prof. univ. dr. Stelian Dumistrăcel: Profesorul nu trebuie să fie predicator în templul limbii române, ci instructor în laboratorul în care se folosește aceasta

Cu o carieră întinsă pe mai bine de jumătate de veac, prof. univ. dr. Stelian Dumistrăcel este în prezent cercetător științific de gradul I al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, responsabil de Departamentul de dialectologie, „cu o excepțională operă în etimologie, dialectologie, fonetică, lexicologie și lexicografie, termino­logie, romanistică, istoria limbii și a idealurilor culturale, stilistică, etnolingvistică, sociolingvistică și pragmatică”, după caracterizarea Rodicăi Zafiu. Însă Stelian Dumis­tră­cel se consideră, eminamente, profesor universitar. Le-a predat studenților străini din Republica Moldova și U­cra­i­na în departamentul de profil al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, a predat și la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați și, printre participările la conferințele in­ter­naționale sau vizitele de predare la instituțiile de în­vă­țămînt superior din străinătate, vegheză alături de studen­ții jurnaliști ieșeni asupra discursului jurnalistic și a elemen­telor de pragma­tică a comunicării. „Limba ro­mână este un paradis al împrumuturilor, s-a acomo­dat cu toate si­tuațiile și va birui.”

Am persoane la care mă opresc cînd spun ceva aparte și mă uit să văd dacă le sclipesc ochii

Mai sînt studentii de astăzi frumoși?

De fapt, este vorba de o confruntare între gene­ra­ții. Cred că studenții simt că îi apreciezi tocmai din cauză că vezi în ei ceva dintr-o vîrstă a ta. Deci este o problemă de recuperare. Și, atunci, spre deosebire de măr­ci­le timpului care sînt înscrise pe fețele, pe dinamismul, receptivitatea sau mobilita­tea spirituală reduse ale celor mai în vîrstă, la tineri observi toate manifestările genuine a două categorii pe care le putem ușor dis­tinge. Prima este cea a celor interesați sau receptivi. Am, în fiecare an, în fiecare gru­pă, persoane la care mă opresc cînd spun ceva aparte, cînd vorbesc despre ceva mai dificil, și văd dacă le sclipesc ochii și da­că sînt interesați de ceea ce spun. Asta îți dă curajul să continui. Apoi sînt ceilalți care par apatici… Dar hai să mai facem o subdiviziune față de cei foarte receptivi, mo­bili și care constituie, de fapt, partenerul privilegiat. Pe lîngă cei apatici pur și simplu, mai sînt și cei foarte conștiincioși, ca­re scriu de îi doare mîna, care nu vor să piar­dă nici o silabă și dacă spui un cuvînt de două ori, uneori, în răspunsul scris la o ve­rificare, îl scriu și ei tot de două ori. Însă toți aceștia au o calitate aparte. Sînt la în­ce­putul unei pregătiri, nu spun carieră căci termenul este un pic pompos, și din cauza aceasta sînt luminați de o speranță. De aceea îmi par toți frumoși, chiar dacă nu toți sînt foarte estetici.

Credeți că ar mai alerga aceș­tia după Blaga, dacă l-ar vedea pe ho­lu­rile Bibliotecii Universitare din Cluj, cum povesteați că ați făcut dumnevoastră?

Mă tem că nu. Acum se citește foarte puțin și, în epoca la care m-am re­fe­rit eu, era vorba despre fructul oprit. Bla­ga era o legendă, era un mit. I­nac­ce­si­bil pentru noi. Închipuiți-vă că la Facultatea de Litere, unde se făcea literatură ro­mâ­nă cu toată seriozitatea cînd era vorba de cro­nicari, de literatura religioasă și de pa­șop­tiști, atunci cînd ajungeai la literatura modernă și contemporană, ocoleai un Voiculescu, un Blaga și alții ca ei. Dar pur și simplu știai că există și cînd îi vedeai nu-ți ve­nea, de fapt, a crede. De aceea cred că mulți, astăzi, nu-i cunosc. La noi era fructul oprit, nu puteai să-l citești pe Blaga, volumele lui erau puse la Biblioteca Centrală într-un fond aparte, iar pe ultima pagină a cărții era o ștampilă cu „S”. Fondul secret. Deci ca să-l citești pe Blaga la fondul secret era ceva!

Dar Sălii Pașilor Pierduți îi lip­sesc astăzi concertele-lecții ținute de vi­o­loniști precum Ion Voicu sau Ștefan Ruha?

Da, sigur că da! Pentru mine, fres­cele pictate acolo sînt un compromis nu­mai față de atmosfera pe care ar trebui să o im­prime unei universități, unei instituții de cultură. Dar lipsește o atmosferă de lucru, în cursul săptămînii, cînd treci pe acolo… Denumirea Sălii Pașilor Pierduți se re­fe­ră, în principiu, la cea a tribunalelor. Clă­diri spațioase, în care oamenii așteptau să le vi­nă rîndul să intre la proces. De aceea se pli­mbau fără șir și fără măsură. Din cauza aceasta, sala, care este foarte frumoasă, pen­tru mine ar trebui să fie legată și de un act de cultură. Înainte, acolo era o sală de lectu­ră unde te întîlneai cu studenții de la diferite facultăți, cum o făceai și la cantină. Fi­in­dcă atunci și cantina era, aproape, o instituție. Una legată strict, foarte strîns și curios de universitate. De exemplu, m-am întîlnit după zece ani cu cineva de la Galați sau de la București și îmi dădeam seama că îi știu foarte bine, dar nu înțelegeam de un­de. Mîncasem patru ani, poate chiar de do­uă ori pe zi, la aceeași cantină. Și atunci ne apropiam unul de altul ca niște vechi prieteni.

Deci în aceste două săli, cantina și cea de studiu, se găsea o anumită atmosferă de interes comun, de schimb de opinii și de… meditație, chiar, asupra condiției tale. Iar da­că e vorba despre manifestările artistice, acelea erau într-adevăr un lucru ne­mai­po­menit. Noi eram săraci, nu mergeam la con­certe, iar la teatru ajungeam doar pentru că ne luau profesorii la repetițiile generale, la pre-vizionarea spectacolului. Așa am vă­zut aproape toate piesele de teatru. Iar cînd s-a deschis Opera din Iași am fost la re­pe­ti­țiile după care s-au făcut înregistrări pen­tru un film care să prezinte acea des­chi­de­re. Țin minte și acum ariile din Tosca de acolo. Și noi, după aceea, la cantină, cîn­tam acele arii, ne spuneam „dă-mi și mie o furculiță” interpretînd, fiindcă eram ui­miți de felul în care se poate comunica cîn­tînd. Însă concertele din Sala Pașilor Pierduți erau un lucru cu totul deosebit, erau de primă clasă întotdeauna.

Trebuie să îți încarci bateria cu cercetare, altfel te automatizezi și ajungi într-o postură de fals predicator

Și cît de mult credeți că s-a schimbat astăzi felul în care se ra­por­tează tinerii față de facultate ținînd cont de faptul că prezența la cursuri nu este una obligatorie? 

Să fim realiști. Totul pornește de la o mentalitate mai veche. Părinții gene­ra­ției mele de studenți erau cu toții în­ca­drați și, prin urmare, voiau ca fiii și fii­ce­le lor, la absolvire, să fie încadrați. Trebuiau să se supună deci disciplinei pentru ca să aibă un avantaj. Din cauza aceasta, în­vă­ță­mîntul era o activitate coercitivă, nu nu­mai formativă. Totuși, acești tineri sînt la o vîrstă la care nu au opțiuni și nici mediul familial nu îi obligă la așa ceva. Func­țio­nea­ză principiul „descurcă-te, vezi ce faci!”. Ei cred însă că pregătirea însăși nu este ce­va foarte important și mai bine este să fii atent ca să te descurci. În sălile de curs există o atmosferă bună de lucru atunci cînd un profesor este urmărit. Iar cînd acesta are studenți ce dau examene, colocvii și progresează, apare performanța care devine un stimulent care îl împinge și pe el să de­vi­nă mai bun.

Acum, desigur, nu facem generalizări cum că profesorul doar așa este stimulat. Depinde și de calitatea sa. Dacă se pre­gă­teș­te să predea, la nivel de liceu, științele naturale, el este un profesor de botanică, zoologie și anatomie, deși poate să aibă și activități paralele care să îi stimuleze pe elevi. Dar profesorul de la universitate tre­buie să fie numaidecît cercetător. Dacă eu nu sînt profesor de jurnalistică, ci ling­vist, și am făcut cercetare, ceea ce predau eu es­te rezultatul cunoștințelor acumulate ca o preocupare specială pentru limba ro­mâ­nă. Este o chestiune de adaptare. Pot să public și într-o revistă de știință la cel mai înalt nivel și pot să și predau un curs inteligibil pentru studenții din anul 1 sau pentru masterat. Asta se cere. Ca profesor, nu tre­buie să știi trei lucruri și să spui două ju­m­ătate. Trebuie să știi o sută de lucruri și abia să poți spune zece dintre ele. Asta în­seamnă performanță. De asta, de exemplu, sînt diferite cicluri de învățămînt, în străinătate, care au un an sabatic. După doi-trei ani, 12 luni trebuie să faci cerce­tare și apoi revii la curs pentru că trebuie să îți încarci bateria, altfel te automati­zezi spunînd lucruri arhicunoscute și ești cum­va într-o postură falsă de predicator. Tu pre­dici despre obiectul tău. Nu! Trebuie să fii un instructor. Profesorul adevărat tre­bu­ie luat ca un instructor, dar pentru asta trebu­ie să fie un foarte bun cunoscător al do­me­niului, să aibă curiozitate pentru ce este nou, pentru ceea ce se schimbă.

Un student bun se formează după cadrele didactice pe care le în­tîl­nește. Pe dumnevoastră vă poate re­ven­dica vreun profesor?

Din păcate profesorii mei s-au cam dus. Dar da, sigur că am avut profesori foarte buni, și mă refer la un mare filolog clasic, Teofil Simenschi, care mi-a predat gramatica limbilor indo-europene, un o­biect deosebit de dificil. Un alt profesor pe care eu nu l-am urmat, nu a fost, să spunem, pe domeniul meu de mai tîrziu, a fost profesorul Dima, care ne-a predat estetică, in­tro­ducere în literatură și literatură universală. Un om cu o capacitate deosebită, un om strălucitor în cunoștințe și în comportament. Nu era profesorul plictisitor, nu era profesorul pedant, ci acel profesor care gîn­dea. Care își gîndea expunerea în timp ce o făcea în fața noastră. Da, am avut profe­sori de genul acesta. De acolo pornește totul! Dacă ai modele din astea, nu de cu­noștințe, ci de performanță în ceea ce faci.

Ați avut și oportunitatea de a lucra cu Eugen Coșeriu, care a de­cla­rat într-un interviu că nu știe sigur dacă își simte sau nu dezrădăcinarea. Din pe­ri­oa­da pe care ați petrecut-o cu el, l-ați sim­țit vreodată regretînd-o?

Da, și într-un mod dureros. Prin faptul chiar că o afirma mereu. Eu, de e­xem­plu, nu vorbesc despre faptul că am mîini, este evident că le am. El spunea că nu și-a uitat niciodată țara, dovadă că simțea a­ceastă depărtare. Cînd a venit prima dată în România, cred că era prin ’67, la un congres de romanistică, la București, nu era si­gur că nu îl vor aresta. Totuși, a venit, dar nu a îndrăznit să treacă în Moldova. Nici nu s-a gîndit la așa ceva. El era, ca gusturi literare, omul contrastelor. Era pasionat și și-a dat și o teză despre limba lui Ion Bar­bu, un poet ermetic, un poet pe gustul lite­raților moderni, a unei receptări cu totul deosebite, dar recita din Sadoveanu, un tra­diționalist, știa pe de rost pagini întregi din proza lui fiindcă era pe sufletul lui mol­do­venesc. Deci sigur a avut acest sentiment, de aceea chiar m-am bucurat că, atunci cînd venea în țară și mergeam la Chi­și­nău sau la Bălți sau la Cernăuți, voia să mă ai­bă aproape, să fim împreună. Voia să fiu îm­preună cu dînsul fiindcă simțea… simțea că îl iubesc, de fapt. Eu am poza lui aco­lo, lîngă calculator, o poză neconvențională în care zîmbește ironic și mă stimulează nu­mai vederea lui. Avea o trăire deosebită în el.

Eu am fost în străinătate și în perioada de dinainte de ’89, membru fiind într-un comitet pentru atlasul limbilor romanice, nu se prea puteau evita invitațiile acestea o­ficiale cumva. Și cineva m-a întrebat de­u­năzi dacă n-am avut vreodată tentația să ră­mîn în străinătate. I-am spus că nu. Sigur nu, pentru că în specialitatea mea nu mai poți străluci dacă îți lipsește contactul cu mediul tău, cu limba ta, cu materialul tău de viață. Am cunoscut cercetători de la Bu­curești, profesori care au plecat în stră­i­nă­tate și pe care i-am întîlnit după 20 de ani predînd ca lectori de limbă și literatură ro­mână la o universitate din Germania unei grupe de șase studenți care de abia bolbo­roseau în românește cîteva propoziții. Asta ajunseseră. Așa ceva nu îmi trebuia, am avut contramodele pentru ceea ce înseamnă ne­reușita acolo. Eu nu am răbdat niciodată de foame și am fost și de origine modestă pînă la urmă, părinții mei au fost oameni cu o situație modestă. Tatăl meu a fost în­tîi funcționar militar la Cernăuți, dat afară, dar a fost tehnician, a lucrat drept conta­bil. Să ai trei copii studenți și abia cînd au ter­minat primii doi să intre al patrulea este ce­va. Dar atunci era un interes pentru a te ri­dica pe calea aceasta destul de dificilă, fă­ră a uita că ești legat de acest mediu, iar eu nu am avut pretenții de lux sau de con­di­ții deosebite pentru viața publică sau chiar pentru viața mondenă.

Alexandru Zub spre exemplu, în ’90, a dat un interviu și s-a scris acolo că a spus așa: „În ultimul timp nu mai pot lucra.” Fiindcă el a lucrat foarte bine în regimul trecut. Și ăștia au fost uluiți, indignați, păi cum se poate? Păi da! Nu avea nici o des­chi­dere, către nimic, era ca mine acum, într-un bîrlog de cărți și a publicat foarte mult. Și-a revenit cu timpul, a publicat și după ’89, pentru că el a rezistat tentației ofi­ciale. A fost invitat în diferite guverne să fie ministrul culturii, cercetării sau nu știu ce. Și a spus „Vade retro, Satana!” (n.red.: Piei, Satana!). Noi sîntem prieteni, am fost la aceeași școală, sîntem vecini, ne scăldam vara în Siret împreună cu alți copii, și îl știu că este un tip excelent, cu o putere de muncă excepțională și cu o voință și o dîr­zenie nemaipomenite. La internat, după ce se stingea lumina și treceam în dormitoare, el rămînea în clasă și cînta la vioară fiindcă pentru asta nu îi trebuia lumină, iar partitura o învăța din timpul zilei. A­ces­ta este exemplul de om de voință care nu a avut aspirații spre măriri, demnități și spre confort. A ignorat cu totul asta.

Îmi place perioada de cursuri deși, acum, aștept să vină vara ca să pot lucra și în liniște.

După „30 de ani petrecuți în­tre tomuri” ați spus că vă simțeați, cînd ați început să predați, ca Sfîntul Sisoe al lui Topârceanu, care, nefiind un sfînt de rang înalt, nu avea suflete de purtat pe aleile Raiului. Mai simțiți seceta de con­tacte sociale?

Cred că lucurile s-au mai îm­bu­nă­tățit. Sînt invitat la diferite manifestări științifice și mă pot confrunta periodic, la Galați și la Bacău, unde am făcut cursuri, dar și la București, cu aceeași oameni și pot vedea cum stau lucrurile cu cerce­ta­rea și cu mentalul aprecierii cercetării pentru temele de interes pe domenii, chiar și di­dac­tic. Mai mult, îmi place perioada de cursuri deși, acum, aștept să vină vara ca să pot lucra și în liniște. Îi mai am apoi pe foș­tii studenți care mă caută ca să mă consulte în legătură cu multe lucruri, chiar și des­pre probleme precum o formă corectă a unui cuvînt. Aceste contacte îți întrețin starea de bine, de a fi util, activ și necesar cuiva.

Un profesor se hrănește deci cu participarea studenților, cu interesul pe care îl manifestă față de cursul respectiv, dar și cu interacțiunea din exteriorul sălii de curs.

Desigur! Aceasta este re­flec­ta­rea eficienței și a motivației profesorului. Eu zic că avem două domenii. Pe de o parte es­te templul limbii române, în care ridici o­sa­nale corectitudinii, eleganței, stilului și nu știu ce, dar avem, pe de altă parte, și la­boratorul limbii române, chiar bucătăria, unde ai în vedere limbi și limbaje func­țio­nale. Asta este problema profesorului, a­dap­tarea față de ceea ce predă. Trebuie să în­țe­leagă foarte bine lucrurile și să nu fie pre­dicator în templul limbii române, ci să fie instructor în laboratorul unde se folosește aceasta.

Limbă despre care dumnea­voastră ați spus într-un interviu că nici nu s-a slavizat, grecizat sau franțuzit și acum nici nu se va englezi. Însă credeți că versatilul franțuzesc va cîștiga lupta cu versatilul care a venit din limba en­gle­ză?

L-a pierdut deja. Versatilul fran­țuzesc este pentru cei din generația mea pentru că eu sînt format în atmosfera lecturilor lui George Călinescu, în materie de literatură, de istorie literară, de critică li­terară, a lui Șerban Cioculescu, dar și a altora, care foloseau un asemenea sens al cuvîntului fiindcă ei nu au știut și nu au învățat engleza. Aceasta era considerată o limbă de comerț, de tranzacție, și nu una de finețe. Singurul scriitor vechi de la noi care a știut bine engleza a fost Ion Ghi­ca. Gîndiți-vă, de la 1848, și el era economist. Dar a scris excepțional și limba lui nu s-a învechit nici astăzi, deloc. Însă versatilul din engleză nu este al lui ci este limba ge­ne­rației tinere. Într-o teză de doctorat, sus­ținătorul a adus laude unor limbaje func­țio­nale prin faptul că sînt versatile. Rodica Za­fiu, care făcea parte din comisie, l-a în­tr­e­bat „ce-i cu versatilul acesta al dumne­voas­tră, domnule?”, pentru că și pe ea o șoca faptul că versatil era un compliment și nu era folosit ca fiind depreciativ.

Dar este normal acum ca versatil să nu mai fie perceput așa. Limba română este un paradis al împrumuturilor și s-a acomo­dat cu toate situațiile și va birui. Va fi în­tot­deauna în cîștig. Pentru că, într-un articol de dicționar, la etimologie, se dau une­ori cîte cinci origini, fiindcă am avut traduceri din texte franțuzești, germane, gre­cești. Toate au influențat și acest lucru se cunoaște după fonetism. Limba a ales. Uzul a ales o formă și limba nu s-a înecat din ca­uza a prea multe surse. Așa că vom răzbi și prin acestea. Dar limba va cîștiga, pentru că e foarte important ca cei din generația de astăzi să folosească termenii după at­mos­fera europeană. Nu după colțul nostru izo­lat de lume.

Să ne așteptăm ca scrisul de mînă să devină un fel de scris cu pana pe pergament

Dar tendința este de a simplifica lucrurile și de a oferi aceeași formă și un înțeles similar. Cu acesta din ur­mă poate fi diferit, căci e vorba de interpre­tare, dar în scris au fost multe forme care au fost omogenizate. De la „niciun”, „ni­cio” pînă la folosirea greșită a unor cu­vin­te precum „locație”.

Am găsit nu demult locație de veci. A dispărut chiar locul de veci și a devenit locație. Sigur, vorbim iar, nu de o limbă în general, ci de limbi funcționale. Cînd scrii un text de ziar de informație, fo­lo­sești limba simplificată, în general, uzu­a­lă, dar cînd scrii un text de opinie nu mai stau lucrurile așa. Deci nu avem o singu­ră limbă, nu avem un singur public. Avem publicuri și avem limbi funcționale adecvate la un anumit tip de comunicare. Dar aceasta este tendința generală, de a simplifica lucrurile. Americanii o să ajungă să nu mai învețe a scrie de mînă. S-a discu­tat public că nu mai este utilă învățarea scrierii de mînă în școală. Nu mai pot ve­dea de ce s-ar chinui. Cînd au ocazia să mai scrie de mînă? Nu au. Să ne așteptăm ca și la noi, peste un timp, scrisul de mînă să devină o chestie cum este scrisul cu pana pe pergament.

„Limba vorbită prost otră­veș­te sufletele” spunea Andrei Pleșu într-unul dintre textele sale. Simțiți un im­puls de a-i corecta pe ceilalți cînd nu folo­sesc corect limba?

Nu. Sau cel puțin nu o mai fac. Pleșu în schimb este un eseist foarte bun, un excepțional scriitor de limbă română, cred că este cel mai talentat dintre contem­porani, dar un neavenit în materie de ling­vistică. Pur și simplu nu are dreptate. De ce? El și cu Liiceanu au avut o emisiu­ne la TV, „50 de minute de cultură”, un­de au vorbit odată despre mutilarea limbii ro­mâne și unul dintre exemple era că se pro­nunță cu accent greșit numele lui Becali. Nu tragi după vrăbii cu tunul! Lasă-l să fie pronun­țat stîlcit! Cine e ăsta? De ce zic eu că lim­ba română se stîlcește cînd niște oameni necunoscători sau indiferenți pronunță nu­mele unui tip obscur din punct de vedere cultural? Atunci nu ne interesează. Dacă pronunță Schopenhauer prost atunci da, într-adevăr, este mutilarea pronunției stră­ine pe care ar trebui să o avem. Nu te pronunți tu în probleme tehnice de lingvistică.

Dacă cineva vorbește greșit nu îmi otră­vește mie nimic, pentru că eu trebuie întîi să îl înțeleg. Iată un apărător al tempulului limbii române. Dar nu are dreptate, nu este așa! Fiecare vorbește cum poate și faptul că cei doi nu au instrucția potrivită o dovedește următorul lucru. Un teolog, filosof, lingvist portughez din secolul al XVI-lea, Fernando de Oliveira, la 1560 a spus așa: „fiecare om vorbește așa cum este el. Oamenii vorbesc despre ceea ce știu și despre ceea ce fac.” Asta-i filosofia limbii adevărate. Dacă tu te duci la un pă­du­rar și aștepți să vorbască despre suflet, despre catharsis, despre carismă, poți in­ter­preta și așa. Dar dacă nu, atunci nu poți fi otrăvit de orice prost. Și nu e vorba aici de superbie și de dispreț. Pur și simplu așa vor­bește el, asta știe, asta vorbește. Iar eu de ce sînt așa de urzicat? Sînt o mimoză senzitivă față de limbajul celorlalți? Doamne ferește! Înțelepciunea este să judeci pe fie­care așa cum este, să-l înțelegi și chiar să vorbești, dacă nu vrei să-l jignești, apro­piat de posibilitățile lui lingvistice și de în­țe­le­gere. Eu am făcut anchete dialectale cu oameni simpli, chiar mulți analfabeți și, dacă mă duceam să îl întreb „cum ziceți aici dumnevoastră la obiectul pe care îl am în mînă?”nu rezolvam nimic. Îl întrebam „Dar asta ce-i? Cum îi zici mata?” Că altfel credea că îmi bat joc de vorbirea lui și nu era eficientă comunicarea.

Pot aprecia calitatea interpretării cîntecelor patriotice și simt acel sentiment de recuperare a tinereții

În Germania, în anii 60’, ați vă­zut cum cîntau nemții vizibil emo­țio­nați marșul blindatelor germane, „Horst We­ssel Lied”. Credeți că există astăzi și ro­mâni care să asculte melodii patriotice din categoria „Tineret pe șantier”, „1 mai muncitoresc” ca nostalgie a ti­ne­re­ții lor și nu a perioadei regimului?

Trebuie să fie două feluri de cîn­tece. Acesta de care am vorbit era unul într-adevăr de marș al formațiilor naziste, de manifestare sufletească, de adeziune to­tală la naziști. Eu cînd aud cîntece din ti­ne­rețe, urechea mea le respinge sau le as­cul­tă cu interes. Se concentrează pe cele care au o naivitate și un fel de detașare chiar, fiindcă erau și cîntece din acestea. Imnurile nu, în nici într-un caz. Jumătate dintre oamenii de vîrsta mea recuperează astfel ceva din tinerețea lor. „Că așa era dom’le, era bine”. Însă știți că este dezastruos. Îmi venea să plîng prin ’91-’92, cînd mergeam pe Lascăr Catargi și în fața mea erau două persoane care deplîngeau vremea de dinainte cînd știai cui să îi dai ceva ca să te încadreze și acum nu găsesc de lucru. Urlam în mine de disperare, cum să deplîngi vremea aceea? Acuma știți că starea aceasta de spirit că „înainte era mai sigur și era mai bine” este un pic răs­pîn­di­tă. Funcționează. Dar în ceea ce privește cîntecele, am întîlnit o formulă foarte fru­moasă la o femeie care a spus așa: „am au­zit ce a spus, dar n-am luat înțelesul”. De parcă înțelesul e ceva aparte care se de­ta­șea­ză. E minunată formula aceasta.

Eu, cînd găsesc într-un film secvențe cu așa ceva, ascult cu oarecare nostalgie melodiile și le și recunosc. Pot aprecia ca­litatea muzicii, a interpretării și, dincolo de toate, simt acel sentiment de recupera­re a tinereții. Eram sănătos, eram voios, îmi încolțeau tot felul de gînduri, de speran­țe. Și după o perioadă, să poți recupera asemenea sentimente înseamnă ceva.

Astfel de sentimente ați spus că le regăsiți și cînd vă amintiți de basmele pe care vi le spunea Ileana, „fata de casă” din gospodăria părinților dum­nevoastră, cînd aveați 7-8 ani. Ați mai descoperit pe undeva aceste basme?

Nu, din păcate nu. Ileana aceea era o comoară, total analfabetă, dar transmitea oral basme. Nu trebuia să înțeleagă tot ce spunea ea. Eram vrăjiți, erau zmei și tot felul de diavoli și lucruri fioroase acolo pe care părinții, sigur, ni le interzi­ceau, dar jumătate din frazare era fără sens. Basmul era ca un fel de text de incantație din ritualuri și nu am mai găsit nicăieri. În lume s-a făcut o schimbare totală. În anchetele pe care le-am făcut în anii 60’, ’70 nu am mai întîlnit astfel de texte fără sens, fără șină, nici la bătrîni.

Maiorescu scria „ca cum am arătat mai înainte” și nu se jena deloc

Nu am ajuns la un punct la ca­re ne temem prea mult de cacofonii? Fă­ră a generaliza, sînt multe țări în care limbajul permite o vulgaritate, dar una care construiește, pînă la urmă, demersul lingvistic.

Într-adevăr, teama de cacofonie este exagerată. Am și scris cîte ceva des­pre această obsesie a cacofoniei. Spre exemplu, Maiorescu scria „ca cum am arătat mai înainte” și nu se jena deloc. Stiți ce e important? Nu ce auzi, ci ceea ce pro­iec­tezi tu din ce auzi asupra unui anumit fapt. Po­pular, se spune „de ce te gîndești numai la prostii?” Este un fel de elitism. Acuma nici să bruschezi lucrurile, să formulezi toată ziua enunțuri care să ducă la jocuri vulgare de cuvinte. Nu. Dar dovada faptului că este o stare de spirit negativă o re­prezintă apariția formulelor „ca și pre­șe­din­te”, „ca și senator”. Dacă vorbește un om simplu, el este înspăimîntat de cacofo­nie, dar nu o știe, are o percepție vagă. Dar cînd o profesoară de limba română predă lecții model de bacalaureat la televiziune și spune „dar ca și epocă, cînd plasați acțiunea romanului Moromeții?”. Profesoară de limba română! Aici, într-adevăr, aș descalifica-o ca la fotbal. I-aș da o gradație în minus pentru că ea nu are conștiința corectitudinii limbii și mai ales a formei hipercorecte. Ceea ce înseamnă o falsă intuiție. Ea nu are în vedere proble­matica actuală a limbii și predă limba română!

Aici nu putem vorbi și despre un simț al limbii? De o capacitate de a o înțelege, de a înțelege cum aceasta se schimbă și de a o putea urmări la rîn­dul nostru fără a rămîne blocați pe a­numite tipare.

Da! Despre asta este vorba într-ade­văr. Să știți că eu la jurnalistică aș face examene obligatorii de simțul limbii pentru că jurnalismul este un domeniu de vocație. Dacă la Educație Fizică și Sport nu primești pe cineva șchiop, iar la Con­servator nu admiți vreun afon, tot așa, cineva fără simțul limbii nu ar trebui nici să vină la Jurnalism ci ar trebui să fie de­con­siliat, ca să mă exprim elegant. Dom­nule, nu ai simțul limbii. Pentru că nu se învață gramatica, gramatica se percepe și corectitudinea vorbirii, eleganța, este dată de simțul limbii pe care ar trebui să-l aibă un vorbitor talentat. Dacă unul nu are simțul limbii atunci nu are ce căuta în domeniul ăsta. Nu poți să stai cu cartea mereu să ca­uți forma corectă! Simțul limbii este ho­tă­rîtor pentru jurnalist. Nu o școală de jurnalism făcută cu vedete care ele însele gre­șesc cînd vorbesc este importantă.

Pînă la urmă, aceste lucruri țin și de reponsabilitatea unui jurnalist față de limba pe care o vorbește.

Reponsabilitatea profesională este aceea de bază, n-ai să permiți unei balerine să se împiedice pe scenă. Nu i-ai admite în nici o situație. Nici unui jurnalist nu îi poți admite să nu stăpînească limba în ca­re scrie. Este obligat să o facă.