Mihai Zaborilă: Opera este o disciplină mult mai severă decît orice cazarmă

În „aș fi fost un anonim dacă nu exista Opera”, stă scris crezul artistic al regizorului ieșean Mihai Zaborilă. Pentru a insufla și generațiilor mai tinere atmosfera caldă în care se petreceau lucrurile la începuturile Operei, în urmă cu cîțiva ani regizorul s-a apucat să scrie o istorie a „casei” în culisele căreia a crescut timp de 50 de ani. Acum însă, sămînța zîzaniei a încolțit în interiorul instituției de artă și orgoliile unor oameni au dezbinat familia care se formase la Opera Națională. S-au dus vremurile în care directorul, instrumentiștii, coriștii, balerinii sau interpreții trăiau ca frații.

Cine v-a as­cul­tat ultima „glumiță lirică”?

Publicul și colegii mei. De la o vreme încoace, cei care eram la înființarea Operei de Stat din Iași, în 1956, sărbătorim eve­nimentul pe 1 iunie, ne întîlnim aco­lo, facem o poză, vorbim despre atmos­fera de atunci și tot atunci povestim lucrurile frumoase pe care le-am tră­it.

De unde a apărut „Mira­jul scenei”?

În copilărie am cochetat mai mult cu pictura și tatăl meu m-a încurajat cu asta, dar nu eram de­o­se­bit de talentat. În schimb, el a fost cîntăreț bisericesc, iar un frate mai mare decît mine cu șase ani, care era la școala normală, cînta la vioara. I-a plăcut atît de mult încît a ajuns directorul Filarmonicii din Bacău. Cînd venea el acasă, în fiecare vacanță, adu­cea cîte un instrument nou și atunci a început chemarea mea pentru scenă. Asta cu toate că, după ce am terminat și eu școala normală, aveam intenția să mă fac doctor. Am vrut să dau la medicină pentru că mi-a plăcut haina lor albă. Dar nu am pu­tut să fac asta din cauză că, atunci, admiterea era pe bază de do­sar, iar eu depășeam plafonul salarial al familiei cu 20 de lei și nu am avut dreptul. De fapt, era același lucru. De partea aia eram medic pentru trup, de partea asta am fost medic pentru su­flet.

Așadar nu regretați că nu ați putut intra la medicină.

Nu știu dacă a fost sau nu noroc că nu am putut intra, dar eu îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ți­nut pînă acum. Nu am ce să regret și nici de ce să roșesc, cu toate că atunci cînd am început eu Conservatorul a­veam 33 de ani și am stat în bancă cinci ani cu copii de 18 – 20 de ani. Cum am intrat în Conservator, eram cunoscut deja, și atunci au început necazurile, invidia, și în anul al III-lea m-am ridicat împotriva nepotismului. M-am ridicat împotriva profesorilor, m-au făcut protestatar, m-au dat pe mîna Securității și din 1963 pînă încoace, tîrziu, am tot fost dat în pri­mire de la unii la alții. Am făcut lu­cruri deosebite, dar numele-mi era ocul­tat întotdeauna. Ultima dată, chiar în ’89, am fost la prim-secretarul din Iași și am întrebat: „Tova­ră­șu’, vreau să știu, este indicație de par­tid să nu-mi apară numele ni­că­ieri?” El a dat din colț în colț și nu a știut ce să-mi răspundă.

Însă, înainte de a veni la Operă, unde am dat vreo patru concursuri pentru admiterea pe postul de regizor tehnic, am fost dansator în ansamblul armatei și acolo am descoperit și mi-a plăcut tot travaliul acesta de pe sce­nă. Era acolo un regizor foarte bun, un suflet de teatru, și mi-a fost drag să-l ajut. Am învățat de la el timp de cinci ani și apoi am participat la admi­tere. Îmi amintesc că am fost zece candidați, iar admiterea avea incluse probe de atenție pentru că tu, ca regizor tehnic, trebuie să urmărești partitura muzicală și, la o măsură anume, trebuie să dai împușcătura. La a patra probă, la citirea acesteia, am stat 40 de minute silabisind numai ritmic ra-ta-ta-ta-ta-ta. Experiență aveam și de la Studioul artistului amator pe ca­re l-am organizat în timpul stagiului mi­litar de la București. Era o echipă artistică cu militari din toată țara pentru care eram și dirijor și regizor. Cu ei am cîștigat mai multe premii și mai tîrziu cînd am mai trecut pe la sediul armatei am văzut fotografii pe pereți cu mine, parcă, ce eram eu? Eram și eu un om ca toți ceilalți.

Apanajul și succesul în artă nu sînt numai al unei individualități

Opera a fost înființată pe 1 ianuarie 1956, iar Stagiunea a în­ceput pe 1 noiembrie. Ce s-a întîm­plat în acest timp?

Ianuarie e un fel de a spu­ne. Încercări de operă au fost și în tim­pul Primului Război Mondial. Cînd au fost refugiați aici Guvernul și Regele Ferdinand, George Enescu a format un nucleu, o societate muzi­cală, și au dat spectacole. Cei care au cîntat în această orchestră au jucat spectacole de operetă și între cele do­uă războaie mondiale. Atunci, cu gustul acesta pentru artă dezvoltat, au insistat la autorități și, pe 26 de­cem­brie 1955, s-a expus motivul pentru înființarea Operei de la Iași. Atunci s-a dat Hotărîre de Guvern pentru 1 ianuarie 1956, dar concursul propriu-zis pentru ocuparea postu­ri­lor a început în martie. Au fost peste 500 de candidați din toată țara, printre care erau mulți oameni de valoare ca­re băteau la poarta consacrării, dar care aveau voce și care cîntau deja în corurile academice de la București. S-au selectat și, apoi, în aprilie, a fost numit director Ioan Goia, un copil de trupă care a cîntat în orchestra Ope­rei din Cluj, un om cu deschidere foarte largă, autodidact, care cu­noș­tea tot laboratorul de operă. A venit aici în aprilie și a insistat să se facă pregătiri, dar nu avea nici un ban pen­tru că venise doar cu servieta sub­soară și cu delegația de directori. Nici bani de ojă nu avea și cu ce să faci tu instituție, că nu ai o vioară, nu ai un pian, nu ai nimic. Ei, și de toate a fă­cut rost. S-a zbătut pînă le-a adunat pe toate. Uite, acum, Palatul Culturii este în paragină, dar și acolo s-au dat niște spații pentru repetiții, s-au dat altele la liceul Alecsandri, pentru că trebuiau spații pentru ateliere de cro­i­torie, cizmărie, tîmplărie și multe al­tele. Toate le-a făcut acest magician, pur și simplu, dar le-a făcut ajutat de noi toți. De la 1 iunie, toată lumea ajuta unde era nevoie, nu conta că el este solist sau instrumentist. Fiecare punea mîna și nu trebuia să îi cheme nimeni. De asta spun că am fost ca niște frați. Mai mult chiar, am fost o familie la înființarea operei acesteia. Cît a fost directorul acesta așa era atmosfera. Și încă cîțiva ani după, iar pe urmă relația a început să scadă. Mi-a plăcut foarte mult lumea aceasta, dacă nu mi-ar fi plăcut, nu stăteam, pentru că este destul de grea viața în teatru. Este grea în sensul că teatrul, mai ales opera, este o disciplină mult mai severă decît orice cazarmă pentru că lucrezi, în special în muzică, numai cu partitura, adică cu fracțiuni de timp.

Fiind regizorul de culise al Operei ați ridicat cortina primului spectacol. Ce era dincolo de ea?

Multă siguranță. Era pri­mul spectacol, dar emoțiile mai mari erau la cei din sală. Inclusiv colegii care erau printre spectatori erau mai emoționați decît cei care intrau pe sce­nă. Aceștia puteau să intre flu­ie­rînd, așa de siguri erau pe ei pentru că, fiind primul spectacol, s-a muncit ex­­traordinar. Opera „Tosca” s-a repetat patru luni, dar travaliul acesta de pre­gătire al unei operei începe cu re­pe­ti­ția individuală, după aia sînt re­pe­ti­ți­i­­le de ansambluri, duete, scene co­lec­tive, după aceea cu corul și apoi cu orchestră. Patru luni s-a repetat încontinuu și cu regim foarte sever. Dar fiecare și-a făcut treaba, pentru că se trăgea de el ca să existe siguranța că lucrurile se știu.

După primul an, instituția a fost propusă să reprezinte cultura româ­nească în URSS. Am fost împreună cu Teatrul Național cu trenul în Re­pu­blica Moldova și am stat 20 de zile acolo. Ei erau vreo 250 și noi aproa­pe 200. Cu mașiniști, cu tehnicieni, cu decoruri, cu toate. Teatrul a dat cinci spectacole, începînd cu „Baba Hîrca”, și noi trei, „Tosca”, „Traviatta” și „Băr­bierul din Sevilla”. Însă au fost foarte bine primite toate pentru că așa era atunci, se spunea că URSS este o minune. Curge lapte și miere acolo, motiv pentru care am fost primiți ca nu știu ce peste tot. Așadar, atunci, la lansare, totul a fost o coeziune su­fle­tească. Asta a fost acolo. O legătură sufletească și respect deosebit unii cu alții, ceea ce nu este acum. Acum se duc cu un memoriu la Holender, cu hîrjoană între ei. Mă doare capul de ce văd pe Internet, la calculator, des­pre ei. Mă îmbolnăvesc cînd văd. S-a ajuns într-un așa hal, încît un absol­vent de Conservator vorbește într-un limbaj obscen despre colegii lui. E un comportament abject după păre­rea mea. Omul de artă trebuie să aibă mult bun simț. Apropo de regizorul de culise, îmi amintesc că mereu ve­deam un bărbat la spectacole care se așeza pe același loc. Era un doctor pe­diatru care venea permanent la ope­ră și pe care mereu îl vedeam, cînd mă uitam pe ocheanul de lîngă cor­ti­nă, pe locul 13 rîndul 13, și acum am aflat că este unul dintre cei care are cea mai completă colecție de progra­me ale Operei din Iași de la în­fi­in­ța­re. Pe lîngă acestea, medicul de care vă vorbesc are toate libretele care aveau rolul de a pregăti spectatorul, motiv pentru care se copia tot textul operei și li se dădeau oamenilor din sală pentru o mai bună înțelegere.

Nu îmi pare rău, dacă nu aș fi făcut treaba asta, aș fi fost un anonim

Spuneați că succesele Operei de la Iași s-au datorat unei unități de gîndire. Se poate explica situația de acum prin dezbinarea acestei unități?

Da. De ce am spus unități de gîndire? Pentru că apanajul și succesul în artă nu sînt numai al unei in­di­vidualități. Într-un spectacol, dacă stră­lucește un interpret, acela nu este spectacolul întreg, nu este operă în­trea­gă cînd se focalizează toată aten­ția asupra unui singur individ. Spec­ta­torul trebuie să înțeleagă ce a gîndit geniul acela care a scris opera, un Vivaldi, un Verdi. Acela a gîndit o operă de ansamblu și a lucrat o temă, iar cel care repune treaba asta în pa­gi­nă trebuie măcar să simtă cît de pu­ternice sînt legăturile în operă, pentru că, pe partitură, sînt lucruri seci, teh­ni­ce. Ca interpret, într-un duet de dra­goste, nu pot să fiu eu din Partidul Liberal, iar tu din celălalt. Pentru că nici eu nu îți transmit ție, nici tu nu îmi transmiți mie. Partenerii de scenă trebuie să transmită un sentiment pur în muzică, asta este scopul asam­blă­rii duetelor. Nu trebuie să stră­lu­ceas­că numai dirijorul sau directorul. În primul rînd, indiferent ce serviciu fa­ce cel care mînuiește decorul sau cel care face machiaj, oricare dintre cei care au contract cu scena, trebuie să fie oameni de suflet pentru că ei îi sprijină moral pe cei care se pre­gă­tesc să urce pe scenă. Iar orice in­ter­­pret are mari emoții și, dacă i-ai creat o anumită stare, ratează. Nu ob­servă publicul, dar cei care sînt din instituție își dau seamă că nu e în for­ma în care trebuie să fie. Asta mi-a plăcut și pentru asta am muncit de di­mineață pînă seara. Spre exemplu, cînd am început studiile, dimineața eram la Conservator pînă la ora 1, iar la 1.30 trebuia să fiu la Operă că începeau repetițiile, iar dacă nu dă­deam eu, regizorul, semnalul că totu-i gata, spectacolul nu începea, și atît îmi trebuia. Astfel am muncit ziua, iar noaptea îmi făceam temele. Și nu îmi pare rău, că nu am pierdut timpul în zadar, pentru că dacă nu aș fi făcut treaba asta, aș fi fost un anonim.

Cine știe cîte cavouri s-or fi făcut din materialele pentru teatru, cîți stîlpi la gard pentru vile, cîte trotuare?

Pe cîte acte credeți că este structurată „Comedia reparațiilor”?

Păi cam patru acte. Ce se întîmplă. Eram încă în instituție cînd au început reparațiile și după aia m-am retras. Am început activitatea cu „Tos­ca” și „Puccini” si am avut șansa ca, după 50 de ani, să mă retrag tot cu aceștia. Multe dintre întîmplările din această perioadă le-am și consemnat din nevoia de a prezenta și publicului ce s-a petrecut cu această instituție în care eu am dat semnalul de începere a primului spectacol de ridicare a cor­tinei. Am stat 50 de ani pe scena ieșeană, din 1956 pînă în 2006, și, după ce am plecat, s-a stricat toată at­mosfera de acolo și a început de­grin­golada care e acum. Eu am ținut piept și le-am dat peste nas tuturor care o luau razna, atît cît am putut. Atunci, după retragere, în 2007, a fost o conferință de presă cu ziariștii și eu am avertizat că autoritățile nu se vor ține de cuvînt și aș fi vrut ca presa să țină din scurt această cacealma a re­pa­ra­ți­i­lor, numai că nimeni nu a mai făcut nimic. Mai mult, eu am tot spus des­pre lucrurile astea de amorul artei și din conștiința mea că trebuie să îm­părtășesc și altora din ideile mele. Nu știu cît de bine voi ajunge eu, dar uite că prin articolele astea l-am cîștigat pe Holender, artist român pentru ca­re am toată admirația.

Reparațiile au început chiar din primul an în care a venit directorul Goia, cînd a trebuit să facă anumite adaptări pentru viitoarea operă din Iași, pentru că Teatrul Național era construit din 1896, după nevoile de atunci. Astfel a mărit fosa, pentru că cea de atunci era pentru vreo 12 – 14 oameni, se putea juca „Baba Hîrca”, dar pentru operă trebuiau să încapă 50 de oameni, și a scos două rînduri din sală ca să o refacă. Atunci s-au burzuluit oamenii de la teatru că le distrugem clădirea și au scris un articol la „România Liberă” care a făcut o vîlvătaie, un incendiu pur și simplu. Deci scandalul și invidia între cele două instituții a început de mult. Du­pă aceea, a evoluat pe parcurs, iar unii dintre actori ne spuneau că „domnu­le, noi sîntem stăpîni”. Care noi? În fond, eu am să spun treaba asta: trebuie să apară acolo sus nu doar Tea­trul Național, ci Teatrul Național și Opera Română din Iași, pentru că sînt două instituții. Cum sînt ei chi­riași la stat, așa e si opera. Sîntem chi­riași la stat, nu la teatru. Pe urmă, pentru că era spațiul restrîns și nu îi ajungea directorului, s-au inițiat de­mersurile să se construiască o prelungire a clădirii vechi în stilul respectiv. Întîmplarea a făcut că mi-a dat mie pro­iectul să-l duc la București la vi­zat și m-am uitat în el de curiozitate. Cum este clădirea de actuală a teatrului și a operei, ea trebuia făcută cu în­că 13 metri spre Filarmonică și în spațiul care se construia trebuia organizată o curte interioară pentru ma­șini, să nu fie țigănia care este acum împrejur.

Știți de ce nu s-a mai rea­li­zat?

Nu s-au mai făcut pentru că, un actor de teatru, la o întîlnire din campania de alegeri cu Emil Bot­năraș, le-a spus: „Tovarășu’, a venit opera asta și ne distruge clădirea noas­tră”. Și ce putea să-i răspundă. „To­va­rășe, mai studiem”. Și s-a studiat pînă s-au închis robinetele la bani, și cînd s-au închis, s-a făcut clădirea în două zile. Au lipit-o pe cea veche de cea nouă, geamurile dintr-o parte sînt blo­cate, cele de dincolo la fel, balerinii nu au aer la cabinele lor, dincolo ac­torii la fel. O mizerie. Asta este a doua lovitură.

Pe urmă, comedia a continuat cu organizarea spațiului interior. Aripa aceasta nouă s-a făcut pentru nevoile operei, în special. Ea trebuia să prevadă birouri, sală de balet, sală de mijloc pentru repetițiile generale cu baletul și orchestra și încă o sală mare pentru cor. Însă a venit directorul tea­trului și a zis că „eu vreau să fac o sală pentru aia, o sală pentru cealaltă și trei scene”, cum de altfel a făcut și directorul de acum. Calamitatea asta se datorează și lui pentru că vrea el să se extindă, să strălucească teatrul. Ei, și atunci am intrat iar în conflict și ne-au chemat la partid. Acolo, la urmă, le-am spus celor ce aveau ordine să rezolve situația: „Să știți că zîzania dintre aces­te două instituții o să meargă pînă jos, la ultimul om. Iar între două instituții de artă nu știu dacă trebuie să existe așa ceva”. Și le-am dat exemplu o si­tuație care se petrecuse înainte cu trei zile. Eu atunci avusesem un spațiu de timp pentru repetiție pînă la cinci. Mai aveam cîteva măsuri de final și au venit electricienii de la teatru și ne-au închis lumina pentru că trebuia să înceapă ei repetițiile. Deci am în­vîrtit macazu’ și am cîștigat al treilea act.

Al patrulea și ultim act s-a consu­mat în 2007, cînd o realizatoare de la TVR Iași a făcut la Teatru Național un material pentru un articol cu nu­mele „4 martie ’77, cutremur natural, la 30 de ani cutremur artificial” care nu a mai fost difuzat deoarece mi-a spus că, înainte cu două zile de di­fu­zarea materialului, a primit un telefon de la un nivel mai înalt decît mi­nistrul de la București pentru ca să se oprească emisiunea pînă vine di­rec­torul Hadji Culea de la Cluj. Acum s-a spus că va fi gata în mai. Însă constructorii au dat pe dinafară și în interior este mizerie. Mai au scena înăuntru. Domnule, dar nu puteai fa­ce de la început interiorul și pe urmă pe dinafară? Că nu așa a fost prevăzut în proiect. Domnule, da te-ai trezit după șase ani că nu e pre­vă­zut în pro­iect scena? Nu, pentru ca să se fure. S-a furat groaznic, păi eu am zis cine știe cîte cavouri s-or fi făcut din ma­te­rialele pentru teatru, cîți stîlpi la gard pentu vile, cîte trotuare.

Atunci s-au îndeplinit cu­vin­tele mitropolitul I. P.S. Se­bas­ti­an Rusan care atunci cînd a bine­cu­vîn­tat înființarea Operei a spus că se teme „ca nu care cumva tot voi să o stricați?”

Da, cuvintele acestea m-au marcat pentru totdeauna. La început nu le-am dat importanță, dar acum cînd am început să mă gîndesc am ajuns la concluzia că uite, mitropolitul a avut dreptate.

Anul trecut, în martie, spuneați la Opera din Iași că s-a deschis cutia Pandorei. De data aceasta a izbutit să iasă din cutie și Speranța alături de spiritele rele?

Speranța mocnește la toată lumea, dar după ce s-a deschis cutia Pandorei s-a stricat atmosfera. Eu aveam 27 de ani, și primul director, care era cine era, m-a trimis să fac o treabă care nu era de competența mea și i-am repezit ușa în nas, la vîrsta aia, dar după cinci minute mă chema și se purta de parcă nu se întîmplase nimic. Ăștia de acum te țin minte de nu te mai vezi. Eu am semnalat și lu­cruri bune despre realizările de pe sce­nă, dar ce se întîmplă acolo înăun­tru este cancer. Acolo este metastaza. În imaginea instituției dinafară nu se prea observă, dar este vorba de at­mosfera din interior. Ca să scriu o car­te în care să cuprind istoria trăită a instituției am plecat la Deva să mă izolez pentru că primeam telefoane care mai de care. „Domnule, uite mai am cîțiva ani pînă la pensie, ce să fac? Domnule, se deschide Palas-ul mă duc să caut acolo un post.” Din cauza acesta zic că în interiorul Operei este o tortură și un dezastru continuu.

Sursa foto: www.universulprieteniei.org