Cătălin Ștefănescu: În jurnalism, a te ridica desupra gramaticii meseriei e cea mai frumoasa provocare

„Superlative în cultură, Garantate 100%”, acesta e numele lung al emisiunii pe care o știm de mulți ani. De 13, mai exact. Tot de atîta timp Cătălin Ștefănescu se întîlnește cu oameni mai mari și mai mici, care au cîte ceva de spus sau de aratat. Și tot de atîta timp are aceleași emoții legate de emisiunea sa. Iar daca în unele cazuri prezentatorul sau emisiunea devin partea pregnantă, celălalt element putînd fi înlocuit foarte simplu, aici întîmplarea face ca cele două să se regăseasca într-o simbioză temeinică. Și asta datorită lui, Cătălin Ștefănescu, omul-emisiune.

OPINIA VECHE: Cînd și cum te-ai apucat de fumat?

CĂTĂLIN ȘTEFĂNESCU: M-am apucat de fumat prin clasa a zecea sau a unsprezecea. Eram într-o trupă de teatru de amatori, lucram cu un regizor cu totul remarcabil la vremea aia, îl chema George Marines­cu, un regizor care s-a prăpădit cu niște ani în urmă, un regizor cu totul și cu totul remarcabil și un tip foarte foarte special. Și la o repetiție, unde erau foarte mulți colegi de-ai mei, și în sală, am fost supus unui moment de mare încărcătură de penibil, care mi-a spus: „Fă ceva cu vocea aia de fată”. Și, în momentul ăla am zis că trebuie să fac ceva cu vocea asta de fa­tă. Nu m-am apucat de asta de fumat, asta a cîntări așa, în tîmpenia mea. Dar m-am apucat de fumat cu prietenii, cum s-a întîmplat cu toată lumea.

O.V.: Și de cîte ori ai renunțat?

C.Ș.: De mai multe ori. Însă spun peste tot că fumatul este o chestie profund nesănătoasă. Asta e. Dar fu­mez pentru că îmi face plă­ce­re, de fapt. Scurt și cuprinzător.

O.V.: De ce ți-e frică, mai exact, atunci cînd te afli sau îți imaginezi că te afli într-un avion?

C.Ș.: Asta o s-o povestesc la psiholog, Da, am zburat cu avionul pînă prin ’96 sau ’97, nu mai țin minte exact. Și din ’97 n-am mai zbu­rat pur și simplu. E o fobie care trebuie tra­tată ca orice fobie. Eu am cam întins-o cu tratatul, dar mi-am promis că o să mă ocup foarte serios de treaba asta, pentru că a nu zbura cu avionul înseamnă o închidere a pers­pectivelor, pentru că în Europa pot să ajung cu mașina, dar pînă s-o construi tuneluri sau poduri spre Statele Unite, mai durează.

O.V.: Cantitativ vorbind, ima­gi­nea României este una proastă, atît în interior cît și în exterior. Emisiunea Garantat 100% promovează o imagine bună a țării, ar­gu­­mentînd cu exemple. Nu-ți este frică să cazi în ridicol uneori?

C.Ș.: O, ba da. Simt prezența ridicolului la tot pasul, pentru că discursul despre valori în România, din­colo de faptul că are o componentă profund isterică în foarte multe ca­zuri și devine delirnat în alte cazuri, e un discurs foarte complicat, care e pîndit la tot pasul de ridicol, e pîndit de excese și e normal să fie așa, pentru că la ora asta încă învățăm. Este adevărat că este un proces foarte lung de învățare, dar, asta e, sîntem în mijlocul lui.

Dar un pic aicea te-aș contrazice. Nu tragem explicit o linie și spunem: noi încercăm să facem ceva în slujba unei imagini bune a României, nici vorbă. Noi ne facem meseria așa cum considerăm noi că trebuie să ne fa­cem meseria. Și uneori, la emisunea asta, se vorbește și despre lucruri foarte urîte din România, fiecare asu­mîndu-și, evident, ceea ce spune. În mod esențial, fiind o emisiune des­pre invitat și nu despre moderator, invitatul vorbește mult mai mult decît moderatorul, așa cum găsesc că e și normal. Însă nu ținem neapărat să creăm vreo formă de imagine a Ro­mâniei, ci să facem lucrurile nema chiate, nepăcășlite, nedate în dosul fardului, cît se poate de nesimulat și de cinstit.

Nu știu ce să-ți răspund la po­vestea asta cu imaginea României, pentru că nu vine vreun deus ex ma­china și construiește imaginea asta. Imaginea României este construită de fiecare cetățean în parte prin felul în care trăiește și prin felul în care își face munca.

Dacă mă duc într-un concediu în Franța, asta nu înseamnă că slujesc imaginii României; mă duc într-un concediu în Franța pentru că mă duc eu într-un concediu în Franța și cu asta basta. Întîlnești și situații plă­cute, atunci cînd e vorba despre ima­ginea României, întîlnești și situații foarte neplăcute și e absoult firesc să fie așa, dacă le iei sub rezerva informației și sub rezerva unor întîmplări care n-au nici o legătură directă cu tine. Nu cred că trebuie să îți asumi vreodată reprezentarea unui spațiu. Te reprezinți pe tine, cred că așa ești cel mai corect.

Nu sînt un patriot patologic

O.V.: Ești patriot?

C.Ș.: Nu știu cum să zic. Sînt patriot, sigur că sînt patriot și nu mi-e rușine de lucrul ăsta, însă nu văd pa­triotismul în formula lui consacra­tă astăzi la noi. Nu poți să fii mândru că ești român, pentru că e un dat! E ca și cum ai spune că ești mîndru că ești blond sau brunet sau pentru că ai ochi albaștri. E ridicol, e absolut ridicol. Sînt mîndru de unele lucruri pe care le fac, așa cum nu sînt mîndru de alte lucruri pe care le fac. Sînt patriot, dar nu sînt un patriot patologic, cred că sînt un patriot normal, un om care prețuiește împlinirile se­menilor lui și care e foarte mîhnit atunci cînd există neîmpliniri ale se­me­nilor lui. Dacă mă întrebi în mod direct dacă sînt patriot: da, sînt patriot în felul meu. Sînt patriot prin ceea ce încerc să fac foarte bine pentru mine și pentru semenii mei, într-un spațiu în care lucrez și cred că asta e o for­mă normală de patriotism.

O.V.: Mama ta s-a născut la Chi­șinău. Mai ai rude în spațiul ace­la, cum îl percepi?

C.Ș.: Mai am rude lîngă Chișinău acum, mai am o mătușă, sora maică-mii. Am fost la Chișinău cînd aveam cinci ani, de-atunci n-am mai fost. Prin ’73 era. Am fost la un eveniment de familie. Ce pot să spun de cînd aveam cinci ani? Pot să spun că-mi amintesc foarte clar cum am că­lă­to­rit.

Îmi pare rău că n-am ajuns după Revoluție la Chișinău și mi-am amînat lucrul ăsta dintr-o problemă profund afectivă. Mi-am amînat mo­men­tul de contact cu locul ăla. Am prieteni foarte buni la Chișinău, sînt cîțiva muzicieni pe care-i prețuiesc foarte tare, am un soi de, hai să nu-i spun cult, dar am o prețuire foarte mare pentru spațiul ăla și pentru ce produce spațiul ăla. Nu numai pentru că mama s-a născut la Chișinău. Am o prețuire foarte specială pentru locul ăla, s-ar putea să exagerez cîteodată cu prețuirea, dar îmi asum lucrul ăs­ta. N-aș putea să dau o explicație foar­te precisă, e vorba de o emoție, mă întîlnesc cu niște rădăcini la care țin foarte, foarte tare și parte din ră­dă­cinile astea s-au transformat într-un tip de educație pe care l-am primit. Bunica mea era o basarabeancă ex­trem de tradiționalistă, cu păstrarea foarte strictă a identității basarabene. Ea m-a crescut, a venit în refugiu în România. E un personaj la care am ținut foarte mult. Bunica mea s-a prăpădit cînd eram mic, dar țin minte și acum lecțiile precise în care îmi explica foarte clar că atunci cînd aud cuvîntul „bolșevic” nu trebuie să înțeleg neapărat ce-i aia, dar trebuie să știu că-i ceva foarte rău.

Televizorul e ultima instanță în care cauți ceva adevărat

O.V.: Ești una dintre „vedetele TVR”. Cum îți asumi acest rol?

C.Ș.: Eu nu sînt ceea ce se cheamă o vedetă, în definiția terme­nului. Nici n-aș avea cum, un om care face o emisiune culturală nu prea poate să fie o vedetă. Că ai un anumit nivel de notorietate e cu totul și cu totul altceva, e o consecință a jobului pe care-l faci. Și mă raportez foarte normal la cap la treaba asta, înțelegînd că e o consecință, că nu e un merit, că nu e încununarea nu știu căroro eforturi. Un anumit nivel de notorietate e inerent în meseria asta, apari la televizor și asta e, e meseria pe care am ales s-o fac, care presu­pune și momente plăcute și momente mai puțin plăcute. Nu-mi fac proble­me din punctul ăsta de vedere, nu fac un caz din chestia asta, pentru că nici nu e cazul. Gîndește-te că e o dife­ren­ță foarte mare între ce fac eu și alți colegi care fac emisiuni de diverstisment, care au un alt nivel de ex­pu­nere. Cînd spui vedetă în România spui Călin Florinescu, Andreea Ma­rin, Mihaela Rădulescu. Poate am pierdut și din proprietatea terme­nului, în boala asta a noastră de a acorda mult mai multă importanță decît trebuie televizorului am alu­ne­cat foarte tare într-o formă de transformare a televizorului în unica ins­tanță. Or, televizorul nu e deloc unica instanță. Mai mult decît atît, aș putea spune că televizorul e ultima instanță în care cauți ceva adevărat. Te­le­vi­zo­rul face parte dintr-o instituție a spec­tacolului, e sănătos să înțelegem lucrurile astea. Și, iarăși foarte ade­vărat, televiziunea publică înseamnă cu totul și cu totul altceva. Nu faci televiziune publică pentru a fi vedetă sau pentru a face munți de bani. Faci televiziune publică pentru că ai ales, la un moment dat, felul ăsta de a-ți face meseria. Și cine nu se împacă cu gîndul ăsta, treaba lui. Eu unu m-am împăcat într-o foarte bună măsură cu el.

O.V.: Ai putea să lucrezi la televiziuni private?

C.Ș.: Sigur că da. Dar după 17 ani petrecuți în instituția asta, cu foarte relele și cu bunele ei, există două șanse. Una, să cîștigi ceva din faptul că ai fost foarte consecvent și cu felul de a face meseria și cu instituția în care lucrezi sau să fii un tip cu totul și cu totul anacronic. Pentru că la ora asta există medii în care se spune, și nu contrazic flagrant afirmația, că e foarte sănătos să te mai muți din cînd în cînd și să mai schimbi atmosfera.

Nu știu ce să spun. Eu știu un lucru: eu unul îmi fac meseria și la ora asta în locul pe care l-am ales. Evident că aș putea să fac meseria asta și într-un alt loc, normal. Pînă una alta însă, locul în care îmi fac meseria înseamnă colegii mei, în­seam­nă locul în care pot să experimentez, un loc ale cărui scopuri fac parte și din convingerea mea, prin urmare fac ce-mi place.

O.V.: Ai rețete pentru interviuri?

C.Ș.: Da și nu. Atunci cînd, uite, cum e situația asta, cînd tu adresezi o întrebare și eu dau un răspuns categoric, răspunsul ăsta se poate să aco­pere, de fapt, o foarte mică parte din ceea ce vreau să spun. De aia sînt foarte prudent cu lucrurile, nu pentru că aș avea cine știe ce obsesie pentru cumințenie sau pentru diplomație. Trebuie să-ți spun că înțeleg și accept și cred foarte tare că e esențial să în­veți meserie. Asta înseamnă să citești despre meserie, să vezi ce fac alții și să deprinzi o gramtică a meseriei. Și ăsta e un proces care nu se termină niciodată, indiferent de ce ți-ar spune oricine. Meseria asta se modifică în fiecare zi. E o meserie în care se învață zilnci din ceea ce faci și din ceea ce vezi. Acuma, că există o bază teoretică a meseriei, lucrul ăsta e indiscutabil. Dar strategiile nu se po­trivesc deloc în toate momentele, nu funcționează ca un mecanism im­po­sibil de contrazis. Pînă la urmă, cred că cea mai bună explicație pe care pot s-o dau e că lucrurile func­țio­nea­ză cumva ca-n muzică: nu poți să faci muzică de un anumit nivel fără o școală clasică, fără studii aprofunda­te, însă atunci cînd interpretezi, atunci cînd cînți, apare o componentă esen­țială care ești tu, e participarea ta la ceea ce faci. A te ridica desupra gramaticii meseriei e cred că cea mai frumoasă provocare. Nu neapărat să improvizezi, în sensul în că nu ți-ai pregătit lecțiile și improvizezi, ci în sensul în care improvizează un muzician de jazz. Improvizezi după niște lucruri extrem de precise, nu se im­provizează lăutărește.

O.V.: Ai avut momente, în timpul interviurilor, în care ai rămas blocat?

C.Ș.: Sînt mai multe personaje care m-au marcat foarte tare, chiar foarte mult. Însă evit să dau exemplele astea în mod public, pentru că ar fi o impardonabilă lipsă de respect la adresa tuturor invitaților care au călcat pragul acestei emisiuni. Dar, da, s-au întîmplat momente minu­na­te. Și sînt momente neplăcute, cînd ești prost și nu ți-ai făcut lecțiile și taci pentru că n-ai ce spune și sînt momente în care taci pentru că omul care vorbești te marchează și te blo­chează. Dar sînt momente foarte adevărate, nu e de ocolit un moment de genul ăsta. Să știi că atunci cînd ți-ai făcut lecțiile foarte bine și te blo­chează un invitat, pentru că ești un om care s-a blocat într-un moment privilegiat, să ascunzi lucrul ăsta mi se pare o tîmpenie. Nu ești un robot, ești un om care vorbește cu un alt om. Și se prea poate ca omul ăla să te blocheze în cel mai emoționant și cel mai frumos mod cu putință.

O.V.: Ce părere ai despre jurnalismul de provincie?

C.Ș.: E o diferență mare. E mai greu să faci jurnalism de provincie. Pentru că presiunile și constrîngerile sunt mult mai mari. De aia am un respect special care reușesc să rămînă egali cu ei și să facă meseria asta în orașele mai mici. La Iași sînt exemple nenumărate din punctul ăsta de vedere. E un oraș cu o tradiție de presă care n-a început alaltăieri, e un oraș care stă neașteptat de bine cu presa și mă bucur că pot să spun lucrul ăsta. Însă sînt orașe mai mici în care e foarte greu să faci meseria asta, din cauza presiunilor economi­ce și politice. Unii dintre oamenii aceștia sînt eroi în adevăratul sens al termenului, pentru că își fac meseria în niște condiții foarte foarte grele.

Să faci peste 400 de reportaje, lucrate cu niște criterii, în­tr-un anume fel, nu e un lucru foarte ușor

O.V.: Unde au dispărut documentarele de la Garantat 100%?

C.Ș.: În neant. Au dispărut pentru că emisiunea a trecut la o altă vîrstă a ei. Trebuie să spun că nu ne-am des­părțit cu foarte mare bucurie de formatul ăla, dar a fost o necesitate (nu în sensul marxist). Nu exclud deloc întoarcerea la genul acela de format. Dar toate la timpul lor, pur și simplu. Noi am făcut o formă de pionierat în povestea asta cu reportajele. Acum 12 ani era o formă de răspuns la ceea ce se făcea la Pro TV la vremea aceea, Pro TV reinventînd într-o bună măsură felul de a face presă în țara asta. Și am făcut ceva foarte personal la momentul respectiv. Și pot să spun, fără să fiu foarte arogant că în anumite locuri, chiar am lansat, într-o formă sau alta anumite trenduri. Sînt oameni care ne-au avut ca model la un moment dat în ceea ce au început să facă. Nu pot decît să fiu foarte mîndru de lucrul ăsta. E singurul loc în care cred că pot să-mi permit, din cînd în cînd, nu cîte-o bătaie cu cărămida în piept, dar măcar de expresie. Am muncit foarte mult la genul ăla de format și am investit foar­te mult în el. Să faci peste 400 de reportaje, lucrate cu niște criterii, în­tr-un anume fel, nu e un lucru foarte ușor. Dar a fost cea mai bună școală cu putință, o școală care ne-a folosit tuturor absolut minunat.

O.V.: Cum îți explici succesul pe care l-a avut emisiunea „Ro­mâ­nii au talent”?

C.Ș.: Foarte simplu. „Românii au talent” face parte dintr-un set de formate care s-au experimentat în foarte multe locuri din lumea asta. Succesul lor a fost răsunător și el nu poate să fie un format de succes dacă nu e făcut bine. Cîtă vreme a fost făcut bine, a avut succes.

O.V.: Dar n-au avut nicăieri rating de 50 de puncte.

C.Ș.: Spațiile în care s-a experimentat formatul ăsta au o ofertă de televiziune mai complicată decît oferta noastră. E foarte normal să fie așa. E un format care s-a făcut bine și a avut un succes pe măsură. Nu vreau să spun niciodată că sîntem noi mai tîmpiți sau mai superficiali decît al­ții, pur și simplu e un moment în istoria noastră unde lucrurile se întîmplă așa. Nu ne face nici mai deștepți, nici mai proști decît sîntem, e un fapt.

O.V.: Ai făcut și film documentar. Nu te tentează ficțiunea?

C.Ș.: Ba da, asta o spun absolut liniștit. Dacă e să vină vremea unui moment de genul ăsta, o să vină, cu siguranță. Dar n-aș putea să mărturi­sesc exact ce subiecte aș aborda, pentru că încă nu știu cu mare precizie. Și dacă aș ști nu ți-aș spune, pentru că în situațiile astea nu sînt neapărat superstițios, dar am senzația, în ceea ce mă privește, că atunci cînd po­ves­tesc despre lucrurile pe care nu le-am făcut și pe care le-aș face, ele se go­lesc de conținut. Prefer să vorbesc du­pă, așa e cel mai normal.

O.V.: Spuneai undeva că ți-e frică de oamenii care nu se schim­bă niciodată.

C.Ș.: Da, după cum mi-e frică și de oamenii care se schimbă zilnic.

„Dilema” este o revistă care știe să respire

O.V.: „Dilema veche” este o re­vistă cu o doză potrivită de umor. Crezi că umorul poate fi o soluție pentru unele situații mai dificile?

C.Ș.: Sigur că e o soluție. „Di­lema veche” este o revistă de cultură care știe, mai cu seamă în ultima vreme, nu să coboare nivelul, pentru că nu e vorba de asta, știe să respire! E o revistă de cultură care știe să res­pire contemporan. Și mai mult decît atît, cred că ocolește cu mare abilitate tentația de a simula că ești cool. Nu poți fi cool dacă nu ești cool, asta e clar. Simularea dă sinistru în cazul ăsta, e ridicolă de-a dreptul. În cazul revistei „Dilema veche” nu e vorba nici despre a vrea sa fii cool, ci e o dinamică normală, pe care revista asta a avut-o în timp. Și faptul că și la ora asta există și foarte multă lume tînără care citește „Dilema” e o do­va­dă că modificarea care s-a întîmplat acolo are o doză foarte consistentă de autenticitate. Asta spun peste tot despre „Dilema” și mai spun că e o inițiativă la care sînt mîndru că particip. E un foarte bun loc unde te poți exprima într-un anume fel și care răs­punde la ceea ce-mi place mie foarte tare, la urma urmei. Adică, face și lu­cruri serioase, dar are o doză foarte normală de umor. Are o doză de normalitate. E o revistă normală la cap.

O.V.: Vorbești foarte des despre prietenii tăi. Cît crezi în prietenie, pînă unde?

C.Ș.: Enorm. Am prieteni foarte mulți. O parte din prietenii ăștia în­seamnă un număr de prieteni foarte apropiați, sînt oameni din teritorii foarte diferite, cu care țin legătura foarte des, cu care mă văd foarte des, oameni cu care am învățat exercițiul dezbaterii. Vorbim foarte mult, pentru că, la urma urmei, asta știm să facem bine în partea asta a lumii. Dar, lăsînd gluma la o parte, e un exercițiu foarte important ăsta. Ne-am modificat, mulți dintre noi, în urma exercițiului ăstuia. Am devenit mai toleranți, am devenit mai răbdători, capabili să ascultăm. Și nu e doar un exercițiu social, e unul intelectual și de construcție, fără să aibă nici o secundă conștiința faptului că e un exercițiu. Sîntem niște oameni care se întîlnesc des și vorbesc mult des­pre tot felul de subiecte. Oameni care fac schimburi de cărți, de filme, de muzici, oameni care se contrazic absolut sălbatic cîteodată, cu ridicat de ton, pe urmă cu regret și cu cerut scuze. Dar am conștiința și precu­noș­tința faptului că fac parte dintr-o co­mu­nicate care dezbate foarte mult, o comunitate de prieteni foarte diferiți care dezbat foarte mult. Și datorez enorm atmosferei din grupul ăsta de prieteni, foarte mult.

O.V.: Cine îți administrează contul de Facebook?

C.Ș.: Contul meu de Facebook e administrat de o tînără din Basara­bia, care nu știu dacă studiază sau lucrează la Geneva. M-a anunțat că a făcut lucrul ăsta, îi sînt recunoscător și acum. Eu sînt analfabet în ceea ce privește Facebook, însă mi-am pro­mis, de foarte multă vreme, și o să mă țin de cuvînt că o să mă alfabetizez în Facebook și o să intru pe pagina res­pec­tivă și o să le mulțumesc oameni­lor care mi-au transamis mesaje aco­lo și care sînt solidari cu ceea ce fa­cem. E un gest care m-a măgulit foar­te tare și pentru care sunt foarte re­cunoscător.

O.V.: Ești un povestitor. Pentru cine sînt poveștile astea, cui le spui?

C.Ș.: Spun poveștile astea pentru cine are chef să le-asculte.

Fac parte dintre oamenii care se înrolează într-un public bun de povești

O.V.: Tu spui poveștile tuturor. Cine spune povestea ta?

C.Ș.: Sînt oameni, care într-o foarte măsură spun și povestea mea sau poveștile cu care mă identific și eu. În măsura în care am pornirea asta ușor histrionică de-a spune povești, exact în aceeași măsură îmi place să ascult povești. Fac parte dintre oamenii care se înrolează într-un public bun de povești. Știu să ascult povești și îmi place să ascult povești. Nu sînt un povestitor prin excelență. Mai mult decît atît, cred că un bun povestitor provine dintr-un public bun ascultător din povești. Cred că trebuie să știi să asculți povești, ca să știi să spui povești cumsecade.

Anastasia CONDRUC