Didier Desormeaux, jurnalist France Télévisions: Jurnaliștii de la Charlie Hebdo sînt la fel de liberi după atentat cum au fost dintotdeauna

Prezent la ediția din 2015 a Seminarului Internațional de Jurnalism de la Iași, Didier Desormeaux a explicat jurnaliștilor români de ce străzile Parisului au format un imens lanț uman care a blamat atacul de miercuri, 7 ianuarie, din redacția săptămînalului Charlie Hebdo. Jurnalistul spune că oameni de toate vîrstele plîngeau și țineau ridicate fotografiile celor 10 jurnaliști executați sau simboluri ale caricaturii, mai ales pixuri și creioane. Didier Desormeaux spune că teroriștii au zdruncinat prin atentatul realizat un crez vechi al poporului francez, și anume libertatea de exprimare a presei. De aceea, la cîteva ore de la asasinarea jurnaliștilor, Franța îndoliată a ieșit în stradă. Ei i s-au alăturat duminică mai multe voci importante de pe toate continentele care au pornit într-un marș al păcii în memoria celor 12 oameni asasinați. Acest „11 Septembrie al Franței” a arătat unui popor „divizat”, după cum spune jurnalistul France TV, că în fața evenimentelor de acest gen diferențele trebuie uitate, iar oamenii trebuie să facă front comun pentru a arăta că „rezistă” acțiunilor teroriste și că sînt liberi. 

Cum ați trăit în redacție cele 54 de ore din momentul asasinării jurnaliștilor de la Charlie Hebdo pînă la prinderea teroriștilor?

Eu, în ziua evenimentului, atunci cînd s-a produs chiar, nu eram în redacție. Mă aflam la o întîlnire și, foarte ciudat de altfel, deși nu ști­am ce se întîmplă, simțeam că s-a petrecut ceva. Eram neliniștit fără să știu exact de ce. Pentru mine, pen­tru colegii mei, a fost un șoc enorm. Toată lumea era pierdută, dez­nă­dăj­duită. Toată lumea plîngea. Pă­rea ireal, de neimaginat. Era greu de crezut, deoarece pentru noi victimele atacului erau un fel de frați mai mari. Dar să știți că nu erau toți în vîrstă, unii aveau și în jur de 40 de ani. În orice caz, ne erau ca niște frați și noi nu ne puteam ima­gina că au fost executați, unul cîte unul, ca un pluton atacat și ucis în timpul unui război. Era dincolo de înțelegerea noastră și nu puteam admite o asemenea atrocitate. În plus, cei uciși erau desenatori, ilus­tratori, nu erau niște războinici. Mulți dintre noi, jurnaliștii de azi, am crescut cu o parte dintre cei o­morîți. Eu, de exemplu, în tinerețe îi urmăream în revistele pentru ado­lescenți pe Cabu și pe Wolinski. Deci am fost mai mult decît sen­si­bi­lizați de aceste evenimente pentru că erau de-ai noștri, din mij­lo­cul nostru.

Ideea complotului oferă o explicație rapidă a ceva ce este de fapt complicat

Totuși populația franceză a înțeles diferit atacul. Pe lîngă miile de manifestanți care au ieșit în stradă, spuneați la conferință că 20% dintre adolescenți cred ca evenimentele au fost regizate. De ce?

De fapt, procentul este de 17%, puțin peste. Acești tineri cred că a­tentatul de la Charlie Hebdo a fost un complot. De aceea am intervie­vat un responsabil al Ministerului Educației Naționale ca să-mi ex­pli­ce și mie cum de acești tineri, mai ales din zonele de periferie, chiar provincie, nu cred în realitatea eve­nimentelor petrecute. Ce cred ei? Tinerii spun că evenimentul a fost regizat pentru că unele imagini de la locul atentatului sînt neclare, iar ei le interpretează spunînd că „ui­tați, strada pe care au fost filmate sce­nele era goală, mașinile au fost schimbate”, plus multe alte detalii pe care le subliniază încercînd să ar­gumenteze că în cele din urmă eve­nimentul a fost un complot, o cons­pirație.

Poate au găsit pe Internet imagini false și de aceea au această reprezentare. Nu neapărat false. S-au folosit de o serie de imagini care erau am­bigue. Eu am întrebat repre­zen­tan­ții din educație cum este posibil așa ceva, de ce acești tineri cred că de fapt evenimentele nu s-au pe­tre­cut așa cum știm că s-au petrecut și mi-au răspuns că este simplu de înțeles. În primul rînd este vor­ba despre un mediu tînăr, care nu este valorificat, care se află în um­bra societății, care nu are multe spe­ranțe. În al doilea rînd, evenimen­tele aduc în prim plan o istorie com­pli­ca­tă, iar ei au ales drumul cel mai simplu pentru a înțelege cele pe­tre­cute, zicînd că este vorba doar despre un complot. Ideea aceasta a complotului oferă o explicație ra­pi­dă a ceva ce este, de fapt, compli­cat. Adevărata istorie a evenimen­te­lor petrecute la Charlie Hebdo înseamnă să înțelegi puterea ima­gi­ni­lor, conflictul dintre suniți și și­iți, conflictele din Siria. Tinerii însă au ales un drum mai scurt. Totuși, le-am zis celor pe care i-am intervievat, „bine, dar nu este suficient să spui că este un complot și atît”. Specialiștii mi-au răspuns că, în plus, ne referim la o generație care se hrănește din cultura scenariilor ame­ricane, în care filme cu detalii pu­ți­ne sînt considerate comploturi, pro­vocate de diferite părți care vor să domine lumea. În contextul dat, a­ceste elemente se combină perfect, chiar dacă șușoteli au existat dintotdeauna în istorie. Însă, de data aceasta, zvonurile au fost amplificate de Internet și cum tinerii sînt foarte singuri și izolați în spatele calculatorului, ei trăiesc evenimen­tele fără să dicute, fără să participe la discuții contradictorii. De fapt, în mijlocul lor nu există deloc dezbateri pe aceste subiecte sensibile.

Aasasinii, frații Saïd și Chérif Kouachi, sînt tineri francezi de origine algeriană, crescuți în Franța, marginalizați cînd au început o serie de mici infracțiuni. Din păcate, în această caracterizare se regăsesc numeroși tineri francezi de origine africană.

Este un paradox pentru că tot la conferință ați spus că seara, după atentat, pe străzile Parisului erau foarte mulți tineri.

Da, într-adevăr avem de-a face cu un paradox pe seama căruia în­că se discută în Franța, pentru că dincolo de acest procent care nu cre­de în realitatea celor întîmplate, ța­ra a cunoscut odată cu evenimen­te­le acestea o mobilizare din proprie inițiativă a aproximativ patru mili­oane de oameni care au ieșit în stradă, o cifră enormă. Unii spun în­să că oamenii care au manifestat fac parte din categoria celor intelectuali, cu o anumită cultură, oameni care se gîndesc și care înțeleg ceea ce s-a întîmplat. Dar majoritatea tineri­lor, mai ales cei de la periferie, nu se regăsesc printre cei care au manifestat, și nu doar că nu se regăsesc, dar aproape că sînt de partea te­ro­riștilor. Adică s-au îndoit de ceea ce au văzut, au spus că nu este po­si­bil să se fi întîmplat așa, și asta e foarte ciudat, de neînțeles. Putem spune că unii apreciază gestul te­roriștilor pentru că o astfel de reac­ție ar fi normală dacă ne-am raporta la Charlie Hebdo care a atacat de mai multe ori simbolurile islamului, profetul, și acum musulma­nii s-au răzbunat, asta ar fi prima categorie, dar mai sînt unii care nu cred deloc tot ceea ce s-a întîmplat și spun că totul este un complot al americanilor sau al israelienilor. A­ceștia din urmă fac parte din categoria celor care nici pînă acum nu cred că evenimentele de pe 11 septembrie au fost reale și spun, in­di­fe­rent de argumentele aduse, că de fapt nu s-a întîmplat așa cum știm cu toții. În cazul nostru, categoria as­ta este întîlnită mai ales în orașele din jurul Parisului, de unde provin și asasinii, de altfel. Frații Saïd și Chérif Kouachi sînt tineri francezi de origine algeriană, crescuți și șco­liți în Franța, marginalizați la un mo­ment dat cînd au început și o serie de mici infracțiuni. Din pă­ca­te, în această caracterizare se regăsesc numeroși tineri francezi de origine africană.

Ați putea spune că după evenimentele din ianuarie relațiile între musulmani sau musulmani și catolici sînt mai tensionate decît înainte?

Chiar atunci în rîndul popu­la­ției a fost o frică foarte mare ca nu cumva tragedia propriu-zisă să pro­voace un lanț de astfel de evenimen­te. În cele din urmă nu au fost așa de multe, întrucît autoritățile mu­sul­mane au criticat atacul, au sus­ți­nut poporul francez și au făcut numeroase apeluri pentru înce­ta­rea acțiunilor teroriste. Mai mult, ex­tre­ma dreaptă, Marine Le Pen, a fost marginalizată și nu a participat la manifestarea de duminică. Deci posibilele părți care ar fi putut în­cu­raja teroriștii au fost date la o parte și în plus, simbolic vorbind, șeful teritoriului palestinian, Mah­moud Abbas, a participat dumi­ni­că la marșul organizat, ceea ce a în­semnat că nu toți musulmanii sînt ostili poporului francez.

Charlie Hebdo era ziarul unei generații, dar de cînd cititorii au îmbătrînit, avea mai puțini admiratori

Cum a prezentat France TV atentatul?

Am avut o oarecare dispută la France TV, pentru că noi avem două redacții naționale, France 3 – o rețea de televiziuni regionale și France 2 – postul național. În fapt, atunci trebuia să împărțim mijloa­ce­le tehnice pentru a cuprinde eve­nimentul și asta era imposibil de­oa­rece am fi avut nevoie de transmisii în direct pe ambele posturi și în cele din urmă France 2 a fost te­leviziunea aleasă să redea în totali­tate evenimentul, bineînțeles cu ne­mulțumirea celor de la France 3. A fost o discuție legată de mijloacele prin care am putea cuprinde ceea ce se întîmplă, pentru că faptele, eve­nimentele, păreau complicate, cu toa­te că, în mod paradoxal, ne aflam în preajma redacției. Erau complicate pentru că după Charlie s-au pe­trecut mai multe lucruri care trebu­iau urmărite – , momentul de la si­na­gogă, manifestările din stradă, schimbul de focuri în care un po­li­țist a fost ucis, magazine în care te­roriștii au luat ostatici. De fapt, au fost vreo patru-cinci evenimente cam în același timp sau la scurt timp unul după altul. La început, ne-am spus că cel puțin primele două nu au nicio legătură, însă în cele din urmă am înțeles că erau legate între ele. Subiectul a fost tra­tat diferit, în funcție de televiziuni. Noi nu am întrerupt foarte mult programul, în schimb jurnalele au avut ediții speciale și au fost mult mai lungi decît de obicei, iar pe In­ternet am avut transmisiuni non-stop. Canalele de știri au transmis 24 din 24 de ore, dar să știți că une­le au fost criticate pentru că și-au asu­mat niște riscuri uriașe. De exem­plu, a fost o televiziune care a su­nat un ostatic care era ascuns într-un dulap, fără ca cei care asedia­se­ră magazinul din Vincennes să știe de existența sa. Jurnaliștii au fost inconștienți pentru că teroriștii nu știau că pe lîngă oamenii pe care îi amenințau, mai erau și alții ascun­și într-o cameră frigorifică și într-un dulap. Mai mult, teroristul avea te­levizorul în magazinul respectiv des­chis chiar pe postul care luase le­gă­tura cu ostaticul din dulap. Din fericire, nu și-a dat seama că transmisiunea în direct era chiar din ma­gazinul în care intrase și luase osta­tici și, tot din fericire, nu și-a dat seama că persoana care răspundea jurnaliștilor se afla chiar în spatele său. A fost de necrezut ceea ce a fă­cut televiziunea respectivă, motiv pentru care a fost aspru criticată întrucît a pus în pericol chiar persoana care încerca să se salveze.

Credeți că după atentatul din ianuarie societatea franceză s-a schimbat?

În acest moment, toți jurnaliștii francezi se întreabă acest lucru. Eu cred că oamenii au conștientizat că în numele valorilor fundamentale tot poporul trebuie să fie unit. Și asta este foarte important pentru noi, deoarece poporul francez este unul divizat. Cu toate astea, în ca­zul de față am văzut un elan, un e­fort puternic, care a unit toată lu­mea. Atentatul de la Charlie Heb­do a fost un eveniment major pentru Franța care a reunit milioane de per­soane ce și-au exprimat aceleași sen­timente vizavi de asasinarea jurnaliș­tilor. În acest moment, în Franța se duce o polemică pentru că un socio­log-demograf spune că nu a fost vorba despre un eveniment așa de important. Eu cred că a fost un eve­niment major, un 11 septembrie al nostru. Franța este o țară foarte ata­șată de libertatea presei și de ca­ri­ca­turiști. Charlie Hebdo critica pu­terea, ceea ce era plăcut. Era un ziar destul de nișat, avea în jur de 30.000 de exemplare, ceea ce în­seamnă foarte puțin în Franța. Înai­n­te era popular, era ziarul unei ge­ne­rații, dar de cînd cititorii au îm­bă­trînit, avea mai puțini admiratori. Charlie a fost dintotdeauna virulent. Și chiar dacă în momentul aten­tatului nu mai aveau așa de mulți cititori, ulterior am văzut oameni conservatori, oameni de dreapta ca­re cumpărau ziarul. Primul număr după eveniment a fost cumpărat de toată lumea. Oamenii au stat la rînd ca să-l cumpere. Eu însumi am așteptat trei zile pînă l-am cum­pă­rat. În total, s-au vîndut milioane de exemplare, lucru nemaiîntîlnit în istoria presei franceze. Toată lu­mea mergea la chioșcuri să cumpere Charlie Hebdo dintr-o solidaritate nemaiîntîlnită. Era un fel de a spu­ne mă opun terorismului și cum­păr ziarul. În prezent, săptămî­na­lul iese în mod normal, nu știu exact cifrele de vînzare, dar cred că se vinde bine. În plus, au păstrat fix același spirit, aceeași cultură. Îi ata­că și acum pe musulmani, îi atacă pe catolici, o atacă pe Marine Le Pen și puterea, în general. Știu să rîdă de toată lumea, dar să nu înțele­gem greșit. Charlie Hebdo rîde de musulmanii fanatici, de catolicii fa­natici, nu de altceva. Și acum sînt liberi, așa cum au fost dintotdeauna.

Din păcate, azi tindem să limităm jurnalismul în fața calculatorului și nu ăsta e scopul meseriei

Care credeți că sînt calitățile pe care trebuie să le aibă un jurnalist?

Azi un jurnalist trebuie să nu ai­bă prejudecăți și trebuie să fie des­chis la orice. Două calități definesc un bun jurnalist și anume să se per­fecționeze continuu și să accepte să trăiască toate situațiile în mod fi­zic, adică să meargă în mijlocul fap­te­lor. Din păcate, azi tindem să li­mi­tăm jurnalismul în fața calculato­ru­lui, dar nu ăsta e scopul mese­riei. Jurnalismul înseamnă să mergi să vorbești cu oamenii, să descoperi oameni și să te apropii de ei. În plus, trebuie să fie riguros, să-și cultive continuu abilitățile de orice tip. Lu­mea azi este foarte complicată, de aceea trebuie să învățăm zilnic. În tinerețea mea, lumea era împărțită în Est și Vest, azi însă este mult mai complicată. Atunci toate informa­ți­ile erau văzute din prisma acestei delimitări, iar religia nu era așa im­portantă. Atunci nu se vorbea de religie, ci doar de comunism și ca­pi­talism. România era dincolo, iar noi eram dincoace. Azi însă lu­cru­rile nu mai stau așa. Totul este foar­te complicat și de aceea spun că jur­nalistul trebuie să fie foarte bine pregătit, documentat. De exemplu, în cazul Charlie Hebdo trebuie să înțelegem o întreagă istorie ca să putem răspunde la întrebarea de ce al-Qaeda a ordonat grupului res­pectiv să atace ziarul. Nuanțele lu­mii de azi sînt greu de priceput și greu de explicat, de aceea un jur­nalist trebuie să învețe, să citească, să se documenteze zilnic.

De ce îndemnați jurnaliștii să meargă în cartierele marginașe?

Fac asta pentru că mult timp s-a spus că ceea ce se petrece acolo nu in­teresează pe nimeni. Lucru fals și dramatic, în același timp. Unii jur­na­liști de-ai noștri voiau să meargă în orășele acestea mai mici, dar pri­meau răspunsul redactorului-șef că nu are rost pentru că nu interesea­ză pe nimeni viața de acolo. Total greșit pentru că, uitați-vă, nu s-a mai mers în locurile respective, am pier­dut contactul cu lumea aceea și știm cu toții ce s-a întîmplat în ianuarie. De aceea insist să se meargă în zo­nele de periferie, în cele de provincie, pentru că lumea de acolo, di­fe­rită de ceea ce trăim în centrul Pa­ri­sului, de exemplu, este altfel or­ga­nizată, are o altă viață.

Care sînt condițiile pentru a urma jurnalismul în Franța?

Să știți că la noi este foarte greu să faci o școală sau o facultate de jurnalism. Eu am fost anul trecut pre­ședintele comisiei care recu­noaș­te aceste școli, în prezent sînt secre­tar general. Știm cu toții că ori­ci­ne are o cameră poate să fie jurnalist, însă în Franța ca să fii unul re­cu­noscut trebuie să faci o școală care îndeplinește niște criterii, care este validată de o comisie specială. Este foarte important să urmeze o astfel de școală pentru că multe companii media angajează numai jurna­liști care au terminat o astfel de școa­lă acreditată de noi. De exemplu, France TV face stagii de pregătire numai cu tineri ieșiți din școli re­cu­noscute, nu iau alții. În acest mo­ment, avem validate 14 școli de jur­nalism în care sînt în jur de 100 de specializări pentru jurnaliști, în uni­versități, în școli private, în școli de stat. Această listă este reînnoită la un anumit interval, alte unități pot fi validate, însă pentru asta trebuie să îndeplinească o serie de cri­terii. Trebuie să asigure forma­rea pe presă scrisă, radio, tv, online, trebuie să organizeze un ciclu de doi ani de studiu, trebuie ca profesorii să fie jumătate cadre universitare, jumătate jurnaliști, și trebuie să asi­gure mijloacele prin care cei ca­re învață să poată face jurnale televi­zate, reviste și emisiuni radio. Pen­tru a fi o școală recunoscută, trebu­ie să le asiguri tinerilor practica, trebuie să ai studiouri de televiziune și radio, respectiv ziare înființate special pentru ei.

Dar cei care vor să intre într-o astfel de școală dau admitere?

Da, este foarte greu de intrat. Fie­care școală are între 800 – 1.200 de candidați și sînt doar 40 de lo­curi. Admiterea le testează cultura generală, exprimarea scrisă și ora­lă, se dă și un interviu în care le este testată personalitatea și apoi îi pu­nem să facă mici materiale, reportaje, să vedem dacă le place și se des­curcă să vorbească cu oamenii.

Cum vi se pare că arată Iașul după 20 de ani de la ultima vizită?

Acum 20 de ani Iașul era un oraș comunist, un oraș specific a ceea ce știam noi că înseamnă Estul. Era gri. Acum însă respiră altfel, din punctul meu de vedere, oamenii sînt mai veseli și se simte că atmosfera s-a schimbat. Cînd am venit prima dată, simțeam că țara nu prea are putere, chiar dacă se resimțea ener­gia de după Revoluție, însă moș­te­ni­rea comunismului era grea. Anii dictaturii ceaușiste au fost grei și asta se resimțeau și atunci cînd am venit la Iași. În Franța, imaginea ro­mânilor este bivalentă, pentru că pe de o parte sînt francezii foarte apropiați de români, de cultura voas­tră, de artiștii voștri, și aceștia spun că românii ne sînt frați. În același timp asupra românilor planează o imagine urîtă pentru că de fiecare dată cînd se întîmplă ceva făcut de romi, jurnaliștii spun că românii au făcut cutare lucru. Eu însă le atrag atenția și le spun să nu confunde lucrurile pentru că romii sînt un popor întîlnit în Slovacia, România, Serbia, Croația și atunci cînd faci un material nu trebuie să spui ro­mânii, ci trebuie să delimitezi lu­crurile și să nuanțezi că e vorba despre un clan al țiganilor. Un po­por fără o țară anume, dar care tră­iește peste tot în Europa. Este pă­cat că poporul român este asimilat a­cestei populații.