Sandra Pralong: Am venit în România să apăr drepturile comuniștilor și ale securiștilor

Mă avertizează că o să gătească. Aștept. O să facă o salată. „Dar nu am unde să-ti pun palto­nul”, îmi spune. „Vă deranjează dacă-l las pe spă­tar?” Se încruntă o secun­dă. „Din nici un alt motiv decît estetic. Nu-l pot suferi acolo” așa că îl ia și-l pune într-un dulap, la adăpost de ochii săi. Știu că a venit în România delegată de Soros, că a fost consiliera pre­ședintelui Emil Cons­tan­ti­nescu, că cei la ONU au chemat-o să facă parte din echipa de aici pentru dezvoltarea societății civile și că a trăit un timp în Africa. Desigur, a trăit și-n Elveția, și-n Franța și-n Statele Uni­te ale Americii unde a fost directorul de marketing al revistei Newsweek. Acum drămuiește atentă proteinele, vitaminele și mai ales, glucidele și lipidele.

OPINIA VECHE: Mai pictați prin­­țe­se?

SANDRA PRALONG: Nu. Nu mai pic­tez. E drept că în timpul școlii, cînd eram mică, înainte să mă ia mama în Elveția, umpleam paginile caietelor cu si­luete din acestea. Culmea că m-am dus re­cent la un curs de pictură și m-a cu­prins atunci o mare bucurie. Pictura e o ma­re evadare! Mi-am promis că o să-mi iau cît de curînd un șevalet și-o să mă apuc să pictez iar.

O.V.: Ați mîzgălit vreodată un zid de biserică?

S.P.: Am avut mereu un respect mult prea mare pentru așa ceva. Bunica mea era pictoriță de șevalet, dar au dat-o afară din Uniunea Scriitorilor fiindcă fă­cea parte dintr-o familie burgheză. Așa că s-a înscris la școala Patriarhiei și eu am cunoscut-o așa, pictînd biserici. Eu mer­geam cu ea prin sate și mă uitam cum picta chipuri de îngeri. În fiecare vară, eram în alt sat. Mie îmi place și-acum să spun că așa am descoperit eu an­tro­pologia României, uitîndu-mă la fi­rul ierbii și îndrăgostindu-mă de satul ro­mânesc. Pur și simplu, m-am în­dră­gos­tit. Nu-i o vorbă mare. Eram mereu în altă regiune, vedeam alți oameni, cu alte obiceiuri, dar cu aceeași căldură și lumină sufletească.

O.V.: Pictorul de biserici, cît stă cu pensula pe zid, e „împăratul  satului”…

S.P.: Exact! Doamne, îmi amintesc și acum felul în care veneau oamenii și ne aduceau un pui la ceaun cu mujdei de usturoi după care mă topeam. Și eram, într-adevăr, primiți mereu de parcă am fi fost oaspeți de sărbătoare. Stăteam mai mereu la preot sau la dascăl, așa ca eram în centrul atenției tuturor. Și după masă stă­team pe prispă, în pridvorul bisericii sau pe un scăunel micuț, tot în pridvor, și-l ascultam pe bunicul care fusese profesor în Academia Militară, un comandant extraordinar care trei ani, în timpul războiului fusese prizonier la ruși, după care a scris 23 de cărți. Era o lumină și-o somitate! Lîngă el te simțeai cel mai important om din lume!

La șapte ani am aflat toată istoria lumii ca pe-o poveste

O.V.: Ați avut parte și dumnea­voas­­tră de-un regim „milităresc” de edu­­cație?

S.P.: Nu! Eram fascinată de el. A fost bușit de comuniști, așa că atunci cînd s-a întors din război, a ieșit definitiv din cercul acesta, strict și auster al mi­lităriei și politicii. Nu era oricum, un om politic, ci un înțelept! Noica a scris despre el că a fost cea mai strălucită minte din armata românească fiindcă înain­te să fie la modă, acum, ideea asta, bu­nicul meu a susținut dintotdeauna că ar­mata trebuie să aibă conducere civilă și politică. Fiindcă ea se află în slujba țării, dar a țării create de orientarea și alegerile politice care-o definesc. Iar eu am crescut la umbra lui. Stătea cu bunica și îi curăța pensulele sau frămînta cîlți pentru frescă și îmi povestea. Îmi spunea toată istoria lumii ca pe-o poveste. Aveam șapte ani, iar el îmi explica pe înțelesul meu de ce De Gaulle nu vrea ca Anglia să intre în Comunitatea Eu­ro­peană care pe atunci se chema Pia­ța Co­mună. Și acum îl aud ex­pli­cîn­du-mi cum francezii care au grîu se pot înțelege cu nemții care au fier. Dar da­că en­glezii, care au cărbune, s-ar alipi co­mu­nității, din cărbunele englez și fie­rul nem­țesc s-ar construi o mașină de răz­boi care să treacă ca prin unt peste tot grîul francez. Cred că e prima dintre lecțiile de istorie pe care o țin minte. Îmi amin­tesc mereu candoarea și liniștea cu care vor­bea și cît de înțelegător era, fără să rănească pe nimeni.

O.V.: Ați avut vreodată prieteni de aceeași vîrstă în copilărie?

S.P.: Eu am fost mereu înconjurată aproape numai de prietenii bunicilor, de oameni mari, cultivați și importanți. Am fost copil unic. Părinții mei au divorțat cînd aveam trei ani și după încă trei ani, tata a fugit în Statele Unite. Așa că eu am crescut mai curînd printre adulți și am învățat să apreciez. Eram ori între adulți, ori în lumea mea, în desen. Nu eram înconjurată de copii, ci de bunici și tot mediul lor. Fiindcă mama era arhitectă și era mai mult plecată, eu am cunoscut numai artiștii, generalii, co­man­­danții și oamenii care se aflau în preaj­ma bunicilor.

Dacă aș fi trăit în comunism, n-aș fi rezistat tentației de-a face compromisuri

O.V.: V-a intrat vreodată în cap că sînteți centrul universului?

S.P.: Păi cred că toți trecem prin faza asta în care ne credem fie foarte deș­­tepți, fie foarte impostori și oscilăm între cele două. Îți trebuie ceva ani și niș­te distanță de tine ca să-ți dai seama că ego-ul e de cele mai multe ori o pie­di­că. O prietenă mi-a spus foarte bine la un moment dat cînd eram foarte speriată fiindcă trebuia să țin un discurs și nu știam cum să-l fac – „Liniștește-te”, mi-a spus, „fiindcă inspirația nu vine de la tine, ci vine prin tine. Și cînd te dai la o par­te din propria ta cale, cînd renunți la a mai vrea să fii deștept, lăudat sau să ajungi undeva, iese ceva mult mai profund și mai adevărat din tine, decît te aș­tep­tai”. Ea avea dreptate. Eu am des­co­pe­rit asta treptat.

O.V.: Odată ce-ați ajuns în Elveția și n-o cunoștea nimeni pe „nepoata bu­nicului”.

S.P.: O, da! Acolo m-am simțit de-a dreptul aruncată și abandonată! Nu vorbea nimeni cu mine și mi se părea că mi s-a retras injust un fel de drept nobiliar. M-am apucat să-i reproșez mamei că nu m-a întrebat și pe mine dacă vreau să vin după ea.

O.V.: I-ați fi spus că „nu”?

S.P.: Între noi fie vorba, bine a făcut că nu m-a întrebat fiindcă eu n-aș fi vrut să plec de-aici. Mă simțeam prea bine în mijlocul oamenilor de-acolo și prea im­por­tantă. Dar dacă aș fi rămas, m-aș fi pier­dut fiindcă eram prea sensibilă.

O.V.: V-ați fi pierdut traseul sau caracterul?

S.P.: Cum să spun, eram ca orice fe­ti­ță sensibilă din țara asta. Adică îmi do­ream foarte mult să fiu pe plac. Nu cred că aș fi avut curajul să rezist tentației de a face compromisuri. De asta nu judec pe nimeni că a supraviețuit timpului ace­­la fiindcă nu știu ce aș fi făcut eu, da­că aș fi fost aici. Cred că în situația as­ta trebuie să iertăm.

Mamo, uită-te la CV-ul meu. Dacă tu nu m-ai cunoaște, ce-ai crede despre mine?

O.V.: De altfel, ați ajuns înapoi în țară ca să fortifiați bunul mers democratic al Fundației Soros. Ați început juștificînd bursele pe care le-a acordat după ’98 foștilor informatori.

S.P.: Da pentru că părerea mea e că România n-o să se vindece niciodată dacă n-o să învețe să ierte. Dacă nu ne ier­tăm pe noi înșine, nici n-o să ne conș­tien­­tizăm slăbiciunile. O să rămînem me­­reu în negarea lor și n-o să progresăm de­loc. N-o să le depășim.

O.V.: N-ați fost niciodată suspec­ta­tă că ați fi avut legături cu vechiul regim?

S.P.: Pe față nu. Și nu știu ce cred oa­­menii, dar pot să spun ce crede mama, care nu e ca mine, și suspectează pe toa­tă lumea de legături ilicite cu regimul de-atunci. E foarte cu bîta pe tot ce poa­­te să arate a legătură cu vremurile alea. Vede Securitate și oameni ai tre­cu­­tului peste tot. Răspunsul meu e: „Mamo, uită-te la CV-ul meu. Dacă tu nu m-ai cunoaște, ce-ai crede despre mine? Ieșită din țară la 15 ani datorită unei pile de la Patricia Nixon, soția pre­șe­­dintelui american. Ajunsă să lucrez în Africa. Ajunsă la Paris. Ajunsă în Ame­ri­ca, printr-o bursă elvețiană să studiez di­plomația și relațiile internaționale. Ajunsă la Newsweek. Pe urmă, înapoi, în România, pe o grămadă de bani ai lui So­ros. Spune. Ce-ai crede? N-ai spune că sînt teleportată, teleghidată și controlată de ei?” Abia atunci recunoaște și ea că lucrurile sînt mult mai complexe și mai puțin teleghidate decît crede ea de obicei.

O.V.: Ce i-ați răspuns cînd v-a în­tre­­bat ce-i cu omul împreună cu care con­duceați filiala națională a fun­da­ți­ei Soros?

S.P.: A fost, într-adevăr un început tare confuz. Eu nu eram în țară cînd Alin Teodorescu a fost acuzat c-ar fi un pion al Securității și nu eram deloc la cu­rent lucrurile astea. Nu știam mai ni­mic.

O.V.: Nu comunicați unul cu celălalt?

S.P.: Ba desigur că eram apropiați și ne cunoșteam, că doar lucram foarte mult împreună. În buna mea credință – și mă amuz și acum cînd îmi amintesc – m-am dus odată cu Alin, să conving S.R.I.-ul de atunci să-și retragă fitilele care apăreau în presă. Eu m-am gîndit că e cazul să afle totul despre fundație de la noi. Așa că m-am înființat în biroul lui Vir­gil Măgureanu, împreună cu Alin și cu toate dosarele fundației în brațe și i-am spus: „Domnul Măgureanu, uitați rea­litatea! Noi nu avem nimic de as­cuns. Dar România are de pierdut din fap­­tul că fundația nu este bine privită de ro­mâni. Îi faceți un rău țării și-l faceți ca om care vreți s-o apărați! Dacă presa va tot spune că Soros-ul de la noi e un cuib de comuniști, atunci percepția înafară a țării va fi una profund negativă!” Și atun­ci mi-am dat seama, în biroul lui Mă­gureanu , că Alin de fapt se cu­noș­tea de-o grămadă de vreme cu Virgil Mă­­gureanu și se tot dădeau „domn’ pro­fesor” pe-acolo și „domn’ profesor” pe dincolo și „vă mai aduceți aminte de nu știu cum” de la Pazvante și tot felul de lucruri din acestea.

Pe undeva, era evident că oamenii nu aveau de unde să iasă neîntinați și sis­te­­mul din România fusese de așa fel încît Se­curitatea îi selectase pe cei mai buni și îi promova, evident, în continua­re. Noi nu cred că ne-am dezbărat de aceste fi­lie­­re – filiere în sensul bun, acela de „rețeaua băieților buni”. În spațiul ro­mâ­nesc există încă foarte mult suport pe care oamenii și-l acordă unii altora tocmai în virtutea legăturilor despre care n-ar vrea să se știe că le au.

Eu, de fapt, asta contest dacă am ceva de contestat- faptul că ascund le­gă­tu­ri, cunoștințe și informații care ar trebui date pe față fiindcă nu le fac nici un rău. E sănătos să arăți ceea ce știi.

O.V.: În ’90, după Mineriade, Vlad Păunescu, pe atunci operator, a susținut că a filmat la morga din Bu­cu­rești trupurile celor morți. Casetele le-ar fi dat lui Alin Teodorescu după care acesta le-ar fi „pierdut”. George Roncea susține într-un articol că So­rin Roșca Stănescu i-a povestit despre o întîlnire pe care a avut-o atunci și cu dumneavoastră, și cu Alin Teo­do­res­cu, în casa dumnealui pentru a stabili im­pactul difuzării acestor casete, care ar fi probat existența unor victime ne­de­clarate și îngropate la neidentificați în cimitirul Străulești. Sorin Roșca Stă­nescu nu a dezmințit articolul.  Din el, se subînțelege că știați de la bun inceput istoricul oamenilor cu care lucrați.

S.P.: Asta e o teorie a conspirației. Eu știam doar că sînt adusă aici fiindcă fundația Soros din România era pe cale să se închidă. Trebuia s-o resusci­tez. Voia s-o închidă în primul rînd fiindcă Guvernul de-atunci punea bețe în roate, nu aveam sediu și nu aveam po­si­bi­li­ta­tea de-a face nimic, pe de o parte. Pe de altă parte, oamenii care lucrau la fun­da­ție în afară de Alin nu aveau obiceiul creării unui sistem transparent, al ofe­ri­rii burselor în mod nepărtinitor, ci dă­deau bursele între ei. Sau, în fine, asta era percepția la New York, că ce se în­tîm­­pla aici ținea de un club închis din care lipsea tocmai schimbarea democra­ti­că, sistemul transparent și nepărtinitor pe care Soros voia să-l implementeze prin propriul exemplu și, firește, prin ba­nii lui. Și atunci m-a trimis pe mine ca să în­­cerc să salvez efectiv fundația. Man­da­tul meu era de un an, după care ar fi tre­buit să las fundația în mîini total ro­mâ­­nești fiindcă eu eram percepută ca fiind mai curînd străină, ca mentalitate și abordare, decît româncă. Treaba mea era efec­tiv s-o salvez, să fac posibil pentru ti­nerii de aici să meargă la conferințe în străi­­nătate și să studieze înafară, ceea ce ar fi fost imposibil dacă s-ar fi închis bi­roul Soros.

Drama noastrsă e că ne lipsește curajul de-a spune celor puternici c-o iau razna

O.V.: Pe Soros l-ați cunoscut cînd lucrați la Helsinki Watch. El v-a propus acest proiect de resuscitare?

S.P.: L-am cunoscut absolut în­tîm­plă­tor fix de ziua revoluției cînd el ve­ni­se la Helsinki Watch, un ONG ame­ri­can pentru susținerea drepturilor o­mu­lui. El venise să propună o misiune în Ro­mânia prin care să determine noua pu­tere să respecte drepturile inclusiv ale celor care fuseseră, să zicem, de partea proas­tă a baricadei, respectiv, a se­cu­riș­ti­lor și a comuniștilor.

În mod paradoxal, am venit în Ro­mâ­nia să apăr drepturile co­mu­niș­ti­lor și ale securiștilor. Asta pentru a îm­pie­dica noua putere să devină călăul foș­ti­lor că­lăi.

O.V.: Credeți că odată cu creșterea pu­terii, crește și nivelul de responsabilitate?

S.P.: Nu! Tocmai asta e ce ne lip­seș­te în România. Puterea te crizează, ți se urcă la cap, te corupe! Îți ia mințile, îți ză­­­păceșțe creierii! Și asta ne lipsește, oa­me­ni care să aibă curajul să spună celor pu­ternici c-o iau razna! E drama noastră! Nouă ne e frică! Noi nu îndrăznim să spunem: „Bă, o iei razna!”. Bine, poate, nu „bă”, dar oricum, e dramatic că nu știm să protestăm.

O.V.: Vă întrebasem fiindcă  și Soros a fost perceput ca un rechin pe piața bursei, care după ce a coagulat și a acumulat un ridicat capital financiar și de influență, a început să pună bazele unor activități filantropice.

S.P.: Eu nu cred că trebuie să ne ba­zăm pe înțelepciunea oamenilor care au putere. Trebuie să mizezi pe intituțiile și oa­menii care îi penalizează dacă o iau raz­na. Care îi taxează și-i dau jos. Pe oa­me­ni care să nu-și dorească să fie plă­cu­ți și prin asta să le dea și mai multă pu­te­re celor deja înnebuniți de ea!

O.V.: Ați avut vreodată o reticiență în a lucra cu oameni al căror trecut nu îi recomandă ca fiind onești?

S.P.: Nu am avut niciodată astfel de re­ticențe. Prefer un comunist asumat care își asumă trecutul și tînguielile decît un om ascuns, căruia îi e rușine de el și se ascunde de ceilalți. Fiindcă alt nărav pe care-l avem, nu este doar lipsa de curaj, ci și tendința de a minți. De a ne minți pe noi înșine și de a ne ascunde și de a judeca pe ceilalți foarte drastic și foarte ușor. E un lucru pe care l-am în­vățat în străinătate cînd cineva mi-a zis: „cine ești tu să judeci? Ești Dumne­zeu?”, cînd făceam nu știu ce ju­de­cată la adresa cuiva. Asta ar trebui să repetăm și noi celor care se grăbesc să judece. Fiind­că de asta nu avem curaj- ne e prea frică de judecata celuilalt fiind­că noi în­și­ne judecăm prea repede și foarte ușor și de multe ori, urît.

Nu știu de ce nouă, românilor, că al­to­ra nu le e așa greu cum ne e nouă, să re­­­nunțăm la dorința de-a avea mereu drep­tate și de a-i considera pe ceilalți mai răi și mai urîți. Asta ne creează o viață foarte grea în comunitate fiindcă fie­care vrea să aibă mereu dreptate. Și fi­reș­te că fiecare are dreptate din propria per­spectivă, iar din perspectiva tuturor ce­lorlalți, fiecare e total greșit. Nu pu­tem trăi împreună dacă nu înțelegem că n-avem dreptul de a judeca.

Laxismul instituțional să se suprapună catastrofal peste un laxism individual

O.V.: Ați încălcat multe reguli pînă acum?

S.P.: Da. Și m-am căit. Am avut mo­men­te de rătăcire și m-am căit pentru ele. Am învățat ceva din ele. Greșind am că­pătat o conștiința, fiindcă numai asta mă diferențiază de-o plantă sau o mîță, conș­tiința mea, că nu sînt numai instinct. Fi­rește că mă lupt în fiecare zi cu ins­tinc­tul de mînca dulciuri, ca să mă apropii mai mult de un principiu estetic, de pildă. Sînt obsedată că m-am îngrășat. Glu­mesc, dar cred că numai conștiința care se dezvoltă pe măsură ce învățăm din greșeli ne diferențiază de animale.

O.V.: Și animalele pot fi dresate. În articolele dumneavoastră de acum niște ani, vorbeați foarte des despre conștiința individuală. Apoi ați în­ce­put să vorbiți despre respectul legii și im­portanța sancțiunii, adică despre dre­saj.

S.P.: Așa e fiindcă am văzut că mo­men­tele de iluminare personală nu sînt așa dese cum credeam și nu ni se în­tîmp­lă tuturor în același timp. Așa că avem nevoie ca statul să-și arate statalitatea, care să mă oprească să te abuzez, să mă opreas­că să trec peste linia continuă.  Noi avem o mare problemă fiindcă nu ne reprezentăm prin legile care sînt vo­tate.

Nu respectăm reguli fiindcă nu ne dăm seama că ele provin din legi fiindcă nu avem conștiința unei legi care să ne reprezinte. Si așa, fără conștiință, avem impresia mereu că nu există consecințe. Dar tot ce facem contează și încălcarea re­gulii poate duce la încălcarea legii, ca atunci cînd fiindcă ai trecut pe roșu, la semafor, ai omorît pe cineva. La noi s-a ajuns ca laxismul instituțional să se su­pra­pună catastrofal peste un laxism individual.

O.V.: Spuneți că sînteți îndrăgostită de țara asta. Dar tot ce se întîmplă aici vă revoltă.

S.P.: Da, pentru că avem un talent extraordinar și chiar ne merge mintea. Sîn­tem inteligenți și creativi si descurcăreți. Dar ne uităm mereu la partea goală a paharului și ne blazăm. De acolo nu vine nici o sursă de energie, nimic. Tre­buie să înțelegem că viitorul e o profeție auto-realizată. Eu cred în dictonul: „Dacă îți închipui că vei reuși sau îți închipui că vei eșua, ai dreptate în ambele cazuri”. Afară te molipsești de op­timism și de faptul că trebuie spus pe față tot ce nu-ți place fiindcă altfel nu se rezolvă nimic. De asta spun că a învăța în străinătate și a te întoarce în România e cea mai bună scoală, pentru de­prin­de­rea normalității și a învăța și pe alții că nor­malitatea înseamnă optimism, nu obo­seală.

Am făcut un sacrificiu re­nun­țînd la confortul din străi­nă­tate numai fiindcă am crezut că pot face ceva pentru țara mea.

O.V.: Tot în străinătate, sînt oa­me­ni care deși locuiesc în New York și sînt considerați realizați financiar si so­cial, nu au apucat să vadă vreodată Neagara.

S.P.: O, da, sînt oameni care locuiesc în Brooklyn și n-au ajuns niciodată în Manhattan. E adevărat că acolo înveți să nu obosești, dar în egală măsură și să-ți vezi doar de treburile tale, ceea ce te închide. Mie mi-a lipsit mult în străi­nătate căldura oamenilor de aici, fa­mi­­liaritatea lor cu care se apropie unii de alții. Acolo n-ai să vezi un om des­chi­zîn­­du-ți ușa și sufletul și cămara și tot  fără să te cunoască, așa cum se întîmplă la noi la țară. Am tînjit mult după des­chi­­derea aceasta, a noastră. Dar acolo am învățat să respect regulile fiindcă so­cie­­tatea mă presa să fac asta. Acolo am în­vățat să protestez.

O.V.: V-ar fi plăcut să fiți rebelă?

S.P.: Mi-ar fi plăcut să am mai mult tupeu. Să desconsider obstacolele si să mă supra-apreciez. În România, a avea tupeu a devenit o valoare fiindcă altfel, nu ești văzut. Mi-ar fi plăcut să fiu un reformator. Eu mi-am găsit cauza cînd m-am întors în țară și m-am simtit de parcă aș fi asistat la un accident. Am sim­țit imediat nevoia de a da o mînă de ajutor. A face o alegere înseamnă să ai o cauză. și pentru cauză trebuie să lupți, s-o aperi! Am ales să rămîn în România și lupt pentru asta în fiecare zi.

O.V.: V-ați acomodat repede cu roul eroului civilizator?

S.P.: Da. Am simțit imediat nevoia de-a face ceva, de a oferi ceva în schimb so­cietății, de a participa la formarea ei, la a-i pune bazele. Deși, acum, cînd stau și mă gîndesc, e o graniță foarte fină în­tre a ajuta pe cineva să se descopere și a fi „albul civilizator”.

Eu cred că fac asta din dragoste fiindcă am făcut un sacrificiu renunțînd la confortul din străinătate numai fiindcă am crezut că pot face ceva pentru țara mea. Aș fi putut fi și-o mistică. De altfel,  re­fuz și acum să citesc romane rusești. Sînt prea aproape de sufletul meu, cu toate dramele și căințele și neputința eroilor rusi. Mă țin departe de ele tocmai fiind­că întotdeauna respingem ceea ce ne apropie mai mult de noi înșine.Nu știu de ce e așa greu în România să în­țe­legem că poți trăi mult mai bine dîndu-ți viața pentru ceilalți.

***

Toate drumurile care-au cotit spre România

Era anul 1972 cînd Sanda Budiș, a fugit în Elveția. De acolo i-a scris soției președintelui Nixon, ca s-o adu­că pe Sandra la ea și să-i scoată roșul co­munist din fața ochilor. După ce se pre­gătise să intre la un liceu de artă din capitală, Sandra a aterizat direct pe băncile unuia economic. Asta după ce ajunsese mai întîi în New York, unde tatăl său fugise cu cîțiva ani în urmă.  De ziua ei, Sandra îl aștepta în aeroport cu un păr vîlvoi, o palărie de blugi și o grămadă de mărgele la gît, în-ca­dra­te de-o geacă lățoasă, portocalie. A doua zi i-au fost cumpărate o fustă bleumarin, plisată și-o pereche de ciorapi albi.

După șase luni a abandonat „țara tuturor posibilităților” și s-a întors în Elveția, la mama sa. Aici s-a în­dră­gos­tit de un coleg care studia Eco­no­mia Politică. Avea 23 de ani cînd s-a mă­ritat și a plecat în Niger, unde el avea o misiune diplomatică. Acolo a ea predat economie la o universitate pînă cînd l-a pierdut într-un accident de mașină. Din Africa, se mută-n Paris ca să aprofundeze științele politice, apoi, printr-o bursă Rotary, se înscrie la un master în Statele Unite, la Fletcher School din Boston. Așa a început. S-a angajat la NewsWeek și-a ajuns cel mai tînăr director de marketing al pu­bli­ca­ției în numai un an. Pe Soros îl cu­noaș­te în ziua revoluției noastre și se în­toar­ce în sfîrșit în România, să înz­dră­ve­nească filiala de aici. Devine con­si­lie­rul președintelui Emil Cons­tan­tinescu iar cei de la ONU o chea­mă să facă parte din „Fondul Na­țiu­ni­lor Unite pentru Populație”, fiind și con­sultant pentru relația ONU cu or­ga­­ni­­zațiile nonguvernamentale de la noi. De mai bine de un an a încercat să pună la cale proiecte de trezire a spiritului civic în români prin Synergetica, organizația pe care-a creat-o special pentru așa ceva.

De atunci, își petrece timpul citind și amintindu-și ca de-o datorie că „trebuie să fiu mîndră că sînt româncă”.