acest trend?

Aceștia sînt într-o situație mai extremă și simt nevoia să spună mai multe. Se află într-o ex­tre­mă care le permite să fie mai in­ci­sivi și atunci aceștia par mai mo­ti­vați. În general, ca și moldovenii, basa­ra­be­nii sînt foarte talentați, de la ma­ma natură. Se spune că fie­ca­re al doilea român e poet. Atunci pri­mul probabil că este actor.

„Cînd eram mic am aflat că lumea e împărțită
în două: lumea spectatorilor și lumea teatrului.”

Cum se raportează scena teatrului de peste Prut față de cea de aici?

Sînt extrem de nesigur în a face afirmații despre teatrul basara­be­nesc, de vreme ce am locuit aici de 26 de ani. Însă știu că este un tea­tru motivat, poate mai mult an­gre­nat social, și încă și-a păstrat acel rol de tribună de unde poate să spu­nă cîteva lucruri spre public și des­pre oameni. El pare interesant și am cunoscut foarte multă lume tea­tra­lă din România care se uită destul de aplecat și cu interes la ce se în­tîmplă în procesul acesta al teatrului moldovenesc.

Ați mai vizitat Transnistria, mai exact Doroțcaia, satul în care v-ați născut?

Da, o am pe mama acolo. E lo­cul de unde am pornit. Se tot întreba: „dați-mi centrul Pămîntului”. Păi e simplu de identificat. Centrul Pâmîntului este locul în care te-ai născut și de unde ai plecat. Pentru mine, Transnistria este acel loc și, binînțeles, îmi pare rău că se află într-o altă țară. E adevărat că mi-e dor și aș vrea să merg acolo mai des, însă vorba lui Hamlet – „vremu­ri­le”.

Teatrul este o zeiță căreia tot timpul, trebuie să-i dovedești că o iubești

În perioada în care ați predat, cum ați resimțit entuziasmul tinerilor porniți către această meserie?

Mie-mi plac foarte mult tinerii care vin să se „sacrifice” pe altarul teatrului, pentru că sînt vremuri ingrate pentru această meserie, iar un copil care încearcă să devină ac­tor pentru mine este un erou na­țio­nal. Asta deoarece nu-l așteap­tă un covor roșu imediat după termi­na­rea facultății, nu-l așteaptă nici măcar un post asigurat undeva în teatru. Lucrul ăsta este frustrant, dramatic și grav. Te duci să înveți o meserie pe care știi foarte bine, sau nu știi dar afli rapid, că nu vei fi solicitat și cu greu vei găsi un loc în această schemă teatrală.

Credeți că formulele precum teatrul în bar sînt niște alternative decente?

Uite, chiar în piesa asta vorbim despre ele (n.r.: Freelancer Story). Nu cred că-i o alternativă, ci re­pre­zintă doar un mijloc de a supra­vie­țui. În general nu sînt un mare a­dept sau fan al teatrului de resta­u­rant. Eu știu că la restaurant sau la crîșmă oamenii merg să mănînce, să bea sau să se înveselească. Iar atunci, această combinație, teatru în crîșmă, mi se pare o struțo-că­mi­lă. Atunci, de ce n-ar juca actorii într-o sală de operație? Sau să joace în Parlament, cît tipii ăia în­cearcă să se facă că salvează sau bu­cură România, de ce să nu apară o trupă și să joace în timpul ăsta? Mi se pare o discrepanță colosală să joci în fața unui om care mă­nîn­că tochitură.

Spuneați într-un interviu că de cel puțin 30 de ani teatrul nu v-a dezamăgit niciodată. V-a fost vreodată frică ca nici dumneavoastră să nu-l dezamăgiți?

Mereu mi-e frică. Chiar și în clipa asta. Teatrul este locul în care în fiecare zi trebuie să vii și să do­ve­dești ceva. Nu este un loc în care ai primit postul, vii și faci. Poate fi și asta, însă nu e condiția mea. Am aceeași emoție neștirbită, ca și a­tunci cînd eram student și încercam pentru prima oară să ies în scenă sau să regizez ceva. Lucrul ăsta mă seacă, evident, dar în același timp, paradoxal, îmi dă forță pentru a con­tinua. Este o zeiță căreia tot tim­pul trebuie să-i dovedești că o iu­bești.

Iar după tot acest timp, actoria încă vi se pare un mister?

Relația mea cu teatrul este una de descifrare. Însă această decodificare nu poate fi realizată vreo­da­tă. Ca și cu misterul unei oglinzi. Bineînțeles că cineva poate spune că este un plan neted în care se re­flectă lumina și alte teorii, însă pî­nă la urmă, oglinda este misterul care ne face tot timpul să ne oprim și să ne posede cu ajutorul imagi­nii de acolo. Cam același lucru se în­tîm­plă și cu teatrul. Este o oglindă magică, a cărui dorință de des­ci­fra­re nu m-a părăsit niciodată.

Majoritatea scenariilor pe care le-ați realizat se nasc din curiozitatea față de ce se întîmplă în jur sau din plăcerea de a spune o poveste?

Din ambele. Curiozitatea este o altă condiție absolută a acestei me­se­rii, iar dorința de a spune o po­ves­te cred că este o problemă re­li­gioasă. Cînd a fost întrebat care este mecanismul creației, Tarkov­sky spunea că este vorba de „gelozia față de Dumnezeu”. „Cum?” în­trea­bă ziaristul. La care el răs­pun­de că „regizorul este invidios pe faptul că a creat lumea și atunci el încearcă să-l imite creînd în scenă o altă lume”. Nu cred că aș găsi un răspuns mai bun decît acesta în ce privește mecanismul acestei relații ale mele cu teatrul.

Am observat că la un moment dat, pe Facebook, ați început să relatați povestiri de zi cu zi cu taximetriștii din Iași. Ce ați descoperit?

Sînt nemaipomeniți. În primul rînd că sînt moldoveni de-ai noștri și au un umor deosebit. Și foarte mulți dintre ei și-au cultivat abilitatea de a relaționa cu oamenii. Ei încep să cunoască foarte mulți oa­meni și aproape că am început și eu să-i cunosc. Însă felul a­cesta ca, la fiecare 20 de minute, să cunoști pe altcineva e nemai­po­me­nit. Am a­du­nat o groază de po­vești de la ei, însă nu le pun pe toate pe Face­book, pentru că mai sînt și vul­gare. Cred că mă aflu în pragul u­nei po­vestiri de proporție în care se vor regăsi aceste personaje. O par­te sînt foarte inteligenți și de la ei poți să iei foarte bine pulsul orașu­lui. Prin ei îl prinzi foarte bine.

Teatrul este locul în care în fiecare zi trebuie să vii și să dovedești ceva. Nu este un loc în care ai primit postul, vii și faci. Am aceeași emoție neștirbită, ca și atunci cînd eram student și încercam pentru prima oară să ies în scenă sau să regizez ceva.

Este teatrul o a doua natură a românilor?

Absolut. Sînt foarte histrionici și au acest spirit de mereu a juca și de a reda prin personaje și chipuri viața. Nu sînt ca englezii sau nem­ții care, atunci cînd îți povestesc ce­va, doar povestesc, pe cînd româ­nul, atunci cînd povestește, el și joacă.

Sînteți de părere că mesajul dintr-o piesă de teatru ar trebui să fie subtil, subliminal sau să fie pur și simplu direct și de impact?

Poate să le facă pe toate deo­da­tă. El trebuie doar să fie de bun gust și cu un nivel meta față de me­sajele pe care le are. Teatrul are me­saje deosebite pe care nu prea poți să le ai în alte domenii. Chiar și în religie, în biserică. Mesajele tea­trului pot fi subtile și subliminale. Teatrul este o instituție complexă, un cabinet de psihiatrie foarte vast.

Adică depinde mai degrabă și de privitor.

Exact. Privitorii sînt diferiți, așa că și teatrul trebuie să fie diferit. Sînt copii, adolescenți intelectuali, oa­meni de o condiție modestă; ei toți să regăsesc în teatru. Dacă găsești o formulă ca să-i satisfaci pe toți, ești genial.

Bun, dar asta înseamnă că teatrul trebuie să se adapteze publicului? Sau invers?

Nu. Teatrul este o locomotivă, nu un vagon.

Recent ați călătorit o bună perioadă de timp și în Georgia. Ce ați descoperit acolo?

Am descoperit o scenă intere­san­tă, și faptul că acolo nu există actori doar de o anumită națio­na­li­tate. Există doar actori, care sînt o altă națiune, ca să spun așa, cu toa­te cusururile și cu toate calitățile. Teatrul de acolo este foarte viu, cu un temperament deschis și se a­prind doar dintr-un chibrit. A fost foarte interesant să lucrez cu ei și să regizez o piesă de-a mea care au au găsit-o în rusă, după care am tr­adus-o în georgiană – „Natură moar­tă cu nepot obez”.

Cam care ar fi diferențele dintre teatrul românesc și cel din străinătate?

Teatrul românesc a devenit foar­te imagistic și este uneori ener­vant, pentru că actorul poate pleca în pla­nul doi, chiar planul trei și apare doar imaginea, scenografia sau plas­tica, actorul devenind mai puțin important. Actorul ar trebui să fie principala piesă din angrenajul ăs­ta teatral. Iată însă că există și ten­dința asta de-al marginaliza puțin, iar asta nu-mi prea place. Însă deo­sebiri esențiale nu prea există. I­dei­le plutesc în aer și ajung și pe la noi, de unde noi le tragem înspre scenă.

Sînt și teme pe care teatrul românesc se ferește să le abordeze?

Da, sînt unele teme abordate cu prea multă prudență cred eu, mai ales din temele astea mai dificile, cum ar fi minoritățile sexuale sau dizabilitățile umane. Aici, în zona asta, noi încă bîjbîim.

Speranța mea este că oamenii se vor trezi

Ce vă neliniștește la ora actuală?

Viitorul tinerilor. Asta pentru că noi sîntem o generație ratată și mă sperie ca povestea asta să nu se repete. De cînd eram mic copil, ta­ta îmi tot zicea că trebuie să strîn­gem cureaua. Că era mai multă sărăcie. Iată că încet-încet, încep și eu să-i sugerez fiului meu să strîn­gă cureaua, iar repetabilitatea asta mă sperie. Iar cel mai mult, mă ne­liniștește atacul prostului gust, a imoralității.

Iar speranța de unde v-o luați?

Eu pot să vorbesc numai de tea­tru. Iar prin teatru, eu încerc să găsesc o modalitate de a repara unele lucruri. Speranța mea e că pînă la urmă oamenii se vor trezi. Dostoievski spunea că viitorul se­col va fi ori religios, ori nu va fi. A început să mă sperie foarte tare ches­tia asta, pentru că oamenii nu mai au încredere în religie. Noi acum pe Facebook mai vedem niște tîm­piți care vorbesc urît, care confun­dă BOR-ul cu spiritualitatea. Nu trebui să fim împotriva unei religii sau a oamenilor care o practică, ci să găsim o modalitate de ne împă­ca. Eu mă aflu în fața unui munte care nu știu cum ar putea fi urnit. Sînt mic și speriat.