Gabriela Adameșteanu: De multe ori am vrut să mă las de scris, dar ceva nu m-a lăsat să pun pixul jos

Gabriela Adameșteanu și-a petrecut viața printre cărți fiind, pe rînd, redactor de dicționare și literatură română, conducător al Revistei 22 și al suplimentului ei, Bucureștiul cultural, scriitor și jurnalist. Toate le-a făcut în slujba cuvîntului, atunci cînd a fost momentul, pentru oricît ar fi încercat nu a putut lăsa niciodată pixul să-i scape printre degete. La sfîrșitul anului 2018 a publicat Fontana di Trevi, ultima parte a unei trilogii care o are în centru pe Letiția Branea, cea mai longevivă eroină a autoarei. Deși a încercat ani de-a rîndul să-și convingă cititorii că nu se identifică cu personajul, a sfîrșit prin a înțelege că feței inspirate de alții i-a picurat ani de zile amintirile proprii. Despre fragilitatea literaturii, dar și despre lupta scriitorului cu hainele de jurnalist ne-a povestit, în urmă cu cîteva luni, la FILIT Iași.

V-ați gîndit atunci cînd ați creat-o pe Letiția (n. red. personajul principal al trilogiei scrise de autor), că o să vă însoțească atîția ani?

Nici pe departe. Eu am scris Drumul egal al fiecărei zile cu gîndul și cu promisiunea făcută mie să scriu o singură carte și pe urmă să mă ocup de viața mea, dar asta n-avea să fie singura promisiune pe care am încălcat-o. Mi s-a părut întotdeauna și încă mi se mai pare că e foarte greu să fii scriitoare și la vremea aceea simțeam că e prea greu de dus în spate treaba asta. Mi-am spus că o să investesc în cartea asta, că va fi singura din viața mea și că trebuie să o fac cît mai bună. Am lucrat la ea vreo cinci ani și la un moment dat am vrut să mă las. De multe ori am vrut să mă las, însă asemeni celor care spun că nu mai fumează sau că nu mai beau, n-am fost prea credibilă. Ceva nu m-a lăsat să pun pixul jos, așa că m-am resemnat. De la a doua întoarcere, care s-a petrecut în 2003, deci acum 16 ani, mi-am dat seama că oricum e prea tîrziu să fac ceva în legătură cu asta și că oricum voi mai scrie.

Am vîrît în Letiția ceva din mine

Cînd a început ascensiunea Letiției, ca personaj, în ochii dumneavoastră?

Mereu mi s-a spus despre Drumul egal al fiecărei zile că este o carte autobiografică și eu m-am luptat la fiecare întîlnire cu cititorii să risipesc această idee. Tatăl meu nu a fost închis, părinții nu au divorțat, ci au avut cea mai bună căsnicie pe care am văzut-o, eu nu am încercat să-mi seduc profesorul de la facultate și nici nu am reușit să mă mărit cu el, deci Letiția e altcineva diferit de mine. Toate acestea s-au întîmplat altora din jurul meu, de la care eu am luat identități și situații. În același timp, am realizat că în personajul ăsta am pus o grămadă de lucruri din mine, pentru că trăit într-un oraș de provincie și pe urmă aveam să descopăr că era chiar un oraș sinistru. Sînt născută în Moldova, dar ai mei au plecat cînd eu aveam patru ani și am stat la Pitești chiar în anii experimentului. Părinții nu mi-au spus niciodată și eu nu am aflat vreodată dacă ei știau ce se întîmpla acolo, fiindcă au murit oarecum repede. Am trăit într-un oraș care mi se părea apăsător fără să știu de ce. Peste ani, m-am întîlnit cu un prieten din liceu și mi-a spus: „te-am urît cînd am citit cartea pentru că atmosfera de la noi nu era cum ai scris-o acolo”. Atunci mi-am dat seama că e cum spune Proust – „fiecare cititor își citește propria carte”. Eu am stat la cămin, îmi doream să am o cameră în oraș și nu am avut multă vreme; de aici o grămadă de detalii de atmosfer și de descrieri care îmi aparțin. Povestea nu-i a mea, dar prin țesătura cărții curg amintirile mele, impresiile de atunci – deci de la început Letiția a fost un personaj mai important decît celelalte pentru că am vîrît în ea ceva din mine.

Adevărul e că nu prea ieși din jurnalism. Dacă ai apucat să intri, s-a lipit de tine precum cămașa lui Nessus, o smulgi doar cu tot cu piele. În schimb e o meserie foarte plăcută, așa am simțit-o.

V-ați maturizat odată cu ea, de la o carte la alta?

La sfârșitul Provizoratului este o frază: „dar există oare maturitate?”. Fără îndoială am picurat cîte ceva din mine, dar cel mai puțin în Fontana di Trevi. În cartea aceasta Letiția este destul de diferită de ce sînt eu. Nu prea mai am multe lucruri să-i dau pentru că s-a desprins de mine, fără să-mi dau seama, prin toate experiențele care au urmat. Tot ceea ce o aduce pe Letiția în Fontana di Trevi a făcut-o să fie diferită și perspectiva din carte îmi va fi reproșată de un scriitor grăbit. Mi s-a întîmplat deja să primesc reproșuri de la oamenii implicați în anticomunism în primii ani, care au văzut distanța Letiției față de tot ce s-a petrecut. M-au privit cu reproș pe mine, dar degeaba au făcut-o, căci acesta e personajul, care asemeni oamenilor care au fost în străinătate la evenimentele acelea, care nu au participat la ele, au o altă perspectivă decît noi cei care am fost aici. Așa că da, personajul meu s-a maturizat, eu nu știu dacă am făcut-o. Doar să spun că nu există maturitate, pentru că eu nu am nicio scuză dacă nu m-am maturizat pînă la vîrsta mea.

Sînt scriitori care nu-și mai recitesc cărțile după publicare, dar dumneavoastră ați și editat foarte multe dintre ele. Simțiți că e mereu rost de mai mult?

Sînt, din păcate, perfecționistă, dar nu la modul letal, pentru că perfecționistul perfect nu mai poate să-și scoată cărțile. Eu știu cîteva exemple, din întîmplare doar doamne, deși probabil există și bărbați care au scris cărți foarte bune și nu le-au mai dat drumul. N-au făcut-o și cărțile își au timpul lor. Literatura de sertar nu este o idee bună pentru că operele sînt legate de contextul lor. Există un mod de a privi literatura ca un obiect etern, care nu se schimbă, ceea ce e inexact. Obiectul acela rămîne neschimbat dacă autorul moare și nu mai umblă la el, dar recepția lui este total diferită prin ochii celor care-l vor citi. Eu am văzut cărți care nu au ieșit pe vremea lui Ceaușescu, din motive de cenzură, și au fost scoase mai târziu, cînd nu au mai găsit un public foarte bun. În anii 1990, publicul era deja întors spre altceva, nu mai era interesat de ficțiune. Zece ani a fost interesat de presă și de evenimentul social și politic. După 20 de ani era și mai tîrziu, căci crescuse o altă generație și totul se schimba. Trăim într-o epocă atît de rapidă încît și cărțile se perimează. Eu, din acest sentiment de panică în fața timpului, mi-am citit, după 1990, cînd mi s-a propus reeditarea, cu strîngere de inimă O dimineața pierdută, să văd ce mai rezistă în noul context. Atunci am pus la loc părțile cenzurate, dar când mi-a tradus-o Alain Paruit în franceză, am descoperit că tăiase ici-colo. L-am rugat să-mi pună înapoi, dar el mi-a zis că mă lungisem prea mult cu scena din salon și că asta nu prea prinde la cititorul francez, pe care el îl cunoștea așa bine. Apoi, m-am apucat eu să croșetez iar ediția, m-am gîndit la ce mi-a zis el și am tăiat partea aia, dar de data asta prea mult. M-am întîlnit cu o tînără, care tocmai își făcea doctoratul, și mi-a zis: – „ce-ai făcut? ai tăiat exact partea care era analiza lucrării mele”. Atunci m-am panicat și la ediția următoare am pus-o la loc. (rîde) Atunci au început să scrie toți că sînt un autor maniac care tot rescrie și mă întrebau de ce nu scriu o carte nouă mai bine. Mi-am zis atunci, dă-le naibii, nu le mai refac.

Deci după Fontana di Trevi urmează o nouă carte?

Proiectul meu următor este continuarea și completarea cărții Anii romantici. Sînt unele lucruri pe care nu le-am pus, pe unele pentru că era deja prea groasă cartea și n-au mai încăput, iar pe altele pur și simplu le-am ocolit. Cînd am scos-o mi-am dat seama că frustram cititorul, pentru că nu dădeam picanteriile pe care cît de cît le mai știam și eu trăind în lumea presei și literaturii, dar nu voiam nici să plătesc polițe cuiva care, să zicem, m-a nedreptățit. Apăruseră foarte multe jurnale de acest tip, ale unor scriitori și personaje ilustre, și am zis să nu vorbesc despre scandalurile din prima parte a vieții mele, ca jurnalist. Cînd a apărut cartea, cei care știau despre ce-i vorba mă întrebau de ce nu am vrut să scriu despre cutare sau cutare. Le-am spus că dacă voi scrie mai tîrziu, voi spune și ce am evitat, dar nu tot. Titlul continuării ar fi „Meserii nerecomandate femeilor”. Mă refer la cea de scriitoare și cea de jurnalistă, dar nu obișnuită, ci șefă de revistă, care se confruntă cu alți șefi de reviste. Am titlul și am fost mulțumită de el, așa puțin comercial cum e, pînă într-o zi, cînd făceam curat în biblioteca mea, și mi-am dat seama că eu plagiasem o detectivă dintr-un roman polițist. Pe de altă parte, scriitorii înșiși sunt niște detectivi, deci cam tot acolo ajungi. (rîde)

Eu mi-am citit cu neliniște cărțile, ca să văd dacă nu s-au perimat

În Provizorat se găsesc niște imagini foarte vii din perioada comunistă, care-ți lasă impresia de familiaritate, chiar dacă n-ai trăit în perioada aceea. V-ați oprit voit asupra lor, ca pentru o memorare personală?

Obiectele materiale erau mult mai rare și mai prețioase în epoca aceea și atunci țineai minte fiecare detaliu, pentru că toate aveau o altă aură. Acum faptul că bei nu știu ce vin sau vodcă e foarte puțin important cînd scrii un roman, nu prea mai ai nevoie să le pui, dar atunci voiam să arăt momentele de maximum festivism care se puteau obține. I-am dat cartea lui Sylvie Germain (n. red. scriitor francez), ediția în franceză, începuse s-o citească și mi-a spus: „vai, cum era comunismul, ce mizeră era viața de atunci”, cu referire la detaliile astea. Mi-a spus că asta ar trebui să citească cei de acum, ca să nu mai fie nostalgici.

Sînt tineri care spun că s-au regăsit în personajul dumneavoastră, Letiția, deși el este foarte ancorat în perioada comunistă.

Sanda Cordoș spunea că Letiția are trăsături ale adolescenței eterne și că sînt multe lucruri pe care le putem regăsi. S-au regăsit și alții în ea, cu 20 de ani mai tineri ca mine, dintr-o altă țară și evident, asta m-a bucurat, pentru că eu am vrut să arăt viața cotidiană din comunism, asta era și dorința mea cînd am scris literatură. Cărțile de atunci nu dădeau detalii de viață cotidiană, totul era mistificat și se prezentau doar lucruri foarte bune. Eu am vrut să arăt cum se trăiește, nu să fac ceva revoluționar, ci pur și simplu să arăt ce se mînca, bea, ce se dorea, ce puteai să faci. Se pare că doar detaliile astea au putut să contureze un timp.

Deci pînă la urmă literatura, oricînd ar fi fost scrisă ea, dăinuie.

Eu mi-am citit cu neliniște cărțile, ca să văd dacă nu s-au perimat. Marii savanți trăiesc cu gîndul eternității, dar ea nu există. Și peste 300 de ani cine o să-l mai citească Dante? Nu e sigur că va mai fi citit. Eu mă gîndesc că s-ar putea să fim la un final de epocă, cînd văd cum se micșorează numărul cititorilor, și pe de altă parte, mi-am pus și problema notelor. Cînd se traduce o carte de-a mea, începe să apară nevoia notelor. Cine e cutare, dar și ce e cutare și editorii de literatură pun note, ca să nu îngreuneze textul și cititorul să fugă. Editorii străini mi-au zis mereu că trebuie cît mai puține note, dar unele lucruri trebuie explicate. Asta e, se erodează totul, dar deocamdată, printr-o minune, cărțile au rezistat.

E asta cea mai mare frică a unui scriitor, că o să i se perimeze scriitura, ca jurnalistului?

Noroc că scriitorii nu se gîndesc. Mulți au în gînd premiul cel mare sau să aibă cartea cea mai de succes. Se trăiește totuși în prezent, ceea ce e bine.

Multă lume scrie contra puterii, dar nu se întîmplă nimic nici lor, nici celor despre care scriu.

Despre perioada în care erați editor la Cartea Romînească, spuneați că uneori trebuie să faci cîte un compromis ca să publici. Ați făcut vreodată unul pe care-l regretați legat de literatură?

Nu am făcut. Aici am fost foarte atentă. Le datorez asta părinților mei, care atunci cînd eram eu copil, vorbeau în casă despre scriitorii despre care se consideră că au făcut compromisuri: Savodeanu, Camil Petrescu, Arghezi. Atunci se vedea foarte clar în scris, în anii 1950, și eu eram copil și îi auzeam pe părinții mei cînd spuneau că și ăsta s-a vîndut. Atunci am înțeles că e un păcat foarte mare, care nu trebuie făcut niciodată. Atunci nu se va găsit niciodată un astfel de articol de compromis semnal de mine. Colegii mei au mai semnat, unii dintre ei, în omagii, dar nu mai are nimeni cărțile alea de oamagii, pentru că se făceau niște cărți foarte mari în care era lăudat partidul și Ceaușescu. M-au chemat și pe mine, mai ales în ultimii ani, dar eu am spus că nu scriu.

Cînd am renunțat la jurnalism mi-am dat seama că trebuie să-mi țin mintea pentru alte lucruri, căci atunci nu citeam deloc literatură. Pare incredibil cînd zic că 15 ani cred că nu am citit nicio carte de ficțiune, e aproape blamabil, dar n-am simțit nevoia

Și ați suferit de pe urma asta?

Să fiu foarte sinceră, nu. Aveam un serviciu normal, deci nu mi s-a întîmplat nimic. Exista și un oarecare respect față de scriitorul bun în anii aceia. Erau scriitorii care făceau compromisuri sau numai compromisuri și cei care nu făceau, iar asta era definit foarte clar. Oricum cît ne îndepărtăm de perioadele de mare încleștare, ne dăm seama că viața e grea în toate epocile. Nici acum nu poți să spui că nu ți se cer compromisuri. Dacă tu ești critic literar, de exemplu, și ajungi să faci critică bună pentru că unul este în grațiile nu știu cui asta deja seamănă mult cu compromisurile dinainte, deși nu au aceeași greutate. Nu remarc o tendință în a fi erou, dar nici nu ți se mai cere. Atunci era și o formă de marketing. Era la Europa Liberă, cronica minunată a Monicăi Lovinescu, care construia o ierarhie pentru mulți. Dacă îți era cartea lăudată acolo, pe de o parte Securitatea te marca și te urmărea, pe de altă parte cititorul era foarte interesat de tine. A fi îndrăzneț politic era deci o formă de marketing, acum nu știu dacă mai e. Multă lume scrie contra puterii, dar nu se întîmplă nimic nici lor, nici celor despre care scriu.

Eu m-am suspectat de faptul că urmele de jurnalism se văd în cărți

Despre jurnalism spuneați că v-a devorat, dar că încă mai aveți impulsul de a face interviuri uneori. E asta una dintre pedepsele celor care s-au aplecat spre meseria asta, să fie zdruncinați cînd o practică, dar să se simtă mizerabil fără ea?

Cred că pornește și dintr-o fire a omului. Poți să faci interviuri fără să ai chef să le faci, pentru că ai fost trimis. Se întîmplă să vină jurnaliști care nu știu nimic despre tine și îți dai seama din prima că bifează ceva, dar pe de altă parte sînt oameni pe care îi interesează domeniul. Eu am făcut parte din categoria a doua și asta nu prea se schimbă, rămîne. Când am renunțat mi-am dat seama că trebuie să-mi țin mintea pentru alte lucruri, căci atunci nu citeam deloc literatură. Pare incredibil cînd zic că 15 ani cred că nu am citit nicio carte de ficțiune, e aproape blamabil, dar n-am simțit nevoia. Eram și intoxicată de perioada cînd am fost redactor de ficțiune la Cartea Romînească, când se amestecau problemele cu cenzura și manuscrise de proastă calitate uneori. Să citești sute de pagini astfel îți face greață la un moment dat.

Cum te lepezi de apucăturile de jurnalist, a cărui principală datorie e să fie obiectiv, cînd scrii un roman?

E foarte greu. Eu m-am și suspectat de faptul că urmele de jurnalism se văd și la Întîlnirea și la Provizorat. La prima mai mult, iar la a doua auzeam doar tonul. Apoi, nu știu dacă e adevărat, dar Sanda Cordoș, cea care mi-a citit cartea și a făcut și prezentarea, mi-a zis că Provizorat e o carte rece și că Fontana ar fi una caldă. Fiecare carte are un sunet al ei și eu mi-am dat seama că am auzit tonuri cînd am început să scriu Provizorat și era unul ce se voia distanțat, dar nu foarte grav, deci un ton apropiat de jurnalism. Adevărul e că nu prea ieși din jurnalism. Dacă ai apucat să intri, s-a lipit de tine precum cămașa lui Nessus (n.red. Potrivit mitologiei grecești, această tunică l-a ucis pe Heracles, după ce s-a lipit de corpul său și l-a făcut să treacă prin chinuri groaznice), o smulgi doar cu tot cu piele. În schimb e o meserie foarte plăcută, așa am simțit-o.

Nu v-a dezamăgit niciodată?

La sfîrșit, după mulți ani, cînd începusem să mă plictisesc. În schimb, m-am plictisit așa de mult toată viața înainte, încît am fost fericită o vreme, pentru că în fiecare zi se întîmpla altceva, vedeam alți oameni. Pe urmă mi-am dat seama că articolele acelea pot să le dau la gunoi, că nu se mai știe despre ce e vorba. Și mie îmi e rușine să le mai citesc, părerile mele nu contau și acum par ridicole. Atunci persista doar cu sentimentul de fericire, dar de fapt e ca și cînd te-ai trezit dintr-o beție, tot ce-a rămas e durerea de cap. Oamenilor trebuie să le placă ce fac în viață și dacă mă gîndesc la perioada aia, da iată, găsisem și eu o meserie care mi-a plăcut, pe lîngă cea de scriitor. Spre scris cred că m-am îndreptat fix cînd trebuia.

FOTO: Claudia Fitcoschi